„Îmi scriu visele, ca să păstrez emoţia”

Interviu cu Ana MUNTEANU, maestru al artei, lector superior la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice

— Aţi revenit recent de la Sibiu, unde aţi participat la un spectacol. Despre ce este vorba?

— Da, este evenimentul „Simply The Best – Povestea Naiului”. A fost un festival în care protagonistul a fost Radu Nichifor, un naist de succes din România, care a invitat tot genul de artişti care pot să-l acompanieze în vreun fel. Rolul meu era să prezint mitul zeului Pan cu ajutorul tehnicii de sand art, adică pictură cu nisip, acompaniată de improvizaţiile lui Radu Nichifor la nai.

— Cât timp au continuat pregătirile?

— O lună, pentru că trebuia să ajustăm mitul zeului Pan cu tot specificul acestui tip de istorie la tehnica de desene în nisip, era foarte important să dăm o tentă de Grecie Antică, să facem ca zeul Pan să fie diferit de prejudecăţile şi aspectul cu care se asociază în prezent. Deci, trebuia să realizăm un personaj mitologic, într-un fel, un personaj de poveste.

— Vă amintiţi prima interferenţă cu pictura?

— Prima mea interacţiune, în copilărie, cu arta plastică a fost pe perete, sub masă. Era locul meu de refugiu. Desenul, pentru mine, a fost mereu o chemare. Această ocupaţie m-a ajutat întotdeauna să trec peste toate obstacolele vieţii, peste toate situaţiile morale care m-au rănit.

— Sunteţi singura în familie care pictează?

— Da, sunt singura care face artă plastică, dar pot să spun că această tendinţă de a face ceva legat de artă se trage de la maică-mea, care este croitoreasă profesionistă şi care, în tinereţea sa, a desenat foarte mult, deşi în alt stil, în altă direcţie. Probabil, am avut noroc că maică-mea are această tangenţă cu artele plastice. Acest fapt m-a ajutat mai mult pe mine, având înţelegerea şi susţinerea deplină a mamei.

— Vă amintiţi primele desene „murale”?

— Nu-mi amintesc acum ce desenam pe pereţi, dar mai aveam şi foi, iar cele care au fost păstrate arată că făceam drumuri şi ciupercuţe. Deci, nu flori, nu copii, dar ciupercuţe. Nu ştiu de ce. Le pictam în diverse culori, cu buline…

— Dar primele desene în nisip?

— Primul desen care l-am făcut în nisip a fost un fluture. Am o mare pasiune pentru fluturi, care sunt prezenţi şi în pictura de şevalet, şi în pictura în nisip, peste tot.

— Cum aţi început să faceţi pictură în nisip?

— Specialitatea mea de bază este pictura de şevalet, fac desen şi pictură în ulei. Noi, artiştii, însă, suntem nevoiţi foarte des să răspundem la diferite provocări care au tangenţe cu pictura sau cu arta plastică, pentru a ne câştiga existenţa. Astfel, sigur că am avut şi eu o perioadă când a trebuit să învăţ mai multe tehnici ca să pot să mă manifest şi să-mi câştig traiul. Astfel, în drumul parcurs, am învăţat şi pictura monumentală, am făcut şi decor, şi scenografie, tot ce e legat de artă. Am făcut şi decor de platou pentru televiziune. Am pictat şi în cluburi de noapte pe pereţi. Sigur că, la început, mi-a fost foarte frică să fac ceva nou. Mai pe urmă, am găsit în asta un sens, pentru că fiecare nouă provocare îmi dădea mai multă experienţă şi mai multă capacitate de a face chiar lucrul meu mai bine, adică pictura de şevalet. Una dintre aceste provocări a fost atunci când a venit cineva care mi-a propus să fac desene pe nisip. Eu, fiind o fire mai mult izolată, care nu se uită la televizor şi care stă doar în atelier, pictează, citeşte şi studiază la nivel vizual, nici nu ştiam de această tehnică pe atunci. Era vorba de realizarea unei compoziţii pe nisip în cadrul primului spectacol muzical pus la noi în Chişinău, intitulat „The Gates”. Deci, decorul acestui spectacol erau desenele cu nisip, care erau derulate pe un ecran mare în timp ce actorii cântau. Am căzut de acord. Am luat nisip de plajă, pentru că nu ştiam pe atunci de care trebuie, am luat o tablă şi am început a desena. Probabil pentru că am întâmpinat dificultăţi mari, având deja 16 ani de experienţă în pictură (nu sunt prea mulţi, dar nici puţini), nu înţelegeam cum pot să fac desenul mult mai precis cu această tehnică, deoarece desenul se varsă, curge. Atunci, mi-am zis că nu poate să existe tehnică pe care să nu o pot face bine şi am început a studia. Am încercat tot felul de nisip până am găsit fracţia care-mi trebuie mie.

— Deci, nu orice nisip e potrivit?

— Nu, nu orice nisip. Sigur că nu pot dezvălui toată bucătăria, dar este un nisip cu o fracţie extrem de măruntă, pe care-l colorez cum îmi place mie. Deci, epopeea cu coloratul nisipului e cu totul alta. A trebuit să caut culorile potrivite care au şi o adeziune, nu-l lipesc şi-l fac la fel de mărunţit şi greu, ca să se aşeze frumos. Totodată, trebuia să-mi fac şi o masă potrivită, pentru că, la noi, în Chişinău, e foarte complicat să te duci la cineva şi să zici că ai nevoie de o masă anumită. Răspunsul e „aşa nu se face”. Trebuia să fac un proiect de masă singură, având şi o experienţă în istoria mobilei. Astfel, am găsit lumina care-mi trebuie. Pot spune cu siguranţă că am ridicat la o notă de profesionalism această tehnică, deşi consider şi astăzi că am nevoie de foarte mult studiu în domeniu, pentru că această tehnică este la fel ca şi oricare alt tip de desen, cu care trebuie să lucrezi în fiecare zi, ca s-o faci bine.

— Cât timp vă ia pregătirea unui spectacol?

— Circa o lună cu tot cu pregătiri şi idei. Nu se risipeşte nisipul atât de mult, încât să fie nevoie să faci altul nou. Suplineşti acea cantitate. Pentru mine, este mai simplă pregătirea tehnică a procesului. Cea mai complicată este pregătirea ideologică a spectacolului, pentru că acolo trebuie să gândeşti cum să faci ca acest şir de imagini sau de compoziţii să aibă o legătură logică, să aducă un sens, dar şi să dea publicului de gândit. Să nu fie totul pus pe masă. Arta plastică impresionează atunci când lasă spectatorului loc să mediteze.

— Cât de complicată este trecerea de la un obiect la altul, de la o emoţie la alta?

— Pentru mine, cel mai simplu este să schimb expresiile feţelor, să îmbătrânesc un om sau să-l întineresc. Este simplu, pentru că am o experienţă mai mare în domeniul portretului. E mai complicat să transformi un soare într-un portret, un portret într-o lumânare şi o lumânare în alte forme, care ar duce, de exemplu, la nimic. Acest lucru este mai complicat, pentru că asta ar însemna să gândeşti povestea de la ultima imagine la prima, ca să ştii la ce ajungi. Altă complicaţie constă în faptul că, dacă deviezi un pic din acel punct şi faci soarele un pic mai într-o parte, toată compoziţia se va duce pe apa sâmbetei.

— Înseamnă aceasta că totul trebuie să fie calculat la milimetru?

— Trebuie să şi simţi, dar şi să fii extrem de calculat în ceea ce faci. Nu poţi să faci acest lucru din instinct sau improvizând, deşi am făcut şi improvizaţii. Am participat la spectacole unde, în final, spectatorii spuneau un cuvânt şi eu trebuia să-l redau în imagine sau într-un şir de trei imagini, care ar descrie acest cuvânt. La un moment dat, cineva m-a rugat să reprezint cuvântul siguranţă şi am pornit de la un portret de copil şi, în timp ce el creştea, se schimbau şi imaginile: îl înconjurau alţi copii, părinţi, iubita, soţia, copiii lui, până a devenit el bătrân alături de bătrânica lui. Pentru mine, aceasta a fost siguranţă. A fost o improvizaţie de vreo patru-cinci minute.

— Cum ia viaţă fiecare istorie?

— Găsesc inspiraţie în viaţa de zi cu zi (mă refer la comportamentul oamenilor şi la felul cum mă influenţează), dar şi în visele pe care le am, pentru că un artist, având o imaginaţie foarte bogată, visează mult mai des decât ceilalţi. Dimineaţa mă trezesc cu o imagine nouă în cap. Visele sunt nişte asocieri, nişte imagini care s-au format în baza a ceea ce ţi s-a întâmplat pe parcursul zilei. Însă aceste imagini care apar în timpul somnului sunt corelate şi cu sentimentele tale, şi atunci apare cu totul altceva. Când spun că găsesc inspiraţie în comportamentul uman, am în vedere, de exemplu, că, dacă cineva ridică vocea la mine, n-o să pictez o persoană care strigă, dar o să creez o compoziţie cu mai multe elemente care simbolizează agresiunea, şi la mijloc pot să prezint o persoană cu o expresie absolut neutră. Aşa văd eu această emoţie. Este un pic diferit. În capul meu, oamenii deseori se asociază cu obiecte sau imagini. Această imaginaţie o direcţionez în pictură.

— La picturile cu nisip lucraţi circa o lună, dar la lucrările în ulei?

— Am picturi la care am lucrat un an, o jumătate de an. Dacă e un studiu mai mic, e vorba de o lună-două. Oricum, pentru mine, pictura în ulei este cel mai frumos lucru. Asta nu înseamnă că consider desenele cu nisip inferioare. Însă, pictura este o relicvă pe care o laşi să se păstreze câte două-trei sute de ani, şi atunci când faci un portret pentru o familie, ştii că o să-l transmită din tată-n fiu şi e cu totul altceva decât o emoţie de moment. De aceea, dau o importanţă foarte mare acestui stil şi încerc să perfecţionez această tehnică la maximum.

— Aţi spus că visaţi foarte mult. V-aţi trezit vreodată în miez de noapte, dorindu-vă să imortalizaţi imediat visul pe pânză?

— Nu. Îmi scriu visele, ca să păstrez emoţia, după care stau toată ziua cu această emoţie. Mai citesc ce-am scris, cu ce imagini s-a asociat. Apoi, fac o compoziţie. Nu cred că trebuie să pierzi timpul cu tot felul de crochiuri inutile. Faci crochiuri când deja ai compoziţia în cap. Îţi formezi ideea, faci crochiurile, transpui desenul pe pânză şi începi a picta. Stilul meu de pictură este suprarealist, ceea ce presupune o compoziţie foarte bine gândită, în care fiecare colţ simbolizează ceva. Pentru mine frumuseţea acestei tehnici constă în faptul că, atunci când priveşti această lucrare peste doi ani, o să găseşti ceva nou în ea.

— Am auzit că sunteţi interesată şi de fotografie.

— Da, sunt interesată de fotografie, însă doar la nivelul la care pot să fac o poză a unei compoziţii, pentru ca, pe urmă, să o pictez sau să fac un colaj. Ar fi în plus să iau aparatul în mână, să încep a fotografia şi să zic că mai sunt şi fotograf. Consider că noi avem specialişti foarte buni în acest domeniu, care-şi ştiu lucrul şi se ocupă cu aceasta în fiecare zi.

— Aţi putea face o comparaţie între fotografie şi pictură? Prin ce este remarcabilă una şi prin ce cealaltă?

— Este foarte complicat pentru mine să analizez aceste două tipuri de artă vizuală, pentru că sunt din generaţia care venea de la ideea că pictura este mult mai importantă decât fotografia, pentru că acolo apeşi pe un buton, iar aici faci o lună sau un an o pictură. Pe parcursul anilor, însă, am ajuns la ideea că fotografia nu este doar o apăsare pe un buton. Este mult mai mult. Este studiu de lumină, studiu de culoare, studiu de compoziţie. De fapt, este operă de artă şi fotografia. Cunosc specialişti care prelucrează o fotografie timp de o lună-două. În acest caz, nu poţi să zici că fotografia este o artă inferioară picturii. Consider că fiecare dintre ele îşi are locul său şi destinaţia sa, şi publicul său. Merită să fie aplaudată şi una, şi cealaltă.

— Aţi făcut sand art şi în R. Moldova. Cum explicaţi faptul că aţi devenit cunoscută doar după ce aţi participat la concursul televizat „Românii au talent”?

— Din păcate, există acest adevăr că, după ce te cunosc peste hotare, devii mai popular şi la noi. Niciodată nu mi-a plăcut să admit acest lucru. Mă supăr când aud critică la adresa moldovenilor. Omul începe din oglindă. Fă schimbări cu tine şi toată lumea din jur o să se schimbe şi ea. Totuşi, e paradoxal faptul că aici oamenii îi critică pe ceilalţi, dar şi se autocritică. Probabil că din cauza dificultăţilor cu care oamenii se confruntă zilnic, dificultăţi materiale, ei uită să aprecieze frumosul şi n-o fac pentru că nu ar fi culţi. O fac pentru că, în ziua de astăzi, există foarte multe preocupări materiale care ne copleşesc, şi acesta este un adevăr. Atunci când o persoană din suburbie sau de la ţară nu are o bucată de pâine pe masă, ea nu se gândeşte la o poveste în nisip, ci cum să dobândească această pâine. Totuşi, mă bucur foarte mult şi mă simt norocoasă că am avut posibilitatea să particip la acest concurs care susţine şi promovează talentele, am întâlnit multă lume, nu neapărat din Chişinău, care mi-a spus că le-a plăcut mult. Dacă eu, cu sand art-ul meu, le-am adus măcar un strop de fericire în casă, pentru mine e o reuşită enormă.

— Cum s-a schimbat viaţa dvs. după concurs? Au urmat propuneri?

— Au venit foarte multe propuneri de colaborare, în special din România. Pe parcursul anilor 2013 – vara 2014, am avut spectacole o dată – de două ori pe săptămână. Continuam să predau şi la academie. Deci, făceam naveta Bucureşti – Chişinău.

— Pictaţi acasă sau aveţi un atelier?

— Am un atelier, unde pictez. Indirect, pot spune că acest atelier este casa mea, pentru că majoritatea timpului îl petrec acolo. Stau acolo de la 09:00 până la 21:00. Asta în cazul unui grafic stabil, iar uneori, dacă în timpul zilei am şi altceva de făcut, stau până noaptea târziu.

— La ce vârstă, pentru prima oară, aţi participat la o expoziţie?

— Trebuie să recunosc că, până acum, n-am avut o expoziţie personală. Am avut însă foarte multe expoziţii de grup. Planificasem să fac o expoziţie când o să împlinesc 30 de ani şi acum înţeleg că n-o să reuşesc, pentru că mi-au mai rămas doar câteva luni, dar lucrez la foarte multe proiecte. Sunt permanent în drumuri şi în repetiţii şi pur şi simplu nu reuşesc. În aceste clipe, mă bucur că nu sunt balerină şi pot să fac pictură toată viaţa. Dacă nu la 30, atunci mai târziu. Deja nu mai contează.

— Dar aţi participat la expoziţii de grup.

— Da, am participat la expoziţii internaţionale în SUA, Ucraina, Cehia, România, Italia şi, desigur, în R. Moldova.

— Visaţi la o expoziţie personală?

— Da, îmi doresc o expoziţie personală, dar sunt atât de pretenţioasă la tot ceea ce fac, la faptul unde ar trebui să fie această expoziţie, cum să fie prezentarea, încât o să-mi ia foarte mult timp. Probabil, am nevoie de un an fără proiecte, ca să pun cap-coadă această expoziţie să fie aşa cum vreau eu. Cu siguranţă, nu va fi o expoziţie standard, unde oamenii vin, beau un pahar de vin şi privesc picturile.

— Când aţi început să vă câştigaţi pâinea?

— Mereu am făcut pictură pentru că mi-a plăcut. Abia în anul III de academie mi-am pus problema că trebuie să câştig din ceea ce fac. Atunci m-am ciocnit de realitatea crudă şi de felul în care artiştii sunt primiţi în societate.

— Sunteţi lector superior la AMTAP. Salariul unui cadru didactic este destul de mic. Cum vă descurcaţi?

— Niciodată nu am stat în academie pentru salariu. Mă aflu aici pentru comunicarea cu studenţii. Când le predau ceva nou, studiez şi eu câte ceva alături de ei. Însă, am lucrat mereu şi în afara academiei şi astfel am reuşit să-mi câştig traiul. Probabil, aşa face toată lumea de la academie, pentru că este un domeniu destul de complicat şi nu-mi imaginez cum poţi să trăieşti dintr-un salariu de 1000-2000 de lei. Mă bucur că graficul este unul flexibil şi fiecare dintre aceşti pictori care ţin ore poate să se manifeste şi poate să realizeze ceva în afara academiei.

— Mulţi artişti pleacă peste hotare. Aţi fost tentată vreodată să plecaţi şi dvs.?

— Niciodată nu am fost tentată să plec şi să am un job care nu are legătură cu ocupaţia mea. Am spus că o să plec şi o să am colaborări în domeniul picturii, dar o să mă întorc mereu acasă, pentru că nu pot altfel. În pofida la tot ce se întâmplă, iubesc R. Moldova şi iubesc acest oraş şi n-o să plec definitiv de aici. N-o să pot pleca. Am fost, am văzut oraşe extrem de frumoase, oameni poate uneori mai amabili decât la noi, locuri poate uneori mai curate decât ale noastre, drumuri poate uneori mai bune decât ale noastre, dar, într-un final, vreau să vin acolo unde este lume care mă iubeşte în pofida a ceea ce fac, care mă cunoaşte de mică şi care mă priveşte ca pe Ana cea care am fost mereu. Acest lucru, pentru mine, este foarte important. Calităţile umane contează foarte mult.

— Aţi prezentat R. Moldova de mai multe ori peste hotare. Autorităţile noastre v-au mulţumit vreodată?

— Am primit diplome.

— Şi ce înseamnă aceste diplome pentru dvs.?

— Înseamnă o nouă experienţă care a fost şi care stă la mine în mapă. Mereu privesc înainte şi, chiar dacă mai am merite, prefer să nu le afişez. Să vorbească alţii despre mine, iar eu să-mi fac lucrul meu.

— Se zice că un om de artă nu este niciodată mulţumit de creaţia sa…

— Eu mai ştiu o altă zicală. Un profesor de-al meu spunea că, atunci când o să stai în faţa picturii şi o să-ţi placă tot, să ştii că regresezi, iar atunci când nu-ţi place, înseamnă că progresezi, că poţi mai multe. Problema pictorului constă în faptul că, în acest drum al progresului, se mai întoarce şi la picturile pe care le-a făcut cândva, ceea ce este o mare greşeală. Fiecare pictură trebuie să reprezinte o etapă a vieţii artistului şi trebuie să o lase aşa, iar noi nu putem. Şi asta ne împiedică să facem picturi noi, pentru că ne întoarcem la cele vechi.

— Care sunt şansele unui om de artă să se afirme în R. Moldova?

— Şansele sunt mari doar în momentul în care eşti gata să renunţi la tot, la viaţa personală, la tot ce te-nconjoară şi doar să lucrezi. Remunerat, neremunerat, să lucrezi în continuare. Dar fiecare dintre aceşti pictori mai este şi om. Fiecare îşi doreşte un viitor, o familie, o casă şi atunci apar foarte mari dificultăţi.

— Peste hotare situaţia e altfel?

— Peste hotare situaţia este alta atunci când ai ajuns la un nivel de profesionalism. Eşti acceptat, apreciat. Nu eşti criticat, dar drumul de la învăţătură până la acest apogeu al personalităţii e dificil şi constă în foarte multă muncă. Totuşi, e mai uşor să munceşti atunci când ştii că, la un moment dat, vei fi aplaudat. Nu mă refer doar la bani, ci la atitudinea publicului faţă de ceea ce ai realizat. La noi, trebuie să fii un călugar al artei.

— Care este situaţia unui pictor la început de drum în R. Moldova?

— Complicată. Sper că va veni timpul când oamenii care se ocupă la noi de uniune şi de artişti o să mediteze asupra faptului că un artist tânăr care poate ceva şi care lucrează are nevoie de o încăpere pentru atelier, oricât de mică ar fi, dar să existe această posibilitate. Din păcate, în prezent, aceste ateliere se dau mai mult la persoanele cu titluri. Sunt tineri talentaţi, care au nişte lucrări extraordinare, dar care nu au unde lucra. Stau acasă şi pictează la bucătărie sau în dormitor, dar culorile sunt toxice. Majoritatea culorilor implică materiale toxice şi nici lucrul în condiţii casnice nu poate fi productiv. Ai nevoie de un loc izolat. Societatea noastră ar trebui să se gândească şi la aceşti oameni, pentru că ei ne fac istoria.

Pentru conformitate, Olga BULAT