• „Filmul meu nu a fost o răzbunare, ci o necesitate de a înțelege procese complexe din familie”. Interviu cu regizoarea Olga Lucovnicova, câștigătoarea premiului „Ursul de Aur” la Berlin

    „Filmul meu nu a fost o răzbunare, ci o necesitate de a înțelege procese complexe din familie”. Interviu cu regizoarea Olga Lucovnicova, câștigătoarea premiului „Ursul de Aur” la Berlin
    28 martie 2021 | 09:54

    La începutul lunii martie curent, știrea că o tânără regizoare din R. Moldova a obținut „Ursul de Aur”, categoria scurtmetraj, la Festivalul de Film de la Berlin făcea înconjurul paginilor de media de la noi, din România și, în general, din Europa sau chiar Asia. Filmul, afirmă Olga, este o încercare de reîntoarcere în copilăria sa – cu bune și rele, dar și o confruntare cu un membru al familiei care este responsabil pentru o traumă profundă care i-a marcat viața. Regizoarea a povestit, pentru ZdG, despre premiere, munca la acest film, reacția rudelor și a presei, dar și despre planurile pentru viitor. 

    — Olga, cum a fost să aflați că sunteți premiantă la Berlinale? 

    — Am aflat că visele se materializează când aveam 18 ani și am fost angajată în calitate de fotograf la revista „Taste of Life” din Moldova, fix peste un an după ce am nimerit întâmplător la o prezentare, unde văzusem o fotografă anume de la revista aceasta. Așa a fost și cu Berlinale. 

    Cu trei ani în urmă, înainte să intru la ultimul masterat, am ajuns la Berlin. Atunci, lângă Muzeul de Film, am văzut un poster al festivalului. Visam să ajung la Berlinale măcar ca simplu vizitator. De aceea, odată ce filmul a fost gata, am vrut să aplic anume la Berlinale, deși unii profesori mă descurajau. Ei îmi ziceau că șansele sunt mici să intru în competiție cu un film documentar. La concurs au fost transmise 4 mii de filme și doar 20 au intrat în competiție. De aceea, să fac parte din selecția oficială a festivalului deja era o mare victorie pentru mine. Tatăl meu îmi zicea că ar fi bine să primesc măcar o mențiune și ambii nu îndrăzneam să visăm la ceva mai mult. 

    Organizatorii m-au contactat să înregistrăm un interviu cu o zi înainte de rezultatele finale. Aveam o presimțire, însă îmi era frică să cred în ea. Atunci când mi-au comunicat că am luat Ursul de Aur, tremuram atât de mult, că nu puteam să rostesc o simplă mulțumire. Apoi, câteva zile la rând, tot verificam dacă este adevărat sau am greșit ceva.

    Totuși, n-am făcut filmul pentru premiu și n-am devenit regizoare pentru popularitate. Însă acesta este un pas mare înainte și un instrument important pentru realizarea planurilor mele de viitor. Am multe istorii pe care vreau să le povestesc. Să fiu auzită este cea mai valoroasă răsplată pentru mine. Acest premiu a atras imediat atenția internațională asupra filmului meu și asupra mea, ca regizor emergent, cu un potențial mare. 

    — În propriile dvs. cuvinte, despre ce este filmul acesta – „Nanu Tudor”?

    — Filmul este o călătorie plină de nostalgie, dar și durere, în propriul meu trecut. Înainte de film, am realizat o cercetare academică despre traume și copilărie. Prin intermediul istoriei mele proprii am încercat să reflectez constatările la care am ajuns în urma studiului academic. Eu sunt doar un personaj prin care încerc să exprim lucruri universale, dar și să sparg stereotipurile. Filmul e despre o traumă într-o familie ideală.

    De mici copii suntem învățați să ne ferim de străini. Părinții cred că pericolul pentru copilul lor poate veni doar din exterior, pe când familia este un loc sigur. În realitate însă, cele mai multe traume din copilărie sunt cauzate de oamenii apropiați copilului, cum ar fi membrii familiei, prietenii de familie, educatorii, profesorii, etc.

    Cu alte cuvinte, oamenii cărora părinții consideră că le pot încredința copilul. Se întâmplă ca acești oameni, care par a fi exemplari la prima vedere, pot avea o personalitate dublă și se comportă cu totul diferit, rămânând singuri cu minorii. Așa s-a întâmplat cu mine, iar istoria mea rezonează cu milioane de fete și băieți.

    O altă problemă este faptul că suntem învățați să credem adulții –  ascultă de cei maturi, fă ce-ți spun ei, nu întrerupe, nu reproșa, stimează. Maturul, apriori, este superior copilului. Desigur, respectul față de maturi este un aspect important al educației, dar copilul trebuie să fie conștient și de posibile greșeli ale maturilor, ca să le poată raporta părinților. Chiar și fără instrucțiuni morale, copilul simte superioritatea fizică a maturului și vulnerabilitatea sa față de acesta. De exemplu, în anii de școală, probabil cu toții ne-am confruntat cu astfel de cazuri când părinții și cadrul didactic erau de partea profesorului, cu toate că noi, fiind copii, știam că acesta a greșit.

    Eu am avut noroc de un tată care niciodată nu încerca să-și demonstreze superioritatea față de mine. Mereu îmi era și continuă să-mi fie cel mai bun prieten. Probabil de asta am putut să realizez acest film și să rup tăcerea.  

    — Spuneați în alte interviuri despre „Nanu Tudor” că este, mai ales, despre copilăria dvs., cu bune și rele. De ce acest titlu pentru film? Dacă ați lua-o de la capăt, credeți că ați face din nou acest film? Cum v-ați adunat curajul să purtați discuția cu nanul dvs.? 

    — Regizorul Robert Bresson a spus că în procesul de producție filmul moare și renaște de mai multe ori. Titlul și scenariul se transforma pe parcursul lucrului asupra filmului meu. În general, filmul este un organism viu care se naște cu mult mai devreme decât scriem noi scenariul și își continuă viața mult timp după turnarea sa. De exemplu,

    filmul meu nu se termină cu creditele de la final. Toate personajele sunt vii, reale și își continuă drumul vieții, iar fiecare pas al lor schimbă semiotica cadrelor și a scenelor din film.

    Mai mult ca atât, fiecare spectator își vede filmul său, interpretându-l în baza propriilor sale experiențe și trăiri. Așa că filmul se transformă și viața lui continuă.  

    În mod practic, am început lucrul asupra filmului în februarie 2020. Pre-producția a durat cinci luni. Am început cu o cercetare academică. Am studiat multe cărți despre psihanaliza și psihologia copiilor, despre memorie și traume. Totodată, am studiat specificul cercetărilor autoetnografice, în care cercetătorii explorează experiența personală, pentru a conecta istoria autobiografică la semnificații și înțelegeri culturale, politice și sociale mai largi. Această cercetare m-a dus la filmele introspective, în care regizorii sunt și autori, și protagoniști, în același timp. Atunci am descoperit filmul „Love is potatoes”, de regizoarea olandeză cu origini ruse Aliona van der Horst. Filmul ei a fost punctul de pornire și de referință pentru filmul meu. La fel ca și în creația ei, casa străbunicilor a devenit protagonistul central al filmului meu. De aceea, inițial titlul filmului a fost „Pânzele albe” (laitmotivul filmului), iar în timpul montajului am hotărât să schimb denumirea, pentru că filmul se bazează pe conversația mea cu nanul meu.

    Filmările au durat 10 zile, în iulie 2020. Planificam să am o operatoare din Belgia, însă, din cauza pandemiei, ea n-a putut intra în Moldova. Respectiv, am fost nevoită să filmez, să înregistrez sunetul și să regizez filmul singură. În timpul filmărilor, am observat că nanul meu petrece mult timp în grădină, în singurătate. Atunci m-am gândit că la vârsta lui de 80 de ani el se retrage în singurătate pentru a reflecta asupra vieții sale.

    În a zecea zi de filmare, m-am apropiat de el cu recorderul în față și l-am întrebat despre cele mai mari regrete din viața lui. Discuția noastră a durat 2 ore și a devenit baza sonoră a filmului, de aceea titlul filmului este „Nanu Tudor”.

    Filmul nu a fost o răzbunare, ci o necesitate de a înțelege procesele complexe din familie. Fără camera de filmat, eu n-aș avea curajul să mă întorc în amintirile din copilărie și să confrunt trecutul. A fost o necesitate artistică, spirituală și psihologică să privesc cu ochii mei la fricile mele din copilărie. Să fac acest film a fost o decizie foarte grea. Tatăl meu m-a avertizat că membrii familiei se vor revolta împotriva filmului și eu mi-am asumat acest fapt. Am avut 20 de ani la dispoziție ca să iau această decizie și nu regret nicio secundă realizarea filmului. A fost singura soluție de a mă maturiza.

    — Și care a fost reacția familiei dvs. după film și după premiere?  

    — Părinții, prietenii, colegii și profesorii s-au bucurat foarte mult de acest succes. Este și victoria lor, pentru că datorită lor am puterea să merg înainte. În același timp, unii membri ai familiei s-au revoltat împotriva filmului, deși eu îi înțeleg. Societatea noastră este profund afectată de memoriile și experiențele traumatice din trecutul sovietic, care au inhibat societatea și au generat o frică adâncă pentru reacțiile din exterior. Totodată, sunt ferm convinsă că schimbările sunt necesare, chiar dacă sunt dureroase. 

    — După premiere au apărut mai multe interviuri cu dvs. și nu în toate au fost abordate lucrurile corect, din punctul dvs. de vedere. Ce nu a înțeles presa din filmul dvs.?

    — Filmul a avut Premiera Mondială la Berlin, acum câteva săptămâni, într-un cerc foarte restrâns de oameni. Doar juriul, reprezentanții din industria filmului și presa acreditată au avut ocazia să vadă filmul. Cum am menționat mai sus, experiențele personale ne fac să vedem filmele diferit. Așa s-a întâmplat cu un jurnalist care a scris despre film prin prisma propriei sale traume din copilărie. Citind articolul, m-am supărat foarte mult, pentru că era departe de filmul meu. Acest articol a fost preluat de presa din Moldova, care a copiat orbește informația. Aș putea scrie o carte întreagă despre insinuările și erorile comise de presă.

    — Revenind la cinematografie. Cât de importantă, pornind de la experiența dvs., ați spune că este sinceritatea în film? 

    — Orice domeniu artistic necesită sinceritate și deschiderea artistului, iar orice act artistic limitat de inhibiție va fi menit să rămână o imitație superficială a artei. Probabil, anume frica și inhibiția moștenite de la regimul totalitarist împiedică arta din Moldova. Este o presupunere subiectivă bazată pe observațiile proprii. Desigur, această afirmație nu se aplică tuturor artiștilor din Moldova și este mai degrabă un sfat pentru tinerii de azi din domeniul artistic. Formalismul și convențiile sunt necesare în procesul de învățământ, însă trebuie depășite în procesul artistic. Eu abia acum am început să experimentez, însă admir cinematografia europeană, plină de forme și stiluri diferite. Anume autenticitatea mijloacelor de exprimare, și nu mimarea altor școli de film, poate valorifica cinematografia națională.

    — Pot fi acest fel de introspecții, cum e cazul filmului dvs., terapeutice?

    — Arta a început să fie folosită în scopuri terapeutice încă pe la sfârșitul secolului XVIII. Acest tip de terapie neconvențională a fost și este utilizat pentru rezolvarea și conștientizarea conflictelor interioare. Totodată, abia recent a luat amploare terapia prin film. Este o ramură nouă în psihoterapie, la care am ajuns întâmplător. Pur și simplu, filmul este limbajul meu de exprimare, pe care-l studiez de mai bine de zece ani. Consider că fotografia și filmul trebuie să fie studiate la școală, alături de muzică și arta plastică. Noi toți folosim zilnic în comunicare limbajul audiovizual, creăm și transmitem conținut audiovizual.

    Altfel, să poți vorbi despre o problemă este deja terapeutic. Asta este eliberarea de ceea ce te deranjează și îți provoacă durere mintală. Confruntarea traumei prin film poate genera un produs artistic. Procesul de lucru asupra filmului n-a fost dureros, dimpotrivă – eliberator. Niciodată n-am simțit atâta satisfacție la fiecare etapă de creare a filmului.

    — Altfel, de ce v-ați apucat de film și regie? 

    — Mi-a luat un deceniu ca să ajung să fiu regizoare. Dezvoltarea mea profesională a avut loc pe etape. La început, am visat să fiu fotografă, apoi – directoare de imagine de film și abia recent mi-am dat seama că aceștia au fost doar primii pași în cariera mea. La 17 ani, am învățat să fotografiez și, de atunci, nu-mi închipui viața fără camera de filmat. Este un mediu care te învață să vezi viața și mediul înconjurător diferit. Apoi, începi să folosești această realitate văzută prin obiectiv pentru a povesti istorii. În 2009, am făcut un curs de fotografie la Centrul Tinerilor Pacifiști. În 2011, am intrat la buget la facultatea Director Imagine, catedra Multimedia de la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice. Am studiat patru ani la licență și doi ani la masterat. Mai târziu, am plecat în Letonia, pe un an, în cadrul programului European Voluntary Service. Acolo am făcut voluntariat la Centrul de Dezvoltare pentru Tineret. Făceam filme documentare, proiecte fotografice, lecții foto și, împreună cu alți voluntari, am înființat Clubul de Discuții a Filmelor. În 2018, am primit bursa Erasmus pentru studiul în programul DocNomads Erasmus Mundus Joint Master Degree în regia filmului documentar. Primul semestru l-am făcut în Portugalia, al doilea – în Ungaria, iar ultimul an – în Belgia. Astfel am ajuns la Bruxelles, iar în septembrie 2020 abia mi-am încheiat studiile.

    Totuși, fotograf, director de imagine și regizor sunt trei profesii diferite și trecerea de la un domeniu la altul a fost foarte dificilă. Chiar și după patru ani de studii în imagine film, la examenul de licență am primit observație pentru cadre statice – o deprindere fotografică. Apoi, mulți ani mi-a luat ca să mă dezobișnuiesc să gândesc ca un director de imagine – vizual. Toate încercările mele de a scrie un scenariu se transformau în story board, în loc de un scenariu. În film, totuşi, imaginea trebuie să servească poveștii și nu invers. Totodată, cunoașterea profundă a aspectelor tehnice îmi facilitează munca de regizor. Mai ales că tind spre filmul documentar profund, pe teme psihologice și sociale complexe, unde este importantă sinceritatea protagonistului, la care poți ajunge doar fiind singur în spatele camerei, fără echipa de filmare. Pentru mine, filmul este un limbaj universal care îmi oferă o gamă largă de instrumente dramaturgice pentru exprimare. Viața fără film ar fi mută.

    — Dar dincolo de film, ce vă bucură în viața de zi cu zi?

    — Ultimii cinci ani din viață au fost foarte dificili pentru familia mea. Criza economică, conflictele intrafamiliale m-au făcut să-mi schimb viziunea și valorile vieții. Am înțeles că n-am nevoie de multe lucruri ca să fiu fericită. Am un cerc restrâns de oameni care în acești ani mi-au fost alături și sunt puternică datorită lor. Existența lor și posibilitatea de a face film mă fac fericită.

    — Cum a trecut acest an de pandemie pentru dvs.?

    — Acest an a fost greu pentru toți. Și totuși, eu am reușit să ocolesc sistemul și să-mi realizez toate planurile stabilite. În unele cazuri, pandemia mi-a adus beneficii, cum ar fi extinderea anului de studii, care mi-a oferit mai mult timp pentru realizarea filmului, sau conferințele științifice, care au trecut pe online, dându-mi astfel posibilitatea să particip la ele.

    — Ce planuri aveți pentru viitorul apropiat?

    — Am început să lucrez asupra scenariului pentru primul meu film documentar de lungmetraj. Voi continua să explorez memoriile și traumele prin film. De data aceasta însă vreau să extind conceptul într-un context istoric mai larg și să explorez impactul trecutul asupra generației moderne. Ați visat vreodată căderea în aer liber? V-ați trezit chiar înainte de coliziune? Acesta este un vis genetic transmis prin mii de generații de la strămoșii noștri care trăiau în copaci. Mulți dintre ei au fost martori la căderea camarazilor care și-au pierdut viața căzând din copaci, iar acest șoc a provocat schimbări în ADN-ul pe care l-am moștenit noi. Istoria are un impact mult mai mare asupra personalității noastre decât știm noi și acest aspect vreau să-l explorez în următorul film.

    — Vă mulțumim! 

    Ne puteți urmări și pe Telegram, unde publicăm investigații și cele mai importante știri ale zilei, dar și pe YouTube, Facebook, Instagram și TikTok.

    Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 1000 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web, ÎN LEAD, trebuie indicat și linkul direct către articolul preluat, iar în text, minim încă un hyperlink la sursa primară. Instituțiile de presă care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar edițiile tipărite vor indica sursa și autorul informației. Materialele de pe www.zdg.md sunt protejate de Legea 139 privind dreptul de autor și drepturile conexe, inclusiv de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Preluarea integrală a materialelor ZdG se poate realiza doar în condițiile unui acord prealabil cu redacția.

  • TRIMITE ȘTIREA TA
    Cunoști o informație de interes public? Trimite-o la ZdG
    FORMULAR

    Abonează-te pentru a fi la curent cu toate noutățile!

    Ziarul de Gardă. Singurul ziar de investigații din Republica Moldova. Abonează-te și tu! Abonează-te

    VIDEO/ „În 25 de ani, am asistat doar la distrugerea justiției”. De vorbă cu magistratul Ion Cotea despre un sfert de secol din viața sa

    După un sfert de secol, pe care l-a dedicat sistemului judecătoresc din R. Moldova, magistratul Ion Cotea constată cu regret că în toți acești ani „a asistat doar la distrugerea justiției”. Judecătorul afirmă c…
    VIDEO/ „În 25 de ani, am asistat doar la distrugerea justiției”. De vorbă cu magistratul Ion Cotea despre un sfert de secol din viața sa

    FOTO/ Un avion de mici dimensiuni s-a prăbușit la Vadul lui Vodă

    Un avion de mici dimensiuni s-a prăbușit duminică în apropierea aerodromului de la Vadul lui Vodă. Două echipaje de pompieri și o ambulanță au intervenit. În avionul de mici dimensiuni se aflau două persoane,…
    FOTO/ Un avion de mici dimensiuni s-a prăbușit la Vadul lui Vodă

    PSRM cere demisia președintei Maia Sandu și organizarea alegerilor prezidențiale anticipate

    Partidul Socialiștilor din R. Moldova (PSRM) cere demisia președintei Maia Sandu și organizarea alegerilor prezidențiale anticipate. Solicitarea PSRM se regăsește în declarația adoptată duminică în cadrul ședin…
    PSRM cere demisia președintei Maia Sandu și organizarea alegerilor prezidențiale anticipate

    Colaci de la Corjeuți, copți la Paris

    Colacul este un simbol al recunoștinței, oferit nanilor la botez, la nuntă sau împodobind toiagul colindătorilor. Gospodinele împletesc colaci în trei, șase sau douăsprezece vițe și se străduiesc să-i gătească…
    Colaci de la Corjeuți, copți la Paris

    Topul țărilor în care R. Moldova exportă cel mai mult. România pe prima poziție

    În primele două luni ale anului curent exporturile de mărfuri au însumat 425,6 milioane de dolari, valoarea acestora fiind mai mică cu 8,4%, comparativ cu perioada corespunzătoare din anul 2020. Peste 60% din t…
    Topul țărilor în care R. Moldova exportă cel mai mult. România pe prima poziție

    DOC/ Averea declarată pentru anul 2020 de către directorii ANRE. Directorul general al instituției a ridicat un salariu de peste un milion de lei

    Agenţia Națională pentru Reglementare în Energetică (ANRE) este condusă de un Consiliu de administrație format din cinci directori. Membrii Consiliului de administrație al ANRE sunt numiți prin hotărâre de Parl…
    DOC/ Averea declarată pentru anul 2020 de către directorii ANRE. Directorul general al instituției a ridicat un salariu de peste un milion de lei