Foametea, ca o Afacere Orientală

Interviu cu Vadim Guzun, doctor în istorie, diplomat în cadrul Ministerului de Externe al României

Urmărește ZdG în Google News Adaugă ZdG ca sursă preferată

— Dle Vadim Guzun, aveţi câteva zile deosebit de intense la Chişinău. Cât de des reveniţi acasă?

— Am revenit acasă în calitate de autor şi editor al recentelor volume din seria Afaceri Orientale. De fapt, am răspuns invitaţiei colegilor mei de la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Universitatea de Stat din Moldova, Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă şi Universitatea de Stat B.P. Haşdeu din Cahul. Sub auspiciile acestor patru instituţii sunt prezentate şi dezbătute titlurile pe care le-am publicat la editurile Argonaut din Cluj şi Filos din Bucureşti în anii 2013-2014: Indezirabilii: aspecte mediatice, umanitare şi de securitate privind emigraţia din Uniunea Sovietică în România interbelică; Acţiunea informativă Nichita Smochină; Emigraţia belarusă, caucaziană, rusă şi ucraineană în timpul celui de Al Doilea Război Mondial; Hnat Porohivski: asul ucrainean al Serviciului Special de Informaţii; Emigraţia albă şi Biserica Rusă pe teritoriul României Socialiste; Comandorul Sablin: liderul monarhiştilor ruşi urmărit de Siguranţă şi de Securitate; Imperiul foamei: foametea artificială din URSS şi impactul asupra spaţiului românesc. Sunt recunoscător organizatorilor acestor evenimente, colegilor şi prietenilor din cadrul Facultăţilor de Istorie şi de la Academia de Ştiinţe din Chişinău.

— Colecţia dedicată spaţiului sovietic poartă titlul Afaceri Orientale. Care este originea acestei denumiri, al cărei volum, al 11-lea la număr, este lansat pentru prima dată la Chişinău?

— Seria Afaceri Orientale a fost iniţiată în anul 2011, sub egida Institutului de Istorie George Bariţiu din Cluj-Napoca al Academiei Române, cu sprijinul generos al cercetătorilor din cadrul acestui institut, cu scopul de a scoate la lumină subiecte tăinuite, abordate tangenţial sau ignorate până în prezent, dată fiind încărcătura lor politică, cu potenţial educativ şi de recuperare a memoriei unor destine ce se confundă cu destinul tragic al unei ţări abandonate pe orbita Kremlinului. În centrul colecţiei – deschisă şi altor contribuţii, inclusiv celor basarabene şi transnistrene – se află istoria fostei Uniuni a Republicilor Sovietice Socialiste, istoria României şi a românilor de pretutindeni afectaţi de politicile de sovietizare, problematici de interes pentru cercetători, specialişti în relaţii internaţionale, diplomaţi de carieră, profesori, studenţi, elevi, toţi cei interesaţi de spaţiul răsăritean. Titlul s-a acordat după denumirea direcţiei politice din cadrul Ministerului Afacerilor Străine al României, din perioada interbelică – Secţiunea Afaceri Orientale. Deci, nicio legătură a seriei, în cadrul căreia au fost tipărite până în prezent unsprezece titluri, la editurile Universităţii de Nord din Baia Mare, Galaxia Gutenberg din Târgu-Lăpuş, Argonaut din Cluj-Napoca şi Filos din Bucureşti, cu domeniul afacerilor. Eu însumi fiind încadrat în Ministerul Afacerilor Externe al României şi apreciind calitatea Corpului diplomatic al României interbelice, ai cărui numeroşi reprezentanţi au avut de suferit din cauza persecuţiilor comuniste, am reţinut această denumire, aş putea spune, ca o formă de omagiu şi deziderat.

— Foametea din perioada sovietică este subiectul care vă pasionează mai mult în activitatea de cercetare. De ce foametea? Este cumva un subiect mai sensibil sub aspect personal?

— Sunt interesat de formarea şi consolidarea sistemului sovietic, iar politica de înfometare reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale instalării, supravieţuirii şi extinderii puterii sovietice nu doar în fosta URSS, ci şi în Europa de Est. În 2008, urmărind confruntarea politico-diplomatică ruso-ucraineană în legătură cu recunoaşterea şi condamnarea în plan internaţional a foametei din RSS Ucraineană din anii 1932—1933 drept crimă de genocid,

inclusiv la nivelul ONU, am realizat faptul că în România şi în R. Moldova nu exista nicio monografie tematică. Este adevărat că istoricii de la Chişinău au fost preocupaţi de foametea postbelică, cea interbelică însă a fost ignorată pe ambele maluri ale Prutului. Cum să condamni o politică fără să-i cunoşti originile, mecanismul şi efectele, fără o bază ştiinţifică solidă? Astfel, în condiţiile în care studierea foametei organizate de autorităţile de la Moscova este un exerciţiu de constanţă în numeroase state occidentale, dar şi în unele ex-sovietice, am iniţiat şi finalizat în anul 2013 teza de doctorat Foametea artificială din URSS în anii 1920—1930 şi impactul asupra spaţiului românesc. Din perspectivă personală aş arăta că satul meu natal, Chiţcanii Vechi, din fostul judeţ Orhei, se regăseşte pe lunga listă a localităţilor basarabene afectate de foametea cumplită din anii 1946-1947, organizată după modelul episoadelor care au atins apogeul în anii 1921—1922 sau în 1931—1933 — câteva relatări ale consătenilor mei, martori oculari şi supravieţuitori în acelaşi timp, se regăsesc în Cartea Foametei, semnată de Larisa Turea.

— În volumul Rusia înfometată vorbiţi despre 5 milioane de victime. Putem regăsi consecinţe ale acelui dezastru umanitar în situaţia actuală din Federaţia Rusă?

— Este o cifră aproximativă, o medie asupra căreia au căzut de acord cei mai mulţi istorici care au studiat fenomenul – limitele exacte ale dezastrului care a atins apogeul în Ucraina şi Rusia sovietică în anii 1921-1922 sunt greu de imaginat şi de estimat. Certe sunt consecinţele sale directe şi indirecte, precum şi cele pe termen scurt sau lung. În prima categorie se înscrie depopularea violentă a teritoriilor afectate, iar în plan politic sovietizarea accelerată a peste o sută de milioane de oameni, a căror ostilitate justificată faţă de regimul bolşevic creştea pe măsura aplicării directivelor leninist-staliniste în toate domeniile vieţii. În cazul periferiilor etnice rezistenţa era generată şi de politica brutală de deznaţionalizare, care i-a vizat şi pe cei peste 500.000 de români din cuprinsul URSS. Pe termen lung, impactul psihologic asupra maselor înfometate şi a supravieţuitorilor foametei generalizate a fost unul dintre cele mai puternice. Trebuie avut în vedere şi faptul că acesta a fost doar începutul, urmat de episodul care a atins apogeul în anii 1931—1933 şi care a marcat lichidarea prin inaniţie a încă 10 milioane de oameni nevinovaţi. Nu întâmplător subiectul foametei a fost unul interzis de către autorităţile de la Kremlin în plan intern, iar în plan internaţional a fost negat cu vehemenţă, Occidentul fiind prezentat opiniei publice ruse drept vinovat pentru toate dificultăţile, inclusiv cele alimentare, de ordin sistematic. Faţă de evoluţiile din ultimii ani mai există o certitudine – laboratoarele în care a fost planificată foametea artificială nu au dispărut, încă nu toate dovezile privind politica de înfometare sunt accesibile cercetătorilor din fostul spaţiu sovietic, aceştia, inclusiv cei din spaţiul românesc, având de recuperat un defazaj imens faţă de colegii din alte state.

— Suntem în ajun de 9 mai. Cu ceva timp în urmă, remarcaţi faptul că în timp ce europenii sărbătoresc Ziua Europei, Federaţia Rusă încă mai reuşeşte să organizeze în capitala celui de al doilea stat românesc un concert dedicat zilei de 9 mai. În 2014 situaţia este aceeaşi. Din ce cauză?

— Remarca datează din perioada în care, după o lungă absenţă, am revenit în Chiţcani, satul meu de baştină, şi am găsit monumentul din faţa şcolii generale demolat şi aruncat. Grupul statuar gravat cu celebra sintagmă Nimeni nu-i uitat, nimic nu se uită! a fost aruncat la groapa de gunoi, în sensul propriu al expresiei. În locul lui, cu resurse proprii, chiţcănenii au înălţat o placă în cinstea consăteanului răpus în conflictul transnistrean de la începutul anilor 1990. M-a impresionat faptul că o comunitate care a trecut prin toate etapele comunizării şi deznaţionalizării a identificat resursele necesare, mai ales pe cele morale, ca să arunce simbolul ocupaţiei la groapa de gunoi a istoriei. După aproape un sfert de veac de la prăbuşirea imperiului sovietic, Rusia reuşeşte, cu un fast tot mai costisitor şi tot mai întemeiat pe resurse alogene, întrucât tot mai numeroşi basarabeni, indiferent de etnie, înţeleg caracterul criminal al politicilor sovietice de guvernare după cel de Al Doilea Război Mondial, într-o perioadă nefastă pentru această parte a lumii, în care mai multe teritorii europene au fost anexate de URSS, iar o serie de state au fost abandonate, cu complicitatea Occidentului este adevărat, pe orbita lagărului sovietic. Spuneam că Moscova încă mai reuşeşte să reînvie moaştele soldatului sovietic eliberator deoarece acea schimbare atât de sănătoasă şi firească constatată la nivelul comunităţilor locale nu s-a produs încă la nivelul întregii societăţi. Între explicaţii – necunoaşterea şi nerecunoaşterea adevărului despre crimele în masă comise pe teritoriul Basarabiei şi Transnistriei atât împotriva populaţiei româneşti, majoritare, cât şi împotriva ucrainenilor, ruşilor, evreilor, bulgarilor, găgăuzilor etc.

— Aţi studiat viaţa politică a ucrainenilor, reuşind să faceţi cunoscută în mediul academic soarta lor după destrămarea imperiului ţarist. Există vreo legătură cu situaţia actuală din Ucraina?

— Interesul pentru situaţia din Ucraina după aşa-numita Revoluţie din Octombrie, mai ales pentru istoria socială a populaţiei din stânga Nistrului, s-a materializat în mai multe volume din seria Afaceri Orientale, între altele, Indezirabilii, Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru, Hnat Porohivski, dedicat liderului emigraţiei politico-militare ucrainene din România Mare, Emigraţia belarusă, caucaziană, rusă şi ucraineană în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în care cea mai mare parte a documentelor se referă la problema ucraineană. În momentul publicării criza din Ucraina încă nu izbucnise, cititorii însă au avut posibilitatea să se convingă de faptul că aceasta are caracter latent, dată fiind opoziţia poporului ucrainean faţă de tendinţa cvasipermanentă de aservire şi colonizare a unor teritorii pe care Moscova a reuşit să le controleze doar în virtutea titlurilor şi manoperelor bazate pe forţă şi ocupaţie – militară, economică sau de altă natură. Pe de altă parte, sursele inedite pe care le-am descoperit în arhivele din Bucureşti, în concordanţă cu cele din Polonia sau alte state care au avut frontieră comună cu gigantul sovietic, relevă nu doar faptul că ceea ce se orchestrează astăzi în Ucraina reprezintă o reeditare cu mijloace moderne a intervenţiilor şi campaniilor din epoca de formare a URSS, dar şi profilul unei Românii interesate şi implicate în opera de salvare a sute de mii de nefericiţi care abandonau Ucraina în faţa tăvălugului bolşevic. Recunoscând frontiera de pe Nistru şi Unirea Basarabiei cu Patria Mamă, în primii săi ani de existenţă, în care cel mai mare pericol la adresa independenţei venea tot dinspre Răsărit, statul ucrainean şi-a asigurat un spate al frontului a cărui esenţă a fost evidentă în momentul în care forţa net superioară a Rusiei sovietice şi dezangajarea culpabilă a puterilor apusene au făcut posibilă ocuparea Ucrainei şi incorporarea în URSS.

— Tot mai frecvent ne întrebăm dacă războiul din Ucraina ar putea afecta şi R. Moldova. Cum aţi răspunde dumneavoastră la o asemenea întrebare?

— Ucraina se învecinează atât cu R. Moldova, cât şi cu România. Ambele state, în mod evident, urmăresc cu îngrijorare evoluţiile tot mai profund marcate de elementele caracteristice unei intervenţii militare, secondate de o puternică maşină de propagandă antiucraineană şi antioccidentală. Şi acest interes are rădăcini adânci în istoria noastră comună nu prea îndepărtată. Aşa cum spuneam mai sus, încă din momentul apariţiei statului sovietic pe scena internaţională, perceput, pe bună dreptate, ca un factor perturbator şi agresiv în viaţa democraţiilor regionale, evoluţiile interne erau monitorizate cu maximă atenţie şi profesionalism – proces dificil pentru România, în condiţiile în care relaţiile diplomatice româno-sovietice au fost reluate abia în 1934. Acest interes s-a conturat pe fondul riscurilor reale de securitate la adresa fiinţei naţionale, aflată în plin proces de refacere după pagubele imense provocate de Primul Război Mondial şi consolidare administrativă după Marea Unire. Temerile s-au adeverit – colaborarea sovieto-germană s-a dovedit a fi fatală pentru tânărul stat unitar, guvernat de o clasă politică angajată deplin în viaţa politică internă grevată de lupte intestine şi mai puţin în identificarea unor soluţii de ieşire din izolarea internaţională. Altfel spus, din perspectivă istorică, orice mişcare de natură strategică a Moscovei în spaţiul ucrainean, mai devreme sau mai târziu, a avut consecinţe asupra spaţiului românesc, orice slăbire şi subordonare a factorului ucrainean a atras după sine, direct sau indirect, slăbirea factorului românesc. Nu întâmplător, mai ales prin propagandă şi prin falsificarea istoriei, s-a lucrat asiduu la formarea unor percepţii negative asupra relaţiilor româno-ucrainene şi la accentuarea unor diferende existente sau imaginare.

— Aţi cercetat în mai multe arhive, inclusiv în arhivele fostei Securităţi. Sunt altfel? Care a fost cea mai surprinzătoare descoperire pe care aţi făcut-o până în prezent?

— Ceea ce caracterizează arhivele din România, în primul rând, este liberul acces, atât pentru cercetători, cât şi pentru victimele regimului comunist sau urmaşii acestora, la dosarele instrumentate de organele fostei Direcţii Generale a Securităţii Statului. Desigur, există şi dificultăţi, acestea însă sunt, în principal, de natură materială şi în niciun caz comparabile cu problemele de care încă, din păcate, se mai lovesc cercetătorii în fostul bloc sovietic. Dacă în Federaţia Rusă şi Ucraina procesul de publicare masivă, în timpul administraţiei Boris Elţin, a numeroase dosare din fostele arhive ale serviciilor secrete sovietice sau ale Partidului Comunist a fost calificat drept Revoluţie a Arhivelor, nu cred că se poate afirma acelaşi lucru despre R. Moldova. În al doilea rând, o caracteristică importantă este legată de sprijinul pe care îl primeşti din partea personalului dedicat al arhivelor din România, fie că mă refer la Arhivele Naţionale, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fie la Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Fostei Securităţi (CNSAS) – cu ajutorul acestuia am reuşit să identific numeroase dosare necunoscute, să le sistematizez şi să le introduc în circuitul ştiinţific, în beneficiul tuturor celor interesaţi de viziunea românească, pe diverse paliere de expertiză, asupra evoluţiilor din Uniunea Sovietică şi a relaţiilor româno-sovietice, româno-ruse ori româno-ucrainene. În ceea ce priveşte surprizele, pe de o parte, acestea ţin preponderent de răspunsul la întrebarea, deseori retorică, cum este posibil ca după atâţia ani de la prăbuşirea sângerosului regim comunist să existe atâtea personalităţi, intelectuali sau oameni simpli care au luptat împotriva totalitarismului despre care nu se cunoaşte absolut nimic sau doar fragmente de adevăr? Pe de altă parte, urmează şi alte volume din seria Afaceri Orientale, prefer să descoperim împreună, odată cu apariţia lor, noi personalităţi şi subiecte.

— Este posibil ca răspunsul la întrebarea dumneavoastră să aibă legătură cu ultima întrebare a interviului nostru: după aproape 25 de ani descoperim că urmaşii sau chiar victimele terorii sovietice sunt de acord cu partide succesoare ale regimului vinovat. Există o explicaţie?

— Explicaţia se regăseşte, în principiu, în urmele adânci, dureroase ale unor politici care îşi propuneau să făurească un om nou, de tip sovietic, în permanenţă asaltat de riscurile societăţii occidentale, de tip imperialist. În această paradigmă, cunoaşterea de către supravieţuitori sau moştenitori a adevărului despre regimul sovietic de ocupaţie, care a făcut ravagii în Basarabia, nu este în măsură să compenseze pierderi irecuperabile, inclusiv la nivelul memoriei colective, sunt însă ferm convins că poate să contribuie la o mai bună înţelegere de către tineri a realităţilor locale şi regionale, încă influenţate nociv, cu miză geopolitică, cu mijloace uşor de recunoscut, din arsenalul sovietic.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, A.G.