„Trăim pe lumea asta o singură dată, o singură viață. Din păcate sau din fericire…”

Interviu cu Vadim Bacinschi, jurnalist, poet, publicist

— Stai la Odesa de 33 de ani. Te-ai gândit, atunci când ai plecat, că poate fi pe toată viața?

— Nu, desigur. În toamna anului 1987, când am plecat cu toată familia la Odesa, de la Florești, unde locuiam pe atunci, nu m-am gândit la asta și nici nu aveam de unde să știu: dacă e pe toată viața sau nu. Se adunaseră mai multe, una peste alta și ajunsesem la un moment în care mi-am dat seama că am nevoie să schimb ceva radical în viața mea, s-o iau din loc… La Fălești nu mă mai simțeam în apele mele. Am luat-o spre Odesa… Nu regret pasul pe care l-am făcut.

— De ce Odesa, când Chișinăul era mai aproape. Odesa însemna să te înstrăinezi, într-un fel, de Moldova, nu?

— Chișinăul fusese deja în viața mea, Odesa – încă nu. În plus, au existat și niște chestii de ordin familial. Chișinăul – regret că trebuie să recunosc asta, niciodată nu m-a atras, nu a fost un oraș apropiat sufletului meu, nu am avut aici confortul de care aveam nevoie. Cât am fost student, deseori îmi venea să fug și fugeam din el. Fugeam acasă, la Recești, căutând, de fiecare dată, prilejuri noi pentru a face asta. După ce, în sfârșit, mi-am luat diploma, am fugit la Floreşti. Iar mai târziu, la Odesa. Nu pot zice că asta m-a înstrăinat de Moldova. Nu.

— Cum e, pentru un român basarabean, să fii jurnalist și scriitor la Odesa?

— Cred că nu e nimic ieșit din firea lucrurilor. Scrisul e peste tot scris. Important e să-ți găsești confortul interior. Și apoi, Odesa nu ne este atât de străină. În regiunea Odesa avem cea mai mare comunitate istorică românească din afara granițelor României, viața căreia a devenit, cu anii, parte a vieții mele… Asta, probabil, a contat cel mai mult ca să nu mă simt străin. Strada, urbea, mulțimile, politica, m-au interesat întotdeauna prea puțin. Pentru mine, în viață, primordiale au fost familia și lumea mea interioară, cu preocupările ei ce țin de ale scrisului, toate descendente din niște convingeri rămase neschimbate.

— La Odesa nu e simplu să rămâi neschimbat. Odesa și în perioada sovietică era un fel de stat în stat, o enormitate de oraș-port, cu propriile sale rânduieli sale și foarte practic… A fost ușor să te adaptezi?

— A fost ușor, dar nu m-am adaptat nici până acum. În sensul că n-am învățat a face bani, a pune la cale afaceri și gheșefturi de tot felul, ceea ce se leagă de imaginea și numele acestui oraș, Odesa. Apropo, la începuturile sale moderne au stat și valahii. Cetatea Eni-Dunia, cucerită de ruși de la turci în septembrie 1789, în așezarea Hadjibei – precursoare a Odesei – a fost construită de meșteri valahi. Ei locuiau acolo încă de pe la 1765. Adică, până la venirea rușilor. E un fapt semnificativ, recunoscut chiar și de istoriografia ucraineană actuală. Pentru mine, în Odesa, ca oraș, valorează suflul libertății, spiritul libertin, pe care urbea l-a conservat în sine peste secole. Odesa e un oraș european din temeliile sale.

— În anii 1990-1992, ai redactat la Odesa prima publicație postbelică de limbă română, „Luceafărul”. A fost o premieră absolută pentru Bugeacul românesc. Cum a fost?

— La vară se vor împlini 30 de ani de la apariția primelor numere (iunie-iulie 1990) ale acelui periodic, scos de sub tipar la Odesa pentru conaționalii noștri din regiune. A fost o șansă, apărută atunci și era păcat dacă n-o foloseam. Săptămânalul era finanțat de regionala de partid, ca și „Roden krai” – o altă publicație de limbă bulgară. La început, apărea în grafie chirilică, apoi, în 1991-1992, publicam și materiale în grafia latină. A fost o muncă de pionierat, pe care nu aș supraaprecia-o, pentru că nu a durat mult.

— Cine a „omorât” „Luceafărul”?

— Eu l-am abandonat atunci când devenise clar (pentru mine, cel puțin) că „dezghețurile” gorbacioviste de atunci erau lucru bun, dar „strângerea șuruburilor” la Odesa rămâneau în vigoare. Eram în vizorul organelor de stat care, cu timpul, văzând, probabil, ce scriam și cum scriam (dar scriam ceea ce se întâmpla cu adevărat în acea perioadă de renaștere națională) au redus subvențiile. Tirajele „Luceafărului” se pomeneau „uitate” prin oficiile poștale de la Reni, Chilia și în alte centre raionale, unde le găseam în timpul deplasărilor mele prin regiune, în loc să ajungă la destinație.  

— Prima deplasare sau „ieșire” la Dunăre, ți-o mai amintești?

— Una memorabilă pentru mine, printre primele, a fost la Hagi-Curda, raionul Ismail, unde i-am cunoscut pe frații Vasile și Tudor Iordăchescu, fie-le țărâna ușoară. Am pregătit un grupaj de materiale despre trecutul istoric al satului și am scris și despre biserica din sat – un locaș de o arhitectură monumentală, distrus de sovietici prin anii ’70. Mai târziu, cu sprijinul României și al Consiliului româno-american (președinte fiind dl Nicu Popa), la Hagi-Curda a fost ridicată o altă biserică, care este parohie a Mitropoliei Basarabiei cu hramul „Sf. Apostoli Petru şi Pavel”. De Tudor Iordăchescu m-a legat o mare prietenie. A fost un om deosebit, o personalitate. Dacă mai trăia, în primăvara asta, pe 17 mai, ar fi împlinit 75 de ani. Ne-a lăsat moștenire o carte despre Hagi-Curda. Grație dlui Vasile Șoimaru, lucrarea a cunoscut, anul acesta, o a doua ediție, revăzută și completată.

— În anii 1996-2009 ai fost corespondent special pentru Sudul Basarabiei la săptămânalul de limbă română „Concordia”, finanțat de Rada Supremă a Ucrainei și editat la Cernăuți… Ai scris ani la rând despre românii din Bugeac și despre problemele lor. Mai au românii din Ucraina probleme?

— Am putea spune că probleme nu mai sunt. Pentru confrații din Basarabia Istorică ele au evoluat într-o CATASTROFĂ NAȚIONALĂ. După 1991, românii din regiunea Odesa aveau, moștenire de la sovietici, 18 școli și aproape toate cu predare integrală în limba română. Aceste școli oficial erau numite școli naționale. În prezent, de mai mulți ani, despre școli naționale nu se mai vorbește, iar cu predarea integrală în „limba moldovenească” au rămas doar două școli medii (din Barta, raionul Reni și din Borisăuca, raionul Tatarbunar) cu un contingent de circa 500 de elevi. Celelalte sunt mixte: cu mici clase „moldovenești” și, prioritar, cu clase ucrainene, numărul celor din urmă fiind în creștere. Suntem în plin proces de ucrainizare violentă, sub care statul ucrainean a pus în ultimii ani un fundament legislativ special: noua Lege a Educației și alta – Cu privire la învățământul secundar. S-a întâmplat pe timpul președinților Poroșenko și Zelensky.

Cel mai grav e că Ucraina, în raport cu minoritățile etnice, încalcă prevederile propriei Constituții. În articolul 22 (alineatul 3) al acesteia citim: „În cazul adoptării unor noi legi sau introducerii modificărilor la legile în vigoare, nu se permite restrângerea conținutului și volumului drepturilor și libertăților existente”. Adică, dacă ar fi respectat Constituția, statul ucrainean nu trebuia să distrugă învățământul școlar în limba română… Putea să-l lase la nivelul preluat de la sovietici, dar să tai din temelie… E criminal să distrugi (în raionul Reni, spre exemplu) instituții de învățământ întemeiate încă în 1857, pe timpul Principatului Moldovei.

— Se întâmplă, practic, ceea ce Kievul s-a ambiționat să declare din start ca politică de stat: o Ucraină fără minorități.

— Spre asta se merge. Ruinarea sistemului de învățământ în limba română și reducerea ariei de funcționare a limbii române în zonele românești înseamnă, în mod cert, asimilarea elementului românesc autohton și schimbarea componenței etnice a populației. Pe acest fundal tragic, toate celelalte activități artistice de amatori, tot felul de festivaluri, concursuri cu un colorit național, încurajate de autorități pe plan local, nu sunt decât simple focuri de artificii, care trec și nu lasă nimic în urma lor. Avem exemplul trist al confraților noștri din raioanele transnistrene ale regiunii Odesa. Acolo, dacă s-a stins în școli focul limbii materne, s-au stins, cu timpul, orice stări de spirit național.

— Cine și la ce nivel se zbate pentru drepturile comunităților românești din Ucraina? Fie că-i vorba de Sud sau de Nord?

— În principal, o fac câteva organizații neguvernamentale…

— Avem la Odesa două consulate, al României și al R. Moldova. La Kiev – două ambasade. Cât de prezente sunt ele în viața românilor din cele două județe istorice, Ismail și Cetatea Albă?

— Despre un consulat al R. Moldova la Odesa aud pentru prima dată. Știu că Consulatul General al României la Odesa este mai prezent în viața comunităților românești din Basarabia Istorică. Reprezentanții săi, cu diverse ocazii, se deplasează, periodic, prin regiune, deși în mediul asociativ românesc există opinia că instituțiile diplomatice românești din Ucraina ar trebui să se implice mai mult în soluționarea problemelor etnicilor români din Sudul Basarabiei. Așa precum o fac ungurii. Sau rușii.

— Ce scrie presa de la Odesa despre R. Moldova?

— În ultima perioadă, nu prea urmăresc presa scrisă de aici, dar, cu siguranță, despre R. Moldova se scrie mai puțin decât acum 10-15-25 de ani. Pe atunci se scria mult, în special la tema conflictului transnistrean. Ucraina, care, alături de Rusia, avea pretențiile sale asupra Transnistriei, acorda foarte mult spațiu acestui subiect în presa periodică. Păstrez din acei ani mape întregi cu materiale la această temă.

— Dar despre ceea ce se întâmplă în Crimeea și Donbas?

— Se scrie. Se scrie mult și, firește, de pe poziții proucrainene. Vreau să zic că și la Odesa există voci care recunosc că Ucraina a greșit în raport cu R. Moldova, atunci când a făcut mai mulți ani la rând jocurile Rusiei în Transnistria, fără să ia în calcul faptul că ar putea deveni ea însăși pradă acestor jocuri. Mă refer la ocuparea Crimeii și la ceea ce se întâmplă în Donbas.

— Cu Saakașvili, guvernator la Odesa, cum a fost?

— Saakasvili, sigur, a fost un caz special. Poroșenko, care era pe atunci preşedinte, nu l-a lăsat să se manifeste din plin la cârma regiunii. Oricum, reabilitarea traseului Odesa-Reni i-o datorăm, în bună parte, guvernatorului Saakasvili. El a urnit lucrurile din loc la nivel regional, a găsit soluții pentru finanțarea acestui proiect serios, legat de dezvoltarea infrastructurii rutiere în Sudul Basarabiei. Dacă ar fi rămas, poate se schimbau și alte lucruri pentru noi.

— Au existat și doi guvernatori de origine română la Odesa, Ruslan Bodelan, unul dintre foștii prim secretari de partid la regionala Odesa, și Vasile Țușcă(o), fost deputat în Rada Supremă. Cu cine v-a fost mai confortabil?

— Din Bodelan doar numele de familie ne amintește de o eventuală origine românească. Știu că este născut la Chilia și că au fost buni prieteni cu ex-preşedintele Petru Lucinschi. Iar despre Țușco, care și-a ucrainizat numele din Țușcă în Țușco și care se trage dintr-un sat românesc – Ciora-Murza (Tatarbunar), ce să zic? Și-a adus în una din funcţii, în administrația regională, pe Anatolii Fetescu de la Asociația Moldovenilor din Ucraina, prieten cu V. Stati și A. Hropotinschi, care au distrus învățământul românesc în regiunea Odesa.

— Ai scos de-a lungul anilor mai multe culegeri de poezie și cronici reportericești despre Sudul Basarabiei. Ai fost și rămâi antrenat în căutarea urmelor lui Eminescu la Odesa… Ce mai amintește azi la Odesa despre anii aflării lui Eminescu?

— Ne amintește bustul său, din fața Consulatului General al României, la intersecția străzilor Bazarnaia și Osopov, nu departe de gara feroviară centrală. A fost instalat în vara anului 2011 și e o lucrare a sculptorului botoșănean, Marcel Mănăstireanu. Acesta e cel de al doilea bust al lui Eminescu la Odesa. Primul, instalat în 1995 în Bulevardul Francez, a dispărut fără urmă, într-o noapte, în toamna anului 1999. De Eminescu ne mai amintesc clădirile istorice din străzile Preobrajenskaia, 7 şi Ekaterininskaia, 46. La prima adresă, în 1885, se afla apartamentul medicului Felician Iachimowicz, care l-a tratat pe poet la Kuialnik şi la care dânsul venea acasă în ospeție. Pe strada Ekaterininskaia se află hotelul „de mâna a treia” (vorba poetului) „Strasbourg”, unde el a stat, în septembrie 1885, așteptând să primească de la Iași banii necesari pentru a se întoarce în România. De fapt, Odesa a fost pentru Eminescu „un oraș cu totul străin”, în care el se temea să fie uitat de către prietenii săi, „irosit printre ruși”. Așa mărturisea dânsul în scrisorile trimise la Iași.

— În 1996, ai inițiat în Sud și un Festival de Poezie Românească „Pavel Boțu”. Ai încercat să încurajezi spiritul poetic în mediul românesc din regiune. Ce ți-a reușit?

— Festivalul „Pavel Boțu”, dedicat memoriei poetului născut în Sudul Basarabiei, n-a dispărut. Îl organizez, ca și mai înainte, la Universitatea Umanistă de Stat din Ismail. Apropo, fiindcă tot vorbeam de Eminescu și Odesa, în cadrul ediției din 2018 am lansat cartea mea „Mihai Eminescu. Scrisori de la Kuialnik și Odesa” (comentarii la scrisorile eminesciene), apărută la Editura „Axix libri”, din Galați. La ediția din acest an, care sper să aibă loc în luna mai, îl vom omagia pe Tudor Iordăchescu. De altfel, în 2017, l-am omagiat pe marele Dumitru Caraciobanu. Festivalul „Pavel Boțu” m-a mobilizat, într-un fel, să pregătesc pentru tipar, de-a lungul anilor, mai multe volume cu creații în limba română a unui șir de tineri autori din Sudul Basarabiei. E vorba de culegerile colective „Ieșire din Anonimat” (Râmnicu Vâlcea, 2000) și „Vagonul „Basarabia”, rătăcit în stepa sudică” (Cluj-Napoca, 2001), de cărțile de poezie ale unor autori ca Eufrosinia Cojocaru, din Barta, Reni („Exod”, Oradea, 2006), Victor Capsamun, din Satu Nou, Reni („Neliniști”, Cernăuți, 2008), Anatol Manole, din Hagi-Curda, Ismail („Grădina mamei”, Iași, 2014).

La ediția din 2018 a Festivalului am scos de sub tipar, cu participarea Centrului de Informare al României din Ismail, o mini-culegere de versuri a autorilor originari din Sudul Basarabiei – 5 la număr. Are titlul „Izvoare din Bugeac”. Pentru mine, aceste cărți sunt ca o mărturie documentară care va rămâne în timp și va mărturisi despre limba română și românismul din Basarabia Istorică.

— Spune-ne și despre relația ta cu poezia, despre aceste scrisori, adresate Veronicăi Micle…

— Este vorba de un ciclu de poezii, Scrisori către Veronica. Sunt niște mesaje imaginare către Veronica Micle – dragostea cea mare a lui Mihai Eminescu. Aceste scrisori sunt niște mesaje din vremea pe care o trăim în altă vreme: mesaje despre dragoste, despre Eminescu, despre menirea și destinul poeziei și a poetului, despre rostul existenței omului pe Pământ. Între scrisori, sunt intercalate alte poezii pe care le-am scris în ultimii doi ani, la același subiect. Manuscrisul cuprinde în total 150 de poezii de dragoste, dar nu cred că voi reuși să-l editez vreodată…

— Te-ai ambiționat să scoți, începând cu 2012, o a treia publicație periodică românească, „Sud-Vest”. Mai ai puteri?

— Puteri am, dar, sincer vorbind, în condițiile ce s-au creat, cu acest etnocid brutal promovat la nivel de stat în Ucraina, nu văd mare rost în apariția acestei foi bilunare. Poate doar ca un gest simbolic. Ca un semn de luare aminte. Românii sud-basarabeni au fost trecuți, în mod sigur, pe calea deznaționalizării și asimilării, cu cântece și dansuri amatoricești și nu prea dau semne că nu le-ar conveni ceva.

— Dacă ar fi să se întoarcă roata vremii, alegerea ar rămâne tot Odesa?

— Problema cea mare e că roata vremii nu se întoarce înapoi, ea mișcă doar înainte. Trăim pe lumea asta o singură dată, o singură viață. Din păcate sau din fericire…

— Mulțumim.

Pentru conformitate, Petru Grozavu