Interviu: Despre rănile migraţiei

Cu Anastasia Popescu, emigrantă, scriitoare

În plină electorală, când politicienii împart promisiuni în dreapta şi-n stânga, vorbim cu reprezentanta celor care au decis să caute o viaţă mai bună în altă parte – scriitoarea Anastasia Popescu, care, de un an şi jumătate, s-a stabilit în SUA. Discutăm despre diferenţe dintre aceste două ţări, despre experienţa dureroasă a migraţiei, în pofida confortului fizic, şi despre şansa la un viitor luminos pe care ne dorim să-l oferim copiilor noştri.

— Anastasia, acum sunteţi acasă. Cum a fost această revenire pentru dvs.?

— Altfel decât atunci când am revenit acasă prima dată după plecare. Atunci am trăit un şoc. Voiam foarte tare să vorbesc despre anumite diferenţe, dar mă bucur că nu am făcut-o, pentru că o parte dintre cei care nu au plecat, nu au cum înţelege. De data asta, am venit mai pregătită din punct de vedere spiritual, ştiam că nu e aşa ca acolo şi am înţeles că, atâta timp cât mi-e dor şi vreau să revin, o să mă ciocnesc şi de lucruri care nu-mi plac. De exemplu, nouă ne era tare dor de zăpadă, că nu am mai văzut-o pe acolo. Când am venit încoace, totul era alb, am fost încântaţi de asta şi eu, şi copilul meu. Asta ne-a salvat oarecum de la acest şoc cultural. Acum, se topeşte şi e mai trist. Dar, asta e, nu mă apuc de salvat Moldova sau Universul. Îmi asum şi această parte, când vreau să revin acasă, să văd oamenii dragi şi câteva locuri la care ţin.

— Totuşi, ce diferenţe ați simţit acum?

— Diferenţa pe care o simţi mai tare de fiecare dată este cea legată de oameni, pe lângă starea drumurilor şi multe alte lucruri, că de cum intri în aeroport tu vezi feţele lor triste. Deşi, de această dată, era mai bine – unii zâmbeau, şi nu prea au fost grosolani de data asta. Recent însă, mergeam în troleibuz şi mă uitam la toţi cei pe care îi puteam cuprinde cu privirea. Cu toţii erau foarte trişti. Îmi ziceam că poate e vreo epidemie de depresie naţională. Copiii veneau cu aşa nişte priviri de la şcoală, de parcă abia înţeleseseră că viaţa nu are sens şi că nu au nicio scăpare. Copiii ar trebui să râdă şi să se bucure, iar ei aveau nişte priviri atât de goale, ca şi cum ar fi doar corpul, nu şi omul undeva în el. Chestia asta mă întristează cel mai mult pe mine – pe lângă politică, calitatea drumurilor şi aşa mai departe, atitudinea oamenilor, care parcă caută cel mai mic motiv de ceartă. Sunt înrăiţi, supăraţi, furioşi. Şi e totală lipsă de respect între semeni – pornind de la spaţiul personal, care nu există în staţiile de troleibuz, de exemplu. Nişte lucruri elementare…

— De unde credeţi că vin nervozitatea şi tristeţea aceasta?

— Nu ştiu, mă întreb şi eu. Vedeţi că psihologia socială demult ne vorbeşte despre faptul că locul în care trăim ne influenţează. Evident că, atunci când tu trăieşti într-o ţară unde ai un salariu mai bun, unde ai drumuri omeneşti, unde îţi permiţi să ai transportul tău, te comporţi altfel. Aici e o atmosferă greoaie. De fiecare dată când vin, devin mai nervoasă, mai agitată. Nu ştiu… Probabil, e vorba de nivelul de trai – un om fericit, nu ar fi înrăit şi gata să se certe cu oricine. Nu ştiu dacă sunt eu în măsură să cântăresc unde şi care anume e problema.

— Dar se mai zice că omul face locul…

— Noi avem o corelaţie în care nu găseşti unde e începutul şi unde e sfârşitul. Te uiţi în Internet la aceleaşi triburi din Africa sau la zone din India, unde e clar că oamenii trăiesc mai rău decât noi şi, uite, totuşi, ei sunt fericiţi, măcar că trăiesc într-o colibă, care poate cădea de pe-o zi pe alta şi ei nu ştiu dacă mâine vor avea sau nu de mâncare pentru copii. Nu ştiu, îs altfel. Şi nici nu ştiu de ce noi suntem aşa. Dar e evident că omul îşi creează locul şi că locul tot îl face pe om. Suntem contopiţi, probabil, într-un punct în care nici nu putem tare bine delimita. Dar eu cred că dacă oamenii ar începe să zâmbească pe stradă, le-ar zâmbi şi ceilalţi în schimb, şi tot aşa.

— Când v-aţi dus pentru prima dată în SUA, aţi simţit asta, raportat la felul în care ei se comportă?

— Am simţit diferenţele acestea încă pentru prima dată când am ieşit din ţară ca să plec undeva mai departe, în Italia. Primele zile ale aflării mele acolo mă dureau obrajii, pentru că oamenii zâmbeau şi eu voiam să le zâmbesc înapoi. Atunci eu am realizat cât de puţin zâmbesc acasă, din moment ce muşchii faciali nu erau obişnuiţi cu atâta zâmbet. Acolo (în SUA, n.r.), da, lumea zâmbeşte mult şi e mult mai drăguţă. Deşi, contează în ce zonă locuieşti, că sunt şi oraşe aglomerate, în care toată lumea e grăbită.

— Cum a fost să conştientizaţi că plecaţi, că nu veţi mai locui, de fapt, aici?

— Eu am fost acel om din familia noastră care a vrut să plece şi care a „stârnit” plecarea. Soţului meu i-a fost greu să se decidă. Dar, paradoxal, el a fost fericit din prima zi acolo şi mie mi-a trebuit o perioadă lungă ca să mă obişnuiesc. Aici, aveam o activitate, o viaţă socială, am investit în aceste lucruri mult suflet şi mult timp. Pentru mine, acel proiect pe care îl aveam aici, era ca un al doilea copil. Cred că cea mai grea chestie a fost anume să mă rup de acest copil profesional, pentru că am investit în el şi nu mă vedeam aparte de el. Acum, am înţeles că eu sunt tot eu, că nu mă defineşte proiectul meu sau haina, geanta ori maşina mea. Chiar neavând toate acestea, voi putea porni din nou şi crea ceva. Totuşi, a fost o perioadă lungă şi grea până să ajung să mă desprind de toate cele pe care le-am creat. Aceasta a fost marea provocare.

— Care au fost „pastilele”?

— A contat foarte mult susţinerea oamenilor în primul rând, cred că asta a fost esenţial. O perioadă am făcut şi psihoterapie şi sunt recunoscătoare oamenilor care m-au îndrumat, m-au susţinut şi celor cu care am făcut asta. Altfel, mi-ar fi fost foarte dificil să trec peste toate. În principiu, asta a fost salvarea mea, dar şi oamenii pe care acolo i-am întâlnit, că am avut norocul să găsesc moldoveni cu care sunt pe aceeaşi lungime de undă. Şi, evident, când acolo începi să creezi relaţii de prietenie, îţi re-creezi cuibuşorul tău, crenguţă cu crenguţă. Asta a contat pentru mine – să regăsesc oameni care fac parte din aceeaşi cultură cu mine. Eu spuneam că-s sătulă de moldoveni şi nu mai merg acolo unde-s ei, dar nu a fost aşa, pentru că oricum avem glumele noastre, experienţa noastră, mentalitatea noastră, chiar dacă diferită de cea de acasă. A contat familia, oamenii dragi, care te fac să te simţi mai bine şi te susţin să treci peste. A fost foarte curios să descopăr că emigrează oameni care aici nu o duc deloc rău, deci nu pleacă oameni care să nu poată face aici bani sau să nu-şi poată întreţine familia. Lumea pleacă din alte motive, în primul rând pentru că nu se regăseşte aici. Interesant a fost să discut şi cu alţi oameni care au plecat. Ţin legătura cu ei şi discutăm despre aceleaşi trăiri ale noastre.

— Şi scrisul a fost ca o formă de terapie?

— Da, de fapt tot timpul a fost aşa. Şi cea mai mare bucurie, pentru mine, atunci când scriu, e când oamenii îmi spun că ceea ce am scris eu, i-a ajutat şi pe alţii. Eu pot să scriu şi să nu public, pentru că mă descarc anume de la scris, nu de la publicat. La un moment dat, aşa şi făceam – scriam, dar nu publicam nicăieri. Atunci când oamenii îmi scriu să-mi spună „mulţumesc” sau că au reuşit să treacă un pic mai uşor peste anumite stări, să înţeleagă anumite lucruri, apare şi motivaţia de a scrie, de a lucra.

— Cum sunt moldovenii plecaţi?

— Sunt de tot felul. Am cunoscut mai mulţi moldoveni acolo şi nu pot spune că există un tipar al celor care au plecat în America. E ca şi cum ne-am apuca să descriem moldovenii de acasă. Sunt de tot felul şi n-aş putea să-i pun într-o categorie – care a avut norocul şi posibilitatea de a pleca, s-a dus, fără să aibă poate un criteriu comun cu ceilalţi.

— Şi cum a fost acolo prima perioadă pentru copilul dvs., că era foarte mic?

— Dificilă, pentru că a fost dificilă pentru mine. El era destul de mic, avea nici trei ani când am plecat. La vârsta lui, încă se adapta trăirilor mele, se orienta după părinţi. Dacă mama e liniştită, şi copilul e liniştit. În acest sens, şi lui i-a fost mai greu, pentru că, deşi nu dădeam totul pe faţă, el vedea şi simţea că nu mă simt bine acolo unde sunt. Dar, am reuşit împreună să trecem peste. Chiar şi el mă ajuta mult, că el uneori exprima ceea ce eu nu puteam exprima. Vorbind cu el, şi ajutându-l pe el, mă ajutam şi pe mine. Vorbind pentru el, vorbeam şi pentru mine, când îi spuneam că totul va fi bine, casa noastră ne va deveni dragă în timp şi aşa mai departe. Mângâindu-l pe el, mă mângâiam şi pe mine. La un moment dat, eram aşa de scufundată în trăirile mele, încât nu făceam faţă când venea vorba de asumarea trăirilor lui, adică eu nu le puteam digera pe ale mele suficient de bine. Acolo, cumva, am un regret – aş fi vrut să pot să fac faţă mai bine stărilor. Dar, sper că asta ne-a învăţat ceva şi pe mine, şi pe el.

— De altfel, aţi scris o carte pentru el, „Povestea lui Cosmin”…

— Da, mi-aduc aminte cum mă uitam odată la el, după ce a adormit şi i-am şoptit: „Am să-ţi scriu o carte”. Poate a fost ceva inevitabil, cu tendinţa mea de a scrie şi cu felul în care m-a marcat venirea lui pe lume. Aşa s-a născut această carte. Şi urmează să fie lansată a doua, care e tot o carte pentru copii. E despre venirea în familie a celui de-al doilea copil al unor prieteni apropiaţi de acolo, din State. Băieţelul despre care e vorba în carte a primit în dar de la mine la un moment dat „Povestea lui Cosmin”. Şi atunci a întrebat-o pe mama lui: „Dar eu de ce nu am o poveste a mea?” Şi, iată, i-am spus că deja va avea şi el una.

— Să revenim la stările depresive, despre care aţi vorbit ceva mai devreme. Nu vă era teamă să mergeţi să faceţi terapie acolo? Or, aici, descoperim multă stigmatizare în privinţa persoanelor care se decid să facă asta.

— Da, că-s nebune sau ceva de acest gen. Eu am făcut terapie şi până a ajunge acolo. Era o perioadă în care, din cauza emigrării, am întrerupt aceste ore. Vorbeam cu o prietenă şi eu nu înţelegeam că mă scufund şi că am nevoie de un colac, că singură nu mă descurc. Sunt foarte recunoscătoare ei pentru faptul că a insistat să-mi spună că am nevoie de ajutor şi cum de eu asta nu văd. O perioadă m-am simţit aşa de slabă şi nu pricepeam cum de nu pot face faţă. Mă gândeam la mama, care a emigrat acum 15 ani şi la tot prin ce a trecut ea. Asta nu se compară nici cât negru sub unghie cu mine. Dar, îmi spuneam că mama nu a intrat în depresie, pentru că nici nu avea când să o facă, trebuia să se gândească la lucruri la care eu nu a trebuit să mă gândesc. Asta e, poate eu sunt mai slabă. Poate puterea mea a constat în faptul că am înţeles că trebuie să caut cum să ies de acolo, pentru că nu era bine deloc. Prin decizia de a face terapie, m-am ajutat pe mine. Ştiţi că există preconcepţia asta că dacă ceri ajutor – nu numaidecât aşa cum a fost în cazul meu, ci în general – eşti un om slab. Dar nu e tocmai aşa. În genere, trebuie să ştii că viaţa e făcută din momente bune, când călătoreşti, când îţi cumperi ceva nou, şi din cele în care ajungi cu nasul în glod, aşa cum am păţit eu. Atunci, pentru mine nu mai conta nimic şi nimic nu-mi aducea bucurie. Şi despre asta nu demult am îndrăznit să încep să vorbesc. Că nu e ruşine să spui că nu eşti bine, fiecare om are perioade în viaţă în care se simte aiurea. Nu vreau să exagerez şi să vorbesc doar despre lucruri negative sau doar despre cât de frumos şi de bine e să emigrezi, de exemplu… Da, e frumos, dar trebuie să înţelegi că emigrarea nu-ţi aduce doar bucurii. Şi, de cele mai multe ori, nici nu-ţi dai seama de aceste lucruri atunci când pleci. Noi preţuim ceea ce avem doar atunci când pierdem. Şi tu ai aceste lucruri de care nu-ţi dai seama cât ţi-ar lipsi, dacă ai pleca. Însă, când rămâi fără ele… Cel mai banal lucru e că mie îmi lipsea aerul de toamnă de aici, dimineţile reci şi zilele calde de septembrie, amintirea primelor zile de şcoală. Nişte lucruri foarte simple.

— Vorbeaţi despre un proiect de care vă ocupaţi înainte de a părăsi R. Moldova…

— Până a pleca, lucram la proiectul „Mămica alăptează”. Pe atunci, timp de doi ani, mai mult de 50% din timpul meu era dedicat acestui proiect. Şi acum îmi pun deseori întrebarea: cum de am reuşit să fac asta? Cum îmi organizam timpul, idee nu am, că am început proiectul când Cosmin avea patru luni. Bun, mă mai ajuta soţul. Dar a fost foarte dureros, până la urmă, să mă rup din această stare de a fi ocupată permanent, de a fi mereu în mişcare. Cumva, nu a fost o trecere treptată, ci o ruptură bruscă. Şi eu m-am simţit aşa de inutilă, pentru că nu mai făceam nimic din ceea ce făceam până atunci.

— În SUA cu ce vă ocupaţi?

— Nu lucrez, dar când voi reveni, planific să încep munca în proiecte, total diferite de cel pe care l-am făcut aici. Sper să-mi reuşească. Chiar şi dacă nu-mi va reuşi, mă ocup acolo de orice alt tip de muncă – chelner, casieră – nu contează, pentru că nu mai pot să stau aşa, fără o activitate. Pentru mai multă lume e greu să depăşească acest orgoliu, care nu neapărat e ceva bun, dar în momentul în care aici tu nu făceai muncă de chelner – nu în sensul că asta ar fi rău, dar în sensul în care tu ai depăşit o anumită etapă şi ai alte pretenţii de la viaţa ta profesională, e mai dificil. Şi când ajungi acolo, nu poţi avea pretenţii, că pe ei nu-i interesează ce făceai tu acasă, deşi oricum, experienţa ta rămâne cu tine şi, în timp, tu poţi să demonstrezi că ştii şi meriţi anumite lucruri. Dar, pentru început, orice e bun.

— Ce a contat în mod special atunci când aţi decis să emigraţi?

— Sunt foarte multe lucruri diferite de cele de acasă. Şi când am plecat în State, am simţit aceste diferenţe foarte tare, foarte mult. Acum, m-am mai obişnuit cu sistemul de acolo. Anterior, probabil, aş fi trasat mai multe diferenţe. Despre sistemul de sănătate, nu pot vorbi din propria experienţă, că nu am avut decât o adresare, a soţului, pentru o problemă minoră. Medicina e foarte scumpă, dar cred că această ţară îţi permite să lucrezi astfel încât să poţi face faţă preţurilor. De educaţie nici nu mai spun – eu nici nu am visat ca feciorul nostru să aibă o grădiniţă atât de bună. El plânge când îl iau de acolo, sau când are vacanţă, se trezeşte dimineaţa şi întreabă de nu îl duc la grădiniţă. Diferenţa e colosală – acolo, copiii studiază pentru că le e interesant, şi nu pentru că doamna profesoară a spus că toţi stau în bancă şi repetă după ea, până nu învaţă pe de rost. Eu am simţit pe pielea mea că aici nu avem cel mai strălucit sistem de educaţie şi copiii, de altfel, tot simt asta. Nu au trecut atât de mulţi ani de când am absolvit şcoala şi încă îmi amintesc cum era. Pentru mine, a fost absolut indiscutabil că copilul meu nu va merge la şcoală în ţara asta. Bine că am reuşit să plecăm mai devreme şi să meargă la grădiniţă acolo. Nu am vrut ca copilul meu să fie umilit, ci să înveţe pentru că îi place. Nu mă grăbesc să trasez aceste diferenţe, pentru că ştiu că cei de pe loc se supără. Până la urmă, nu cred că există vreo ţară în care totul e perfect. Chiar şi mie unele lucruri îmi plac mai mult aici, decât acolo. Probabil, am putea vorbi de diferenţe din altă perspectivă – nu să spunem ce e bine acolo şi ce e rău aici, ci să vedem ce am putea prelua, ca să facem aici să fie mai bine. Poate sunt modele care pot fi implementate fără investiţii financiare şi am putea să ne facem viaţa mai frumoasă, mai simplă şi mai bună.

— Veţi merge la vot pe 24 februarie?

— Eu nu voi merge. Şi m-am îngândurat acum pentru că nu vreau să trâmbiţez asta, pentru că asta nu e neapărat cea mai corectă poziţie. Dar, nu am să merg la alegeri, pentru că, pe 24, dimineaţa, am zbor înapoi spre SUA. În al doilea rând, nu auzisem, până recent, că vor fi alegeri. Nu înţeleg cum s-a promovat asta, dacă eu am pierdut din vedere, pentru că urmăresc ce se întâmplă pe acasă. Poate greşesc, dar atât de mult am obosit să mă strădui degeaba. De la 18 ani, eu nu am pierdut nicio posibilitate de a merge la alegeri, asta cred că va fi prima dată. Şi dacă te uiţi la cum a stat la coadă diaspora pentru a vota în 2016 şi nu au ajuns buletine, sau la cum s-a votat primarul de Chişinău – te întrebi cine ia în calcul votul meu.

— Vă mulţumim!

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă