Cei care nu se satură de bani şi de slavă nu pot însuşi nicio lecţie
Un interviu cu Petru Postolache din satul Pelinia, raionul Drochia
— Dle Postolache, cu ce probleme v-au delegat sătenii la Chişinău?
— Vă spun aşa cum este. Trăim într-o ţară sălbatică, cu oameni sălbatici, o ţară cu judecători şi procurori corupţi. Mai corupţi decât dânşii e greu de găsit. Eu le las materiale, probe, dovezi, dar fără vreun rost. Iată, am aici plângerile oamenilor din Pelinia care lucrează la Bălţi. Sunt 40 de femei de la noi din sat care muncesc fără leafă de trei luni de zile. Întreprinderea le este datoare cu 600 mii de lei. S-au adresat la procuratură, în judecată şi ştiţi ce li s-a spus în instanţa de judecată? I-au trimis pe toţi cei 40 de angajaţi tocmai la Chişinău, la Judecătoria Buiucani, să apeleze acolo, deşi acea întreprindere, care le este datoare cu bani, are filială la Bălţi. Deci, conform legii, aceşti angajaţi prejudiciaţi s-ar putea adresa în judecată inclusiv acolo unde activează filiala întreprinderii la care sunt angajaţi. Şi procurorul de Bălţi spune că cei 40 de petiţionari ar trebui să se adreseze în instanţa din zona de reşedinţă a filialei întreprinderii. Cu toate astea, Curtea de Apel Bălţi ia o decizie irevocabilă, ceea ce, iarăşi, contravine legii. Dar asta nu e tot. Deţinem dovezi că, din cei 600 de mii de lei care constituie suma datoriei acelei întreprinderi către angajatele sale, statul a perceput deja impozite. Oamenii nu au văzut niciun ban, iar statul a luat impozite de pe salariile lor. Cum pot funcţiona aşa organele fiscale? De fapt, acestea ar trebui date în judecată, dar judecata e tot a lor.
— Sunteţi „juristul” satului, un fel de avocat netitular. Ce subiecte aţi mai adus la Chişinău, ca să le prezentaţi autorităţilor centrale?
— Avem destule probleme. Deseori, autorităţile ne reproşează că sunt vechi, că durează de ani de zile, de parcă noi am avea vreo vină că, de ani de zile, tot batem pragurile instituţiilor statului, iar problemele rămân nerezolvate. Bunăoară, oamenii de la noi din sat au fost lăsaţi fără cote valorice. Da, acest lucru s-a întâmplat cu mai mulţi ani în urmă. Noi nu am stat cu mâinile încrucişate, ne-am căutat dreptatea, dar am rămas tot în punctul 0. Aşa se întâmplă şi în alte cazuri. Haideţi să vă aduc încă un exemplu interesant. Vedeţi aici, în acest document, eu mă plâng pe ordonanţa procurorului de Drochia Anatolie Banari, care a decis că nu ar exista temei de începere a urmăririi penale într-un caz sesizat de mine, legat de defrişarea unei livezi de 200 de pomi de măr. Banari a decis că acest abuz nu ar constitui motiv de începere a urmăririi penale. Vedeţi aici răspunsul pe care l-am primit la plângerea mea împotriva deciziei acestui procuror. Cine a semnat răspunsul? Tot Banari, care spune despre decizia sa că e una legală. Aşa se face justiţie la noi.
— Şi cum a rămas cu livada defrişată?
— Cei 200 de pomi erau din gospodăria mea. În plângerea depusă la Procuratura Drochia am explicat că cei care au comis ilegalitatea ar trebui să-mi restituie cel puţin 50 de mii de lei. Procurorul Banari, în ordonanţa sa de refuz a începerii urmăririi penale, îmi scrie că prejudiciul cauzat de defrişarea a 200 de pomi de măr roditori nu ar echivala cu 50 de mii de lei, sumă solicitată de mine. Chiar aşa să fie? 200 de pomi fructiferi roditori să nu coste 50 de mii de lei? Adică un pom roditor de măr să nu valoreze nici 250 de lei? De unde are procurorul asemenea date? Dar răspunsul lui Banari la plângerea mea adresată procurorului-şef al raionului m-a dat gata. Cum se poate ca procurorul Banari să scrie despre procurorul Banari că acesta a luat o decizie corectă? Asta-i dreptate? Ce să mai creadă cetăţenii despre felul în care instituţiile statului le pot face dreptate? Asta-i reforma procuraturii? Sau, altceva. Îi scriu procurorului Nichita, de la Procuratura Generală, despre felul în care ne-a fost prădat satul, despre cum am rămas noi, cei din Pelinia, fără cote valorice. Îi demonstrez, prin documente oficiale, că Procuratura Bălţi a descoperit fraude în repartizarea cotelor valorice, iar Procuratura Drochia susţine că nu s-au comis nereguli. Pentru că cele două constatări se bat cap în cap, m-am adresat la Procuratura Generală. Acolo, procurorul Nichita mi-a spus să plec acasă, la Pelinia, şi să-i scriu, iarăşi lui, o scrisoare despre toate astea. Eu am făcut un drum atât de lung, de la Pelinia, am la mine toate materialele, toate dovezile, iar el mă trimite acasă ca să-i scriu scrisori, de parcă nu poate decide pe loc ce face cu probele pe care i le-am pus pe masă. Ce să mai vorbim? I-am povestit şi despre nişte dosare, judecate de fostul judecător Colenco, în urma cărora lumea din sat a fost prejudiciată financiar. Ştiţi ce mi-a spus procurorul Nichita? Că aceste cazuri sunt vechi şi că acest Colenco nu mai e judecător şi că nu e posibil de mai făcut ceva. Dar ce mă interesează pe mine ce face acum Colenco, dacă lumea a rămas prădată, minţită, dacă a rămas fără cote valorice din cauza unor hapsâni? De ce statul nu vrea să răspundă pentru greşelile comise de oameni de stat?
— Ce ne lipseşte ca să fim în rând cu lumea? Demnitari instruiţi? O justiţie echidistantă? Cetăţeni mai activi?
— Cred că toate la un loc, dar şi multe altele. Pentru mine rămâne o întrebare fără răspuns cum sunt avansaţi în funcţii procurorii şi judecătorii. Ca să nu vorbesc fraze generale, vă aduc un exemplu. Iată, am toate actele doveditoare la mână. Nicolae Timofti, pe când era la Curtea Supremă de Justiţie, a luat o decizie corectă în unul dintre cazurile sesizate de mine în instanţă. El a anulat o hotărâre judiciară pronunţată de judecătorul Zaporojan, din Drochia, dar şi hotărârea Curţii de Apel Bălţi, pronunţată de judecătoarea Gligor, făcându-mi dreptate mie, în instanţa supremă. Mare, însă, mi-a fost mirarea când Zaporojan, cel care a luat acea decizie incorectă, a fost avansat în funcţia de preşedinte al Judecătoriei Drochia, iar judecătoarea Gligor, care menţinuse decizia judecătorului Zaporojan, este şi ea avansată, fiind transferată de la Curtea de Apel Bălţi la Curtea de Apel Chişinău. Deci, ambii, având dosare pierdute, au fost avansaţi în funcţii. Aşa vrem să facem justiţie? Acum şi salariile li se vor majora foarte tare. Tot ce spun aici e fundamentat pe documente. Cum să înţelegem noi, ţăranii, astfel de situaţii? Cei care ne sărăcesc satele, adoptând decizii ilegale, sunt şi remuneraţi din gros pentru asta? Mai am scrisori din care aflăm cum sunt lichidate întreprinderile cu ajutorul justiţiei care se plânge că nu-i ajung bani.
— De fapt, cum se trăieşte acum în satul dvs.?
— Satele au sărăcit complet. Îmi amintesc, după anul 1990, pe uşa contabilităţii de la noi scria că Roşca şi Matei distrug colhozurile. Prostii. Ce, Roşca şi Matei au venit la Pelinia şi au distrus totul? Ştiu că sunt unele localităţi în care mai sunt atrase investiţii, la noi, însă, totul e mort. Şi la Pelinia, la fel ca şi în alte sate din R. Moldova, a fost o mână de indivizi care s-au îmbogăţit furând. Ne-au furat moara, oloiniţa, iar sărmanii oameni nu au pe ce-şi cumpăra de mâncare sau un medicament, în caz de nevoie. Iată, am luat cu mine în geantă un codru de pâine, ca să nu cheltui cu mâncarea, venind astăzi la Chişinău. Am muncit toată viaţa, dar am o pensie de 700 de lei. Cum să trăieşti cu aceşti bani?
— Dacă, după cum spuneţi, aţi muncit o viaţă, cum vi s-a calculat o pensie atât de mică?
— Şi în acest caz am trecut prin mai multe încercări stupide. Am impresia că Ministerul Protecţiei Sociale şi al Familiei e unul fără angajaţi, deoarece, prin raioane, asistenţa socială este subordonată preşedinţilor de raion. Aceşti angajaţi se pare că nici de gând nu au să se subordoneze ministrei Valentina Buliga. Ei continuă să fure, după cum îi duce capul, ultimii bănuţi din pensiile oamenilor. Personal, când am ieşit la pensie, acum câţiva ani, mi s-a calculat că trebuie să primesc 328 de lei. Atunci mă gândeam că, dacă aş fi stat degeaba toată viaţa, aş fi primit ceva mai mult. Am început să-mi caut dreptatea. M-am adresat la Bălţi, la un apărător al drepturilor omului. Acela mi-a spus să cer oficial să mi se demonstreze cum anume mi-a fost calculată pensia. Aşa am şi făcut, după care, cei de la asistenţa socială au descoperit că, în acele calcule, o virgulă era pusă greşit. Când a fost exclusă acea virgulă, pensia mi s-a dublat şi primesc deja 700 de lei. Cei care nu ştiu la ce uşi să bată, aşa şi rămân în pierdere.
— Dar care e relaţia oamenilor de la sat cu clasa politică din R. Moldova?
— În Pelinia sunt 9000 de locuitori, dintre care 6000 sunt cu drept de vot. Eu am mai spus şi repet că va veni timpul când cei de sus vor avea, totuşi, nevoie de noi. Acum ei, pur şi simplu, bat capul, spunând că, în fiecare săptămână, întreprind vizite în teritoriu. Dacă la un sat cu 9000 de locuitori nu a venit niciun parlamentar până acum, nici comunist, nici de alte culori, ce să zic despre satele mai mici, mai îndepărtate? Dacă nu vin la 9000 de oameni, la 6000 de alegători, cât de des se duc prin satele cu locuitori puţini?
Îmi amintesc, cu ceva timp în urmă, autorităţile satului nostru încercau să ne convingă că au cheltuit nişte sume de bani curăţând nişte fântâni. Le-am cerut să ne spună care fântâni le-au curăţat. Nu şi-au amintit niciuna concretă. Atunci mi-am zis că, dacă am merge în garajul Parlamentului, am descoperi mii de kilometri şi tone de petrol consumate pentru „vizite în teritoriu”. Nu înţeleg, însă, cum de niciunul nu a ajuns până la Pelinia. Vin alegerile din 2014 şi parcă văd că vor ajunge şi la noi. În locul lor, nu m-aş grăbi, pentru că oamenii din sate au tare multe să le reproşeze. Fiecăruia. Personal, pot însoţi cu acte şi probe fiecare reproş pe care l-aş aduce reprezentanţilor clasei politice de la noi. Nu e o ameninţare. Cei care au uitat de noi trebuie să ştie că, între timp, noi am identificat omul nostru, pe care îl vom susţine la alegeri. Bunăoară, primarul, care e primar independent de 18 ani deja.
— Dacă de 18 ani e primar şi e atât de bun încât aţi opta pentru el şi la parlamentarele din 2014, de ce vă plângeţi că oamenii din sat au probleme atât de multe?
— Pentru că el, singur, fără susţinere, nu poate soluţiona toate problemele. Să vă dau un exemplu. La noi în sat a fost furată librăria, „Luminiţa” de altădată. A furat-o un preşedinte de raion şi a făcut în locul ei un bar. Acest bar e în curtea gimnaziului din sat, în care învaţă şi fetiţa mea. Îs doi metri de la pragul barului până la pragul gimnaziului. Vă imaginaţi? Iese beţivi, vorbesc urât, înjură, şi toate chiar sub ochii copiilor. Ştiu că Guvernul a luat o decizie în care se spune că astfel de localuri nu au dreptul să funcţioneze în raza de 100 de metri de la instituţiile de învăţământ. La noi, însă, un preşedinte de raion a aruncat cărţile din librărie şi a adus în locul lor ţigări, băuturi alcoolice, deschizând un bar chiar în curtea şcolii, şi nimeni nu-i poate face nimic.
— Cum ar trebui crescuţi copiii astăzi ca să avem, totuşi, o altfel de generaţie mâine?
— Eu am fost educat de părinţii mei aşa cum trebuie, să dau „bună ziua” la oameni, să-i respect pe cei mai în vârstă, să am grijă de cei mai neputincioşi, cu mai multe probleme. Anume aşa încerc să-mi cresc şi eu fiica, pe Ana-Maria. Mai puţin la calculator şi mai mult în lumea cărţilor. Am înscris-o la şcoala de pictură, chiar dacă e contra plată. E talentată şi mă bucur tare mult de calităţile ei. O însoţesc până la şcoală, venim înapoi împreună. Pe de altă parte, mă străduiesc să fiu un exemplu pentru ea: nu consum băuturi alcoolice, nu fumez, respect oamenii cinstiţi şi încerc să o ajut şi pe ea să poată face diferenţa între oamenii buni şi oamenii răi, între adevăr şi minciună, între bine şi rău. Chiar acum, venind la Chişinău, am luat cu mine o listă de cărţi pe care şi le doreşte Ana-Maria.
— Nu vă pare rău să cheltuiţi pe cărţi puţinii bani pe care-i aveţi?
— Nu mă zgârcesc, dar mă gândesc foarte des cât de mulţi bani se consumă aiurea, pe agitaţie electorală, tipărită pe hârtie scumpă, în culori alese, pliante pe care, după alegeri, le poţi găsi cu pachetele aruncate pe la gunoişti. Am fost şi eu lider al unui partid în raionul nostru şi am văzut cât de mult se cheltuie pe hârtii electorale, în loc să se tipărească cărţi de poveşti şi să fie vândute mai ieftin sau chiar oferite în dar celor care nu au bani ca să-şi cumpere o carte. Chiar acum câteva zile, fiica mea, Ana-Maria, mi-a spus că are nevoie de o enciclopedie. Am vrut să i-o cumpăr, dar am constatat că acea enciclopedie costă 900 de lei. I-am spus că nu ne putem permite, pentru că eu primesc doar 700 de lei pensie. Când mă gândesc câte tone de hârtie se consumă pentru propagandă, mi se face rău. Pe de altă parte, ştiu că nu ar trebui să cruţ banii pentru cărţi sau pentru alte lucruri de care are nevoie fiica mea, pentru că, în viaţa asta, ea este cea care mă ţine pe linia de plutire.
— Spuneţi că treceţi deseori pe la şcoală. Cum sunt astăzi şcolile de la sate în Moldova?
— Ceea ce am observat eu e că au apărut profesori tineri, foarte talentaţi şi mă bucur că şi-au găsit locul în sistemul nostru de educaţie. Din păcate, în justiţie, pe la procuratură, e cu totul altfel. Chiar azi îi spuneam procurorului Nichita că şi la ei ar trebui să se producă un schimb de generaţii. Am observat, însă, că foştii procurori, dacă pleacă, totuşi, din Procuratură, ajung avocaţi. Cum să cred eu că mă poate apăra un astfel de avocat dacă, pe când era procuror, şi-a bătut joc de mine? În general, în sistemul nostru de drept există foarte multe legături dubioase. Chiar aici am un exemplu… Într-un caz ce mă vizează, bunăoară, plângându-mă pe acţiunile executoarei judiciare Aliona Lenţa, cererea mea ajunge să fie examinată de judecătorul Valeriu Ghedreuţan, a cărui grefieră este Svetlana Lenţa, fiica executoarei contestate. Cum se poate una ca asta? Mai văd prin presă cât de „înrudiţi” între ei sunt judecătorii, procurorii, avocaţii şi mă gândesc că, la noi, dreptatea va mai rămâne la fundul mării.
— Credeţi că există judecată de apoi?
— Cu siguranţă, există. Fetiţa mea are un acvariu cu peşti şi un papagal, iar casa noastră este plină cu flori decorative, care ne plac foarte mult şi de care îngrijim împreună. De obicei, seara, papagalul e la libertate şi „face ordine” printre flori. Le ciuguleşte pe cele care-i plac şi le distruge pe cele ce nu-i sunt dragi. Fiica, înainte de culcare, îşi face cruce şi rosteşte „Tatăl nostru”. Nu exagerez, seară de seară, când îşi face cruce, papagalul stă nemişcat în capul ei… Seară de seară. Cred că şi dincolo este viaţă. Eu cred în Dumnezeu, deşi am mari îndoieli cu privire la calităţile preoţilor, care nu se deosebesc prin nimic de persoanele din alte categorii: judecătorii, procurorii ş.a. Deşi, trebuie să recunosc, sunt şi preoţi adevăraţi, cum a fost cel care m-a botezat pe mine, părintele Varfolomeu David… A fost un om deosebit, pentru care cuvântul avea valoare aparte.
— A fost demult… Cei de azi în ce relaţii sunt cu cuvântul, cu vorba, cu fapta?
— Mai degrabă sunt în relaţii cu banii decât cu vorba, cu fapta, cu creştinii. Mă gândesc că nu poţi face o biserică atât de mare cu cei 50 de lei jertfiţi de oameni. Cred că, până nu vin bani din Rusia, nu ridici nici un rând de piatră. Numai tabla de pe acoperiş cât costă! Aşa, cu bani de la ruşi, preoţii fac politică rusească prin satele noastre.
— Dar ce lecţii ar trebui să însuşească oamenii ca să poată schimba viaţa în bine, în 2014 şi în viitor?
— Greu de spus, pentru că lecţiile ni se dau la orice pas. Nu pot uita cum a decedat persoana vinovată de omorul, în perioada sovietică, a preotului de la Baraboi. Deşi a supravieţuit judecăţilor şi reticenţei oamenilor, a avut o moarte groaznică. El a murit în genunchi, în faţa prim-ministrei de atunci, Zinaida Greceanîi. A alergat atât de tare la întâlnirea cu ea, încât, atunci când a ajuns, a căzut în genunchi şi s-a stins. Credeţi că acest om a însuşit vreo lecţie în viaţa sa? Credeţi că alţii, care sunt ca şi el, au însuţit vreo lecţie după decesul acestuia? De fapt, cei care nu se satură de bani şi de slavă nu pot însuşi niciun fel de lecţii.
— Vă mulţumim.
Pentru conformitate, A.G.
