Principală  —  Interviuri   —   Interviu: Pâinea surghiunului din amintirile…

Interviu: Pâinea surghiunului din amintirile deportaţilor

514-natalia-posticaInterviu cu Natalia Postică, victimă a deportărilor staliniste

— Stimată Natalia Postică, familia dvs. a fost deportată din Moldova în Siberia în anul 1949, cel de-al doilea val de deportări…

— M-am născut pe 7 noiembrie 1941. Dar în paşaport au scris 8 noiembrie. Originară din Mereni. Iese că aveam 8 ani. M-am întors în Moldova în anul 1956, am terminat acolo opt clase cu note bune. Mama, ştiind că aş putea fi obligată să plec să-mi continui studiile la Irkutsk, cam asta era legea acolo, i-a fost teamă că rămân în acel loc îndepărtat pentru întotdeauna. Ea s-a gândit şi a folosit ocazia că fratele tatălui meu, care făcuse armata în Cita, la demobilizare a trecut pe la noi, prin posiolok Vesiolîi. Mama l-a rugat să mă ia în grijă şi să mă aducă acasă, la Mereni. Am urcat în tren şi am venit cu doi ani mai devreme decât familia noastră. Deja se putea, trecuseră trei ani de la moartea lui Stalin.

Natalia Postică, protagonista interviului, este fiica cea mare a lui Pavel şi a Elenei Postică, originari din comuna Mereni, Anenii Noi. Natalia sau Nataşa, cum o numesc în familie, în anul în care au fost deportaţi, 1949, împlinise opt anişori. Astfel, de fiecare dată, la întrebările pe care i le adresam răspundea: „Îmi amintesc, dar e o durere să-mi amintesc. Sunt amintiri grele, foarte grele”. De parcă timpul ar fi lăsat semne, iar femeia din faţa mea cunoaşte mesajul lor. Le citeşte de cum se întoarce în trecut.

— Cum aţi trecut de la limba rusă la cea romănă, or, timp de şapte ani, din 1949 până în 1956, aţi vorbit doar ruseşte?

— Aici trebuie să încep prin a face o precizare: toţi anii cât am stat în Siberia, în casa noastră se vorbea moldoveneşte. Adică în limba română! Ca să fie corect. Am învăţat aici, la Mereni, în clasa întâi, iar acolo, pe aproape de Irkutsk, m-am dus iarăşi în clasa întâi. Am repetat anul. Aşa era legea atunci pentru noi, cei deportaţi. Şi am făcut acolo 8 clase. La Mereni, am făcut şcoală în limba română. Am avut noroc acolo de învăţători foarte buni şi mi s-a dat uşor. Aici, în Moldova, am intrat la Universitate din prima.

— Cum era sistemul de instruire în acea localitate din Rusia?

— Şcoala era improvizată într-o baracă. Mai târziu au construit şcoală. Profesorii erau trimişi din oraşul Irkutsk, foarte tineri, care abia terminaseră studiile. Erau foarte bine pregătiţi, profesori buni, nu aveau obiceiuri de nkvd-işti.

— Vă mai amintiţi ziua în care aţi fost scoşi din casa de la Mereni, ce nu puteţi uita, ce a sculptat timpul în amintirea unei copile de opt ani?

— Da, ţin minte, era noapte, 6 iulie probabil, pe la orele 2—3… Noi eram copii de 6—8 ani, fratele cel mic avea 6 luni. Mama îl ţinea în poală sau pe braţ. Uneori îl ţineam şi eu. În ajun, mama a cules o strachină de cireşe – primele, roadă nouă, ca să mâncam a doua zi. Pe neaşteptate au venit soldaţii, bunica mea Ioana umbla în jurul casei. Toţi soldaţii erau ruşi, vorbeau ruseşte. Dar îi însoţeau oameni din Mereni, bine echipaţi, cu mai multe maşini. Probabil nu erau din sat, pentru că dădeau indicaţii despre ce se poate şi ce nu se poate lua din produse sau lucruri. Au intrat şi-n beci şi au luat o bucată de brânză. Mama a luat strachina cu cireşe, pe braţe o ţinea. Ne-au încărcat în maşină, maşini mari cu remorcă. Şi ţin minte că ne duceau la gară, la Chişinău, despre asta se vorbea. Mama ţinea pe braţe strachina mare cu cireşe din prima roadă, noi stăteam lângă dânsa. Ea îi servea pe toţi cu cireşe! Chiar şi pe soldaţii care stăteau în maşină. Erau 2 sau 3 soldaţi în picioare şi mâncau cireşe, mi s-a întipărit foarte bine imaginea. Vă daţi seama ce trist era? Noi, copiii, nu prea înţelegeam ce se întâmplă. Mama nu plângea. Eu, fiind mai mare, înţelegeam că toţi se tem de ceva, erau toţi speriaţi, nu înţelegeam ce se petrece.

Publicitate
Publicitate

— Şi ce au făcut în gara Chişinău, ce ordin au dat?

— Ne-au încărcat în tren, un marfar. Ferestruică îngustă, unul lângă altul. Stăteam ca puii lângă mama, în ungheraş. Ţin minte, marfarul se oprea prin staţii, unde era planificat, soldaţii înarmaţi deschideau uşile vagonului şi ne dădeau apă şi mâncare. În loc de veceu, era făcută gaură în podea pentru necesităţi. Aer nu era, eu, copil de la ţară, mă-năduşeam. Undeva, până a ajunge la Stalingrad sau după ce trecusem prin oraş, acum nu mai ţin minte, tata leşinase, a căzut, era fără cunoştinţă, avea febră. Mama se speriase straşnic de gândul că rămâne singură cu copiii. La Stalingrad, într-o staţie, ne-au scos afară, militari foarte mulţi, înarmaţi, ne-au dus într-un duş mare ca în lagărele de concentrare. Ne-au făcut un fel de dezinfecţie. Nu ţin minte ce-au făcut cu hainele noastre, ne-au dat alte haine sau nu? Deseori mă gândesc la acea zi. Ne-au adus înapoi în vagoane. Ţin minte c-am trecut şi de Krasnoiarsk. Într-o staţie mai mare, sub supravegherea soldaţilor, am coborât din tren. Ne-au încărcat în maşini mari, ca pe nişte obiecte. Mergeam pe un drum de pădure pe malul unui râu. Foarte lung a fost acel drum şi primejdios. Undeva, pe malul râului, era pregătit un ”parom”. Am trecut cu el râul în maşini, cum eram. În jur taigaua, nimeni, ţipenie de suflet omenesc nu era acolo. Ţin minte cum ne ridicam în sus, erau corturi şi beschii şi topoare aruncate de soldaţi pe jos. Îndată i-au pus pe oameni, băieţi, copii, să taie copaci. Tăiau copacii ceia doi bărbaţi, femei, cu beschia, din două părţi. Tata lucra la tăiat copaci, apoi îi curăţau şi îi încărcau pe „parom”. Era pregătită ”piloramă” de tăiat copaci. Copacii erau tăiaţi în cercuri şi scânduri lungi. Femeile şi copiii tăiau cu topoarele brichete, pentru alimentaţia maşinilor.

— Eraţi supravegheaţi?

— Desigur, ca în lagăr, era comendatura. Fiecare trebuia să noteze cât a lucrat pe săptămână sau pe zi. Nu se putea să fugi, să te ascunzi undeva, pentru că la o sută de kilometri nu era nimic. Taigaua şi atât. Când am ajuns acolo, în pădure, era doar „paromul”, corturile aruncate, beschiile şi topoarele. Taiga împrejur. Auzisem că cel mai aproape de noi este un orăşel numit Bratka (?), la o sută şi ceva de kilometri pe hartă, noi ne uitam în linie dreaptă.

— Moldovenii, basarabenii erau primii care au venit acolo?

— Au staţionat în acea gară trenuri multe, pe noi ne-au încărcat în maşină şi ne-au dus încolo. Apoi au sosit familii din Lituania şi din Ucraina carpatică. Era şi o familie de lituanieni de vârsta noastră cu două fete gemene; nu pot uita un tânăr de 16 ani, care reuşise să ia doar ţâmbalul şi ne cânta la acest instrument muzical. Construiam repede, pentru că în octombrie era iarnă. La fugă, totul se făcea la fugă, barăcile trebuiau construite din scânduri. Pereţii erau din scânduri, cu crăpături, rumeguşul era folosit ca încălzitor. Şi aşa am supravieţuit 3 ani. Erau vreo 4 sau 5 barăci, ca în lagărele de concentrare, nu erau înalte, una lângă alta. Fiecare familie avea câte un loc, noi am nimerit la intrare, lângă uşă. Barăcile aveau intrare numai dintr-o parte. Nu erau pereţi despărţitori, un spaţiu cât un pat din scânduri. La mijloc erau puse câteva plite, nici nu ştiu cum se făcea mâncarea. Mai târziu, a apărut un cort alimentar, aduceau sare, zahăr, material/pânză. Pâinea se cocea pe loc, dar ne dădeau câte 100 gr, prezentai talonaşul şi îţi luai felia de pâine.

— Cum era pâinea – neagră, albă…, îi mai ţineţi minte gustul?

— Cleioasă, neagră. Tata venea obosit de la tăiat copacii-mamuţi din taigaua siberiană, pe la 11 noaptea plecam după pâine. Trebuia să ocupi rând, pâinea se dădea numai pe timp de noapte, ca să nu rupă din timpul zilei, când toţi trebuiau să fie la tăiat pădure. Fiecare primea exact 100 gr. Veneam acasă, toţi dormeau, tata punea pâinea pe policioară, n-o mânca! Niciodată nu se atingea de pâinică, o lăsa pentru copii, pentru mama. Iar pentru muncă, probabil, primeau bani, că vedeam peşte îngheţat. Cumpărau şi preparau peşte. Se făcea repede pe sobă, trebuia să găteşti repede şi caloric, ca să mănânci sănătos, altfel nu se putea. Într-o baracă era pe jumătate şcoală, pe jumătate spital. Medicul era un evreu din Chişinău.

— Vă mai amintiţi cum se numea medicul?

— Da, Rapoport. Era medic foarte bun, om foarte bun! După ce ne-am întors, mama a menţinut relaţii de prietenie cu familia Rapoport, oameni deosebiţi, i-au ajutat mult pe basarabeni.

— Cum aţi supravieţuit, ce a fost cel mai greu de înfruntat?

— Sora mea, Maria, se îmbolnăvise, era neagră, ne-au spus că nu ştiu ce-o să fie. Avea encefalită, majoritatea mureau, ea a supravieţuit. Ne chinuiau tare ţânţarii, umblam cu eşarfe, acoperiţi pe cap. Era de lucru, şi în afară de asta venea iarna, copiii trebuiau îmbrăcaţi, că erau geruri cumplite. Mama luase vată din cortul acela unde se vindeau alimente, un fel de magazin mixt, şi ne-a cusut paltoane cu mâneci. Nimeni nu luase din Moldova vreun ac, nu erau ace de cusut! Din copeicile pe care le câştiga tata a cumpărat şi ac de cusut. Ne cosea paltonaşe şi pantaloni vătuiţi, ne-au adus pâsle, ciorapi nu erau şi ne înveleam picioarele cu ”porteanki” (obiele), iar pe cap purtam cuşme vătuite. Noi, copiii, nu purtam mănuşi, era ger de minus 50 de grade. Noi voiam să ieşim la săniuş. Mama ne-a cusut ”muftă”, vătuită. Ne îngrijea cu atâta drag… Totuşi, tragedia nu ne-a ocolit: fratele mai mic a răcit şi a murit. Teodor a murit acolo, în baracă, avea vreo 3-4 ani. Era o fotografie în care era îmbrăcat în hainele astea despre care v-am povestit, şi cuşmă purta… Era din 1947, iar noi, în ’53, am trecut în casă nouă.

514-deportat23— Cine făcea fotografii acolo, avea cineva vreun aparat foto?

— Nu ştiu, dar când am venit, aveam fotografii de acolo, la lucru cu tata, cum încărca lemnele, noi cu tata. Ţin minte, mama era slabă, ca o salcie, toţi erau slabi. Toţi bărbaţii care mai aveau puteri trebuiau să muncească. Era planificat acolo, în viitor, să se construiască un colhoz. Au început s-aducă maşini şi ferestraie „Drujba”. Ne-am convins că vor face ceva pentru că au început masiv să taie pădurea. Lemnele le depozitau temporar pe malul râului Ciuna. Eram izolaţi de celălalt mal. Era pază severă. Ţin minte când mama a fost la raion, se numea Irkutskaia oblast’, centrul Aldamai, s-a dus pentru că era bolnavă. Pentru asta luase permisiune. Îmi amintesc că tata ne-a făcut borş, când mama a fost plecată. Cred că astfel de plecări, pe caz de boală, erau organizate de comendatură.

— Vecinii din „posiolok” Vesiolîi erau moldoveni?

— Pe strada noastră eram numai moldoveni: familia Prisăcari, familia Grabovski – cu băiatul lor învăţam într-o clasă. Se pare că erau din Criuleni. Nu-i mai ţin minte pe toţi… Familia Prisăcari avea două fete.

— Cum erau oamenii cu care aţi împărţit ani grei de viaţă? Ce atitudine aveau unul faţă de altul?

— Erau prietenoşi. Anume acesta e cuvântul, prietenoşi. Toţi ne împăcam de minune între noi, dar şi cu lituanienii, cu ucrainenii. Când au început a veni şi ruşi, la fel judecaţi pentru atitudine faţă de stalinism/sistem, şi cu ei ne-am împrietenit. Acolo se simţea că oamenii care au ajuns pe acele locuri nu au avut teamă nici de moarte, dar nici de viaţă. Când au conştientizat cei care ne supravegheau, dar şi cei de la raion că oamenii sunt foarte harnici, cuminţi, nu beau, s-au gândit că locul acela poate fi transformat într-un centru mai mare. Când am ieşit din barăci şi ne-am construit case, frumoase, o stradă Moldavskaia, ei au rămas uimiţi de cât de organizaţi şi harnici suntem, cât de tare ţineam la familie, la cel de alături. Au început să aducă tehnică, masiv, îi dădeau drumul în râu, că era puternic curentul de apă. Începuse industrializarea, chemau braţe de muncă, veneau ruşi, pe contracte de recrut. Ruşii, sărmani nenorociţi, munceau ca leii, da’ când începeau să bea, nu mai ieşeau la lucru, nu puteau. Ieşeau moldovenii, îi ajutau, că erau oameni nenorociţi, şi de nevoie îi ajutau. Îl trăgeau şi pe tata la beţie, da’ el, om responsabil, nu accepta provocarea. Tata era un om atât de bun cu oamenii, încât dădea partea lui, dar nu se ducea. Ce spuneau nu ştiu, că-l vedeau atât de serios şi puternic. Iată, ţin minte, eram la casă de acum, la casa noastră, şi-l vedeam la portiţă pe tata şi încă pe câţiva ruşi. Ei îl numeau Paşa şi parcă aud cum a zis unul: ”Kakoi tî moldovan, tî na nemţa pohoj!” Tata avea ochi albaştri şi capacitate de muncă atât de mare, încât îl considerau neamţ, îl respectau foarte mult. Pavel Postică se numea tata!

— Cum aţi construit casa, din ce materiale?

— Mai întâi, au construit o şcoală, apoi au construit un fel de magazin. Oamenii trăiau în barăci. Cei care erau mai gospodari, ca tata, au spus: ”Hai să facem casă!”. Şi le-au dat voie, chiar lângă şcoală era o stradelă şi acolo au primit permisiune de a construi. Le-au dat bârne şi tata a făcut casă, a făcut sarai pentru vacă şi capre. La câţiva kilometri distanţă era o localitate unde locuiau tătari, de la ei au cumpărat vacă, nişte capre, porci. Şi loc au făcut, destul de mare, ca să păstreze fânul pentru iarnă. Astfel a apărut o stradelă pe care locuiau doar moldoveni.

— De ce Vesiolîi? Nume ciudat, care veselie?!

— Pentru că moldovenii făcuseră casele frumos înăltuţe, date cu var înăuntru, cu sarai pentru vite. Erau adevărate gospodării, nu se mai văzuse pe acolo aşa ceva. Tata a cumpărat o vacă. I-au permis să cosească într-o poieniţă mică. Uscam fânul, îl aduceam acasă şi îl făceam stog, ca să avem cu ce hrăni vitele. În altă poieniţă, tata a lucrat pământul, el lucra pământul cu puterea lui, cu mâinile, şi a sădit cartofi, au rodit tare bine.

— Cum se numea râul în care prindeaţi peşte?

— Ciuna, un râu care curgea vijelios, foarte repede. Râul ăsta a curmat vieţile mai multor copii. Într-o zi s-au înecat 3 băieţi dintr-o familie, Ciolan sau Cioran, nu ţin minte. Când locuiam în barăci, femeile spălau rufele în apa râului. Curgea tare apa, dar pe alocuri le părea unora că-i liniştit, acolo şi dispăreau. Mulţi s-au pierdut. În câteva clipe dispăreau, erau vârtejuri. Noi nu ne duceam la râu, mama ne supraveghea în fiecare clipă.

— Vă mai amintiţi prima iarnă, cea din 1949, cum a fost?

— Vara am stat în corturi, da’ iarna – în barăci. Barăcile se încălzeau de la „burjuice”. Şi mama alerga la fuga, voia să lucreze, deşi stătea cu copiii mici. Dacă ne lăsa, eram pierduţi. Mama s-a orientat repede.

— Aţi luat ceva de-acasă?

— Nu, nici plăpumi, nici perne. Atunci nu ne-am gândit să luăm haine… Tata lucra şi îi dădeau ceva bani, şi cumpăra doar ce era necesar. Ţin minte un moment, parcă văd acum baraca şi pe mama, care lucra la lumina lămpii de gaz, la fugă îi umblau mâinile. Cosea haine. Mama avea 28 de ani. Vă daţi seama cât de tânără era şi ce dramă trăia? Dar erau împreună, părinţii erau împreună şi asta i-a salvat. Tata şi mama cu hărnicia lor ne-au salvat pe noi!

— Ce făceau copiii, cu ce vă ocupaţi, vă jucaţi?

— Desigur, ca copiii, ca peste tot, ne jucam, numai eu umblam la şcoală. Era la modă iarna să se joace ghicitori, vara erau alte jocuri. Ei îşi meştereau schiuri, patine, săniuţe. De la 14 ani lucrau în rând cu bărbaţii. Pe urmă, când terminau şcoala, plecau la internate, şcoli-internate prin Irkutsk. Să ştiţi că îi stimulau să plece. La început era complicat. Apoi regimul s-a schimbat: a murit Stalin şi după moartea tiranului multe s-au schimbat.

— Cum aţi aflat despre moartea lui Stalin? Pe ce căi ajungeau informaţiile în acel capăt de lume?

— Informaţiile ajungeau repede şi tot ce se întâmpla în lume oamenii ştiau. În zonă, cu noi alături, erau mulţi intelectuali. Din Rusia, din Lituania, din Ucraina. Oameni, probabil, foarte importanţi, oameni care constituiau floarea intelectualităţii în ţările lor… Erau oameni culţi, ei scriau la Moscova, fără sfârşit scriau. Cereau să fie revăzut dosarul lor, pedeapsa să le fie schimbată, cereau rejudecarea dosarelor. Foarte multe scrisori plecau din acel cătun rusesc Vesiolîi spre Moscova, cereau dreptate.

— Vă amintiţi să fi fost şi oameni al căror caz a avut o rezolvare pozitivă?

— A fost vreun caz, poate două, că noi, ţin minte, am fost eliberaţi cu întârziere, am primit permisul de a ieşi din zonă. Alţii, mai repede. Din Lituania plecaseră mai mulţi.

— Cum erau moldovenii? Neamul nostru acolo cum era? Ce ţineţi minte?

— Uniţi, se ajutau unul pe altul. Erau şi neamuri de-ale noastre, Platon Matei. L-au luat în ’41 pe motiv politic… Milea s-a căsătorit acolo, în cătunul cela, cu o moldoveancă din Cruzeşti, Emilia se numea. Părinţii mei, Pavel şi Elena Postică, le-au fost nănaşi.

— Ce vă povesteau părinţii despre sat, despre rude, familie?

— Niciodată părinţii nu povesteau în prezenţa noastră astfel de vorbe. Când lucrau, nici n-aveau timp să ne povestească. Evitau astfel de subiecte. Tata şi mama se speteau, acolo era extrem de greu. În Siberia tata avea grijă de vacă, capre, să ne asigure cu mâncare, avea casă de construit, da’ până la asta s-a întâmplat că murise nenea Sava, care avea pământ mult, şi tata mergea să vorbească cu comercianţii. El a adus piatră pentru fundament, era încadrat în muncă maximal. Tot timpul muncea…

— Nu ţineţi minte să vă spună poveşti?

— Tata Pavel era sever, ne învăţa să facem ordine, sa nu fim leneşi, s-o ajutăm pe mama. Întotdeauna erau lăudaţi părinţii că noi eram copii educaţi. Eu atunci nu-nţelegeam, dar acum îmi amintesc că în ziua când au anunţat despre moartea lui Stalin toţi plângeau, absolut toţi. Tata era calm. El nu vorbea. Se temea să nu scape vreun cuvânt… La şcoală învăţam istoria Rusiei, ţin minte foarte bine că în istoria pe care o învăţam acolo scria din ce cauză a avut loc revoluţia. Scria că Rusia era jandarmul Europei, că regimul ţarist exploata crunt popoarele din imperiu şi astea au favorizat revoluţia. Când am venit în Moldova, primisem alte manuale, şi în ele scria altceva. Mai învăţasem cum se făcuse demonstraţia din 1905. Jandarmii, pe cai, călcau femeile şi copiii, dar era scris „acesta-i un provocator al pazei ţarului”. Cartea de literatură conţinea fragmente din opera multor scriitori de acolo, din Siberia. Erau multe descrieri ale locurilor. Învăţam bine, în clasa a 7-a ştiam germana, aici, când am revenit, am învăţat şi franceza. Erau profesori buni, n-aveau apucături de nkvd-işti. Intelectuali! Toţi copiii ştiau ruseşte, dar toţi vorbeau acasă în limba lor: lituaniană, ucraineană.

— Ce calitate aveau părinţii dvs. despre care vă amintiţi cu drag?

— Îmi amintesc că atunci când ne aşezam la masă, toţi copiii, tata nu se-arunca la mâncare primul, îl aştepta întotdeauna pe bunelul. Doar după ce bunelul începea să mănânce, tata ridica hrinca de pâine de pe masă…

— Eraţi o familie religioasă?

— Eram religioşi, dar nu fanaţi. Mama încerca să ne înveţe, dar atent. Mama mergea la biserică, iar noi o însoţeam. Acolo, în Siberia, nu era biserică.

— Ce făceau oamenii acolo când viscolea necontenit?

— Se lucra, se tăia pădure… Doar când gerul era de 55 de grade, nu se duceau, dar tata găsea pe cineva şi tot se ducea la pădure. Nu putea să stea acasă. Râul Ciuna îngheţa prin noiembrie şi se dezgheţa tocmai în luna mai. Râul îngheţat, îmi amintesc… dar aceste amintiri sunt greu de redat. Ele, deşi a trecut atâta timp, încă dor. Durerea s-a cuibărit în amintirile noastre, şi în amintiri…

— Doamnă Natalia, vă mulţumesc. O istorie atât de interesantă nu am auzit de mult… Am vizualizat chipuri de oameni, intelectuali de mare valoare încleind plicuri şi scriind cu tocul adresa lui Stalin…

Pentru conformitate, Antonina Sârbu
P.S. Cătunul Vesiolîi există şi azi. O localitate a cărei temelie a fost pusă de moldoveni, iar Veselia/Vesiolîi… a pornit de la frumuseţea caselor şi oamenilor care în anul 1949 au pus primele corturi şi au adus respiraţia umană în acele locuri… INTERESANT, de reţinut!
Publicitate
Publicitate