Principală  —  Interviuri   —   Lubianka de lângă noi

Lubianka de lângă noi

461-gandraburInterviu cu Petru Gandrabur, primarul satului Ţiganca, raionul Cantemir


 

— Satul Ţiganca a devenit cunoscut în R. Moldova, dar şi în lume, în special după redeschiderea cimitirului eroilor români în această localitate. Cum au reacţionat consătenii dvs. la redeschiderea acestui complex memorial?

— Voi relata aici nişte lucruri triste. Eu, fiind deja adolescent, nu am ştiut că, pe moşiile satului meu, a fost un cimitir. La 1 iunie 2006, când a avut loc festivitatea solemnă de inaugurare a Cimitirului de Onoare al soldaţilor români de la Ţiganca, s-a vorbit mult, inclusiv prin sat, despre cele întâmplate. Atunci îi întrebam pe cei mai în vârstă de ce nu ne-au spus nimic, niciodată, despre acest cimitir. Nici la şcoală nu se sufla vreo vorbă. Aşa lucra maşinăria sovietică. Personal, am aflat despre acest cimitir prin 1999, când autorităţile române s-au interesat de el. Eram consilier local atunci şi mă bucur că am putut şi eu să contribui la reabilitarea istorică a acestui trist monument. Mai târziu, în perioada comunistă, cred că acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla. Atunci am studiat mai atent subiectul şi am aflat că sovieticii nivelaseră acel cimitir şi construiseră pe acel loc o fermă de porci. Oamenii au încercat să se revolte, chiar mama mea îmi povestea. În vecinătate, e Stoianovca, un sat populat preponderent de etnici bulgari. Asta, însă, nu a contat atunci, deoarece fuseseră distruse nişte semne creştineşti. Regimul trecuse cu buldozerele peste morminte. Din cauza indignării oamenilor, au urmat mai multe acţiuni represive. Ulterior, lumea s-a liniştit, deoarece a înţeles ce fel de timpuri erau. Tot pe atunci fusese „furat” şi numele satului nostru.

— Ce s-a întâmplat ulterior cu acea fermă de porci?

— A fost trăsnită de un fulger şi s-a făcut una cu pământul, arzând până la temelie. Regimul, însă, nu s-a împăcat cu dispariţia fermei şi a reconstruit-o din ruine, deschizând acolo, pe cimitir, pe oseminte de oameni, o fermă de vaci. Atunci, crucile de beton de la cimitir fuseseră duse de acolo, fiind turnate în fundaţia unui centru de colectare a cerealelor, care se construia în colhoz. Astăzi, cimitirul se întinde pe o suprafaţă de 50 de ari. Cred că cei care au decis şi au alocat terenul pentru reabilitarea cimitirului au încercat să spele păcatele celor care au luat decizia diabolică de a distruge acest loc în care îşi găsiseră odihna de veci 1020 de participanţi la luptele din iunie-iulie 1941.

— Când, cum vine lumea acum la acest cimitir?

— De sărbători. Oamenii merg încolo cu flori, cu o lumânare. Se duc în special cei cu conştiinţă românească. Au constituit o onoare pentru noi cele două vizite istorice de maximă importanţă, a regelui Mihai al României şi a preşedintelui României, Traian Băsescu. Ambii sunt introduşi în cartea de onoare a satului Ţiganca. De altfel, satul nostru e singurul din R. Moldova care a fost vizitat de aceste două mari personalităţi: regele şi preşedintele României.

— Aţi spus mai sus că, în perioada sovietică, fusese „furat” şi numele adevărat al satului dvs. Cum s-a întâmplat? Cum poate fi „furat” numele unui sat?

— Satul Ţiganca are o istorie străveche. Regretatul profesor Ion Cojocaru, numele căruia îl poartă astăzi gimnaziul din sat, a luptat ani la rând pentru restabilirea numelui Ţiganca, „furat” de sovietici. Mai târziu am înţeles ce s-a întâmplat în realitate. Sovieticii au încercat, „sechestrând” numele satului, să şteargă în totalitate urmele Cimitirului Eroilor Români. Astfel, ani la rând, localitatea noastră nu se mai numea Ţiganca, ci Stoianovca 2. S-a făcut special, ca cei care căutau mormintele oamenilor apropiaţi, expediind scrisori prin poştă, pe adresa satul Ţiganca, să-şi primească înapoi demersurile, pe motiv că o astfel de localitate nu există. Chiar pe plicuri era indicat acest lucru. Personal, am descoperit această realitate abia în 2006, când cineva din judeţul Buzău, căutând mormântul părintelui său, mi-a povestit despre eforturile de ani de zile de a identifica această localitate, acest cimitir. Apropo, deşi, în 1989, Ţiganca şi-a obţinut numele înapoi, problemele noastre continuă. Chiar recent, am primit un răspuns oficial de la ÎS Gările şi Staţiile Auto. Bunăoară, de la Gara de Sud din Chişinău, dacă vrei să ajungi la Ţiganca, nu vei putea lua bilet, pentru că, oficial, nu există o astfel de staţie. Ţi se va spune: luaţi la Gheltosu sau la Stoianovca. După eforturi repetate, au fost făcute nişte modificări, astfel încât unele rute au staţie la Ţiganca. Majoritatea, însă, presupun achiziţionarea de bilete până la Stoianovca.

— Ţiganca este o localitate de la frontiera cu România. În anii ’90, au existat relaţii, inclusiv economice, între locuitorii de la Ţiganca şi cei din dreapta Prutului, din România. Cum au evoluat aceste relaţii, ce se întâmplă acum în acest sens?

— În 1996, a existat o tentativă de a stabili relaţii economice cu o fabrică de zahăr din România, situată aproape de Prut, la Fălciu. Regretăm şi azi că nu s-a întâmplat acest eveniment economic. Partea română avea nevoie de materie primă, iar noi am fi putut cultiva sfeclă de zahăr de calitate bună pentru acea întreprindere. În perioada 1996-2002, s-a cultivat multă sfeclă de zahăr în zona noastră. Au existat şi contracte semnate de agenţii economici din Cantemir cu fabrica de producere a zahărului din Fălciu. Au fost cultivate sute de hectare de sfeclă de zahăr, dar, la momentul recoltării, autorităţile de atunci ale R. Moldova s-au împotrivit livrării acesteia către fabrica din România. Izbucnise şi un scandal, care a fost stins cu greu. Până la urmă, agrarienii, care erau la guvernare, după ce au interzis exportul sfeclei de zahăr spre Fălciu, la doar 5 km peste Prut, au decis să transporte acele cantităţi tocmai la Glodeni, deşi cheltuielile de transport erau foarte mari, iar beneficiile producătorilor de sfeclă – mult mai mici. Din lipsă de rentabilitate economică, cu timpul, cultivarea sfeclei de zahăr în zona noastră a fost sistată. Aşa a fost stins un proiect important de colaborare economică cu România.

461-tiganca— Şi alte proiecte nu au mai fost lansate?

— Ce să vă spun? Pot relata, în detalii, despre un sabotaj energetic, organizat tot în zona noastră. În 1992, a fost începută construcţia unei linii de tensiune înaltă Goteşti-Fălciu, pentru a conecta R. Moldova la reţeaua românească şi, totodată, la cea europeană de energie electrică. S-a făcut un proiect şi au demarat construcţiile, fiind efectuate la nivel de 15- 20% din acel tronson de tensiune înaltă. Între timp, vin la guvernare agrarienii şi pun cruce pe acest promiţător proiect. Lucrările au fost sistate, utilajele au fost duse de pe şantier. Acolo rămăseseră doar pilonii de beton… Şi până azi stau lăsaţi de izbelişte acei piloni, pentru că nu mai pot fi utilizaţi în altă parte, transportarea lor fiind prea costisitoare. S-au scurs anii şi, în R. Moldova, vine la guvernare Alianţa pentru Democraţie şi Reforme – ADR. Pe ordinea de zi este plasat din nou subiectul securităţii energetice a statului. Se elaborează un nou proiect tehnic. Prin 2000, începe altă construcţie, deja cu piloni de metal. Se muncea din greu. Noul tronson este refăcut la nivel de 30—40%. În 2001, vin comuniştii la guvernare, se lasă totul baltă, iarăşi pleacă tehnica şi muncitorii de acolo. Pilonii montaţi sunt lăsaţi de izbelişte… Auzisem mai multe informaţii despre furturi şi chiar despre faptul că hoţii ar fi fost prinşi… În 2009, vine la guvernare AIE. Din nou, problema securităţii energetice a statului este considerată una prioritară. Se elaborează un nou proiect, altă tehnologie, altfel de piloni. Se aprobă proiectul, este coordonat cu autorităţile publice, se stabileşte traseul… În 2010 – construcţia e în plină desfăşurare. Sunt efectuate până la 90% de lucrări. Rămâne doar 1 km până la Prut, dar… vin inundaţiile. Era greu, dar am reuşit să salvăm satul Gheltosu, care risca să fie înghiţit de ape. Peste vreo lună, când am încheiat bătălia cu apele, mergând spre Cantemir, am descoperit un lac nou, unul imens, format după inundaţii. Erau înecate vreo 200 de hectare, tocmai pe unde trebuia să treacă tronsonul de tensiune înaltă. Pot părea un nebun, dar cred că acest lucru s-a făcut intenţionat, pentru a bloca şi de această dată construcţia tronsonului. Altfel nu poate fi, deoarece digul nu a fost rupt, reiese că acel lac a fost umplut în mod artificial…

— Aţi împărtăşit cuiva această schemă de sabotaj energetic?

— Am mai vorbit despre asta, dar materia cenuşie de la Lubianka e foarte răspândită în R. Moldova. Ei sunt foarte disciplinaţi, îşi fac cel mai bine treaba, muncesc subtil, încât nimeni să nu-i observe. Stau de vorbă cu ei, par buni români, dar, în esenţă, ei sunt împotriva cauzei româneşti. Şi acest caz e un exemplu elocvent.

— Ce se întâmplă acolo acum?

— Şi acum mai este apă pe acel teren… Între timp, s-a făcut reproiectarea, ca tronsonul să nu mai treacă pe terenul inundat. Este trasat alt itinerar. Iarăşi resurse, iarăşi cheltuieli, şi toate doar pentru că nimeni nu ia în serios aceste riscuri. Băieţii de la Lubianka sunt foarte prietenoşi. Ei sunt cei care strigă primii: UNIRE, fiind infiltraţi printre noi. Deci, după ce a fost făcută reproiectarea, iar în 2012 au fost continuate lucrările, au apărut alte probleme, lucrările fiind sistate din nou, din cauză că au fost sacrificaţi nişte copaci din calea tronsonului Goteşti-Fălciu. În condiţiile în care, în R. Moldova, se fură păduri întregi, iată că nişte copaci tăiaţi în calea tronsonului de energie electrică au putut sista iarăşi construcţia. Mai nou, cineva spunea că, de astă dată, a fost conectat curentul electric, la tensiune mai mică, astfel încât să nu se fure firele electrice. Cine ar putea răspunde astăzi din ce cauză, în trei rânduri, această construcţie nu a fost dusă până la capăt, fiind admise cheltuieli de milioane?

— Cum percep consătenii dvs. perspectiva liberalizării regimului de vize pentru UE?

— Lumea se împarte în două categorii, care percep diametral opus lucrurile. O parte, cei mai conştiincioşi, constată o descătuşare, o deschidere, o posibilitate de a ne integra, fără riscul ca cineva să ne tragă înapoi de acolo. Cei mai prost informaţi aşteaptă să plece, ca să-şi facă un rost în viaţă.

— Dar care sunt cele mai serioase probleme ale oamenilor de la sate astăzi?

— Spun exact aşa cum văd eu lucrurile. Oamenii cheamă după ajutor atunci când le este foame sau sete, chiar dacă nu le este deloc uşor atunci când îngheaţă sau când îi arde arşiţa. Am impresia că acum ne aflăm într-un hău greu de depăşit. Se întâmplă lucruri grave în R. Moldova. Dacă spunem că vrem în Europa, ar trebui să-i tratăm altfel pe toţi acei care convieţuiesc alături de noi. În Europa nu există graniţe etnice între oameni. Ne-au prins altfel de timpuri. Noi trebuie să le explicăm tot ce avem de explicat ruşilor, iar ei trebuie să ne înţeleagă pe noi. La fel şi bulgarii, şi găgăuzii. Când o să trăim mai bine, dacă noi toată viaţa vom construi baricade? Cred că această dezbinare e una intenţionată, deoarece cineva are nevoie de acest petic de pământ şi crede că l-ar putea stăpâni doar prin dezbinare.

— Care ar fi soluţiile?

— Clasa politică întinereşte şi acesta e un semn optimist, dar cei puşi să facă legea în R. Moldova ar trebui să deprindă a mai ceda din orgolii, ar mai trebui să-şi potolească setea de putere. Celor de sus ar trebui să le pese mai mult de ceea ce se întâmplă prin satele noastre: că drumurile sunt impracticabile, că în şcoli este frig sau că există riscul ca vreo râpă să separe satul în două. Din păcate, mereu li se pare că există probleme mai mari de care trebuie să se ocupe. Am fost chiar eu pe la Ministerul Transporturilor cu o problemă a satului nostru. Avem nevoie de o trecere peste calea ferată, ca oamenii să poată tăia din drum atunci când îşi aduc roadele din câmp. Am povestit, am adus argumente, calcule, dar am văzut că ministrul nici nu mă ascultă… Gândea, probabil, că am venit cu fleacuri. Mi-am luat dosarele şi am plecat, cu problema nesoluţionată. Cred că avem, totuşi, nevoie de reforma electorală. Deputaţii trebuie să fie aleşi pe circumscripţii uninominale. Eu vreau să avem deputatul nostru care, ori de câte ori s-ar pune la cale ceva, ne-ar consulta şi pe noi şi ne-ar reprezenta interesele noastre acolo, sus. Chiar şi privatizările ar trebui consultate cu cetăţenii, pentru că nu suntem atât de bogaţi, ca să ne permitem să dăm pe nimic proprietatea statului. Sigur, e greu să faci faţă în confruntarea cu profitorii vieţii.

— Cum credeţi, ce aşteaptă oamenii de la alegerile parlamentare, preconizate pentru toamna 2014?

— La fel ca şi alteori – aşteaptă schimbarea care nu se mai întâmplă. E regretabil că avem încă mulţi oameni marcaţi de ideologia sovietică. Alţii nu înţeleg multe lucruri şi pot vota contrar adevăratelor lor intenţii, pentru o pungă de floarea-soarelui sau de orez. De altfel, dacă încerci să le spui adevărul, rişti să fii huiduit. Toate astea ni se trag din perioada sovietică.

— Aţi spus mai sus „profitorii vieţii”. Cine sunt ei de fapt?

— Vă explic printr-un exemplu. De obicei, apreciem oamenii, faptele lor doar după ce ei nu mai sunt în viaţă. Personal, pe Nicolae Sulac nu l-am văzut niciodată în realitate, singura mea întâlnire cu el a fost într-o hală de carne, din Piaţa Centrală din Chişinău, cu vreun an înainte de dispariţia sa subită. Am întors capul să-l caut după ce am auzit şoaptele vânzătoarelor: „Nicolae Sulac, Nicolae Sulac”. Mă uitam nesăţios la el şi am descoperit un om sărac şi obosit. Apoi i-am auzit vocea: „Cât îi bucata asta de carne?”, la care vânzătoarea, cu mâinile unsuroase, i-a spus un preţ fabulos. Sulac a lăsat carnea pe masă şi a plecat, fără să cumpere ceva. Cum vă spuneam, arăta sărac şi obosit. Doar după ce a murit, au sărit profitorii vieţii. Cine sunt profitorii vieţii? Cei care ţipă, care se bagă cu toată insistenţa în Parlament, prin Primării, şi în cultură sunt destui… După moartea lui Sulac, aceştia au găsit timp, ca să-i acorde „atenţie”, şi bani pentru străzi, muzee sau monumente…

— Cum este afectat satul Ţiganca de migraţie?

— Nu avem nişte date foarte exacte, pentru că mulţi vin şi pleacă. Cred că 30% din cei apţi de muncă sunt plecaţi. Cei mai mulţi au ales Italia, deşi avem destui care muncesc şi în Rusia. În Italia pleacă mai mult femeile şi, cu părere de rău, deseori nu se mai întorc. Avem zeci de familii destrămate, copii şi bătrâni lepădaţi în voia soartei. Înţeleg că e greu să lupţi cu sărăcia, dar nu poţi distruge totul, în numele banilor. Am avut cazuri când copiii plecaţi şi-au înmormântat prin skype părinţii. Acum câştigul a devenit un mod de viaţă. Scopul lor nu mai e să adune un ban şi să revină acasă, ci să-şi ia vreun GEEP, să-şi zidească vreun gard etc. S-au inversat valorile. Cred că şi acesta e un motiv din care treburile în stat merg mai greu, pentru că, ştim cu toţii, fundamentul unui stat este familia. Le spuneam consătenilor mei că, noi, la Ţiganca, suntem o mahala. Mai multe mahalale, împreună, e raionul Cantemir, iar mai multe raioane formează o mahala şi mai mare – R. Moldova. Împreună, ar trebui să cultivăm valorile dispărute: ruşinea de mamă şi tată, grija pentru părinţi şi copii… Unii spun că deprinderile nesănătoase le-am împrumutat din Europa. Eu nu cred în astfel de vorbe, pentru că Europa e plină de familii cu tradiţii. Acolo nimeni nu se aşază la masă dacă lipseşte cumva un membru al familiei. Aşa era, pe timpuri, şi în familiile noastre. Doar când ajungeau cu toţii acasă, era timp de masă.

— Dar ce înseamnă pentru satul dvs. faptul că Mitropolitul Basarabiei, ÎPS Petru, e de la Ţiganca?

— Mitropolitul e în relaţii foarte bune cu satul nostru. Comunicăm ori de câte ori avem nevoie. Vine prin sat de sărbători, trece pe la cimitir. A participat la deschiderea bisericii de la Gheltosu. Oamenii au zidit acel locaş cum îşi fac rândunelele cuiburile. Ei nu au avut sponsori, nici politicieni, care ar fi intervenit pentru a-şi face imagine de buni creştini cu acest prilej.

— Dar biserica de la Ţiganca, din satul Mitropolitului Petru, e în subordinea Mitropoliei Basarabiei?

— Nu, e în subordinea Mitropoliei Moldovei.

— Aveţi 4 copii. Ce le-aţi spune, dacă v-ar întreba ce e viaţa?

— Le-aş spune că viaţa e altceva decât ceea ce credem noi uneori. Viaţă e să te bucuri de lucruri simple: de un răsărit de soare, de un val de apă, de un pom înflorit…

— Chiar ştiţi a vă bucura de astfel de lucruri?

— Eu ştiu a mă bucura, spre deosebire de cei care cred că sunt fericiţi doar dacă reuşesc să-şi zidească un gard impunător. Foarte puţini se gândesc că pot face un gard verde, iar pe banii economisiţi de la zid să iniţieze o mică afacere pentru ei sau pentru copiii lor: să planteze o livadă, o vie, să deschidă o brutărie… Prin sate, oamenii zidesc garduri care costă zeci de mii de lei şi se mândresc, considerând că acesta e evenimentul vieţii lor. Ei nici nu-şi imaginează că, investind vreo 2000 de lei, pot avea un gard viu, de toată frumuseţea.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aneta Grosu