Când R. Moldova nu mai înseamnă acasă

Andrea Lefter despre migrație, diasporă, proiecte sociale și femei

Andrea Lefter a plecat de ani buni din R. Moldova, renunțând la un post de muncă la Oficiul Cadastral. Acum locuiește în Italia, muncește pentru un club de fotbal și se implică activ în proiecte sociale pentru cei rămași acasă. ZdG a discutat cu el despre motivele plecării din Moldova, adaptarea într-o țară străină, puterea diasporei de a schimba lucruri și, pentru că a fost 8 martie de curând, despre fiica sa, femeile Moldovei și ale Italiei.

— Andrea, așa cum fiecare cetățean moldovean plecat are o poveste în spate, vom începe cu asta. De ce ați plecat din R. Moldova?

— De fapt, eu nu-mi doream să plec. Am fost inginer cadastral, am făcut facultate în România, am și lucrat la Chișinău dar, din motive familiale, a trebuit să plec în Italia.

— Cât timp ați lucrat la Chișinău?

— Jumătate de an, dar îmi plăcuse, mă integrasem, aveam colegi de facultate acolo, era o chestiune de perspectivă. Nici prin gând să plec undeva. Începusem chiar să fac un pic de reforme. Era anul 2007, dacă nu greșesc. Când am venit, Oficiul Cadastral lucra pe atunci cu MapInfo, care era tare greoi, iar când cineva lucra pe un fișier din baza de date, alte persoane nu îl puteau accesa. Tot atunci, a fost digitalizată arhiva Oficiului Cadastral, era un proces de reformă și am zis să facem și un soft mai bun. Apoi am aflat că voi fi tătic și am început să mă gândesc că probabil se cam termină cariera mea în Moldova…

— De ce? Salariul nu ajungea?

— Nu, eu aveam și alte activități în afară de serviciul de bază. Aveam venituri adiționale din colaborări externe, total diferite de activitatea mea la Oficiul Cadastral. Aveam deja un apartament. Eram pus pe picioare, nu aveam nevoi speciale și nu eram constrâns să plec ca să asigur un viitor copilului meu. Doar că soția mea nu-și dorea să revină acasă, în Moldova. O înțeleg perfect, pentru că sistemul medical și siguranța la naștere la noi nu e așa ca în alte părți. Prin urmare, în mod rațional, am decis pentru binele celei mici să plec eu încolo. A fost o decizie conștientă și bine gândită. Soția era în Italia, îi plăcuse acolo și a spus că nu mai revine acasă.

— Cum a fost inițial acolo? Știați la ce vă duceți, conveniserăți pentru un post de muncă sau a trebuit să luați totul de la capăt?

— Nu a fost o schimbare acceptată profund, să spunem așa. Eu voiam să mă duc acolo, să văd cum e, să asist la naștere, să văd ce urmează și, poate după asta, să revin acasă. Prima jumătate de an, n-am făcut altceva decât să mă uit la știrile italiene, să mă ocup de cea mică și să învăț limba. Dar continuam să fiu cu un picior și jumătate în R. Moldova. După ce am văzut că nu sunt șanse să revin acasă, m-am împăcat cu gândul și m-am apucat să-mi caut un serviciu, să merg la cursuri de specializare, să fac școală serală la Colegiul de Informatică. Încet-încet, am început să mă integrez.

— Unde v-ați angajat iniţial? Cum a avut loc integrarea în societatea de acolo?

— Lucram la o companie despre care românește, glumind, s-ar spune că se ocupa cu strânsul gunoiului și altele. Deci, firma asta strângea gunoiul care poate fi reciclat. Dimineața, urcam în camion, ne duceam în diferite zone ale orașului și strângeam cartonul, lemnul, sticla. După asta, veneam și descărcam camioanele, le curățam și plecam acasă. Acest post de muncă era departe însă de casa mea. Eu ajungeam într-o oră și jumătate acolo, iar dimineața mă trezeam devreme, pe la cinci. Pe la șase și jumătate, începeam lucrul.

— Nu a fost dramatică această schimbare între munca pe care o făceați în R. Moldova și cea pe care ați început-o în Italia?

— Într-un fel, a fost și conștientizam acest lucru. Dar eu nu sunt cineva care să ia lucrurile prea personal, să devină emotiv și să înceapă a se măcina pe dinăuntru din cauza asta. Eu știam că e un lucru normal. Puteam să îmi găsesc și alt serviciu, dar acesta mi-a picat. Trimisesem CV-ul peste tot, dar mi s-a părut că cea mai bună opțiune în acel moment era postul de aici. Ei primii m-au acceptat și n-au manifestat un interes excesiv față de actele mele. În plus, mie nu-mi plac posturile sedentare de muncă. Când stau mai mult de patru ore la birou, încep să-mi ies din minți. Acesta era un post de muncă în care îmi plăcea mișcarea, îmi plăcea că se respectau tendințele în materie de ecologie. Mă gândeam la perspectivă. Uite, așa am început. Emoțional, nu m-a afectat că era, să zicem, inferior decât ceea ce învățasem eu cinci ani la facultate.

— Cât timp ați rămas la acest post de muncă?

— Am lucrat jumătate de an, pare-mi-se. Apoi, am schimbat serviciul. În total am avut vreo cinci posturi de muncă, cred. După primul, am fost angajat la o firmă care se ocupă de sistemele de supraveghere video. Eram asistent tehnic. Acolo am lucrat opt luni. După aceea am făcut un curs de șase luni, tot în domeniul informaticii, plătit din fonduri europene – era vorba despre regenerarea și evaluarea obiectelor turistice. Între timp, ca să pot supraviețui, seara, livram pizza. Ulterior, am fost angajat la un club de fotbal ca să gestionez partea tehnică a acestuia. Acum lucrez director tehnic aici.

— Dar altfel, la ce posturi pot aspira moldovenii care vin în Italia?

— Din experiența cunoscuților mei, știu că bărbații lucrează în fabrici și la construcții. Rar auzi că un moldovean a reușit în alt domeniu. Știu că sunt din cei care fie pentru că nu s-au putut integra, fie din cauza altor probleme, văd totul în negru, iar eu mă străduiesc să evit asemenea persoane. Când ești aici de 15 ani și afirmi că italienii sunt bădărani și mai nu știu cum, ceva nu e bine. Dacă totul ar fi fost așa, tu nu ai fi putut lucra aici. Mi se pare incorect după ani lucrați în Italia să ai o astfel de atitudine față de țara gazdă, față de țara care practic te întreține. Probabil, ei n-au fost prin alte părți unde oamenii sunt mult mai tranşanţi și unde nu ar avea atâta libertate câtă au în Italia. Eu admit că atunci când am venit aici, nu o suportam, nu-mi plăcea și nu voiam să mă mut. Dar, după 11 ani, sunt foarte bine și Italia practic a devenit casa mea.

— Cât de des reveniți în R. Moldova?

— Foarte rar.

— Rude v-au mai rămas aici?

— Toți au rămas. În afară de fratele meu, toată familia e acasă. Eu vin acasă ocazional, și nu neapărat de sărbători. Vin atunci când am nevoie s-o fac pentru proiectele mele sociale sau cu intervenții prin alte părți. Am venit acasă special doar atunci când revenise fratele meu, după foarte mulți ani, din străinătate. Atunci decisesem să îi facem o surpriză mamei – el a revenit din Canada, eu – din Italia și ne-am întâlnit seara, pe la 23.00, la Aeroport, iar de acolo ne-am dus spre casă și, pe la unu de noapte, i-am trezit pe toți din somn. Atunci a fost ultima dată când am fost acasă.

— Ati menționat proiectele sociale. Cum ati început să lucrați la acestea?

— Proiecte sociale mai mari, cu implicare mai serioasă și pe termen mai lung, au fost în ultimii doi-trei ani. Deși, chiar și atunci când eram acasă, mă implicam în proiecte sau acte de binefacere. Cu alte cuvinte, ori făceam parte dintr-o echipă, ori contribuiam cu ce puteam. Acum, nu știu, poate că dispun de mai mult timp sau de mai multă experiență, asta pot să o fac la alt nivel. Unele proiecte mi se par interesante, dar nu au impactul pe care îl așteaptă organizatorii și atunci zic să mă implic eu mai profund ca să fac lucrurile să se miște. Nu mi-am pus drept scop însă să ating un anume număr de proiecte în care să mă implic. E ceva care vine de la sine, din rutină.

— Dar ați putea menționa proiectele al căror impact a fost cel la care v-ați așteptat?

— Primul proiect social mai cu impact a fost offline-ul „Adoptă un vot”, de la Veneția. Acolo m-am implicat trup și suflet, de la A la Z. Nu doar eu am participat, ne-am ocupat de asta mai mulți și fiecare era responsabil de partea sa. Eu văzusem cum mergeau lucrurile la început și am zis că e nevoie de o mână de ajutor. Am trimis câteva scrisori electronice cu soluții celor care au venit cu inițiativa, apoi am lucrat la o listă de prețuri, locație, beneficii și așa mai departe – toate detaliile privind evenimentul. Atunci începusem să definitivăm conceptul. Bani încă nu erau, de aceea am garantat cu cartea mea de credit. Au fost vreo trei mii jumătate de euro, cu dragoste și dedicație pentru R. Moldova, cum ar veni.

— Care au fost lecțiile acestui offline?

— Cred că după acea întâlnire, mi-am dat seama că oamenii care formau grupul „Adoptă un vot” era chiar o voce critică. Doar că eu aș compara asta cu 7 aprilie. După primul offline la Veneția, totul părea în ordine. Ulterior însă, la cel de-al doilea, au apărut probleme interne care m-au dezamăgit total. Tot entuziasmul dispăruse. Altminteri, din punct de vedere al socializării, eu am rămas în contact cu multă lume de calitate, care vrea să se implice și care are griful ascuțit – lume care poate spune și scrie ceva.

— La următoarele alegeri diaspora va fi la fel de activă cum a fost la prezidențialele din 2016?

— Mă tem să afirm că la fel de activă. Eu cred că fiecare persoană implicată în offline era parte din nucleu, iar multe nuclee de acest fel au determinat impactul. Să-mi fi spus cineva că din 14 țări la Veneția pot veni 200 de oameni, de vârstă medie sau tânără, din bani proprii, ca să se gândească la un concept de mișcare a țării, eu n-aş fi crezut, aș fi zis că e absurd. Dar asta s-a întâmplat, de fapt. Lumea era gata să se implice și emotiv, și financiar. Mai târziu, oamenii s-au dezamăgit. Opoziția noastră nu a putut să discute constructiv. Practic, a dispărut de pe hartă. Nu atrage atenția şi nu ciulește ureche la dorințele altora sau, chiar dacă o face, nu canalizează asta în albia necesară. În felul acesta, se dispersează și mulți din cei aflați în diasporă care erau implicați din punct de vedere politic. Acești oameni și-au zis că nu mai vor să-şi piardă timpul. Între timp, din R. Moldova ai noștri pleacă și pleacă continuu. În 2008, eu eram al patrulea coleg de liceu care plecase, acum doar vreo 4-5 colegi au mai rămas acasă. Și e vorba de oameni care aveau deja o viață trăită acolo și condiții bune de trai. Cu alte cuvinte, n-au plecat de sărăcie, ci din lipsă de perspective pentru copii și pentru ei înșiși.

— Să revenim la proiectele sociale. Știu că v-ați ocupat și de procurarea de echipament pentru femeile cu necesități speciale…

— Proiectul respectiv a fost inițiat de un grup de oameni din fosta diasporă socială, să spunem așa, ca urmare a întâlnirii de la Veneția. Ideea a venit de la Victoria Morozov și Ana Covrig. În urma unei discuții cu UNFPA Moldova, s- a constatat că există această problemă: că fetele și femeile din R. Moldova sunt discriminate şi nu au acces la servicii elementare de sănătate. Fetele noastre au pornit o mică campanie, iar impactul acesteia nu a fost cel la care s-au așteptat. Eu am decis să mă implic, am discutat cu ele, am făcut o campanie de ziua mea de naștere și am donat toți banii adunați. Ulterior, am făcut Turul Mont Blanc, dedicat exclusiv acestei campanii, am reușit să cunosc multă lume interesantă, dar și să adun bani. Apoi am procurat materialele și le-am transportat spre R. Moldova. Acum se află în depozit și urmează să fie instalate. Între timp, mi-am dat seama că în Italia, conceptul de diversitate e văzut cu totul diferit decât la noi. Aici, e inadmisibil ca o instituție publică să nu ofere acces pentru persoanele cu nevoie speciale. Directorul instituției e dat afară, dacă nu îndeplinește minimul de condiții respective. Dar și copiii la școală sunt educați să fie empatici.

— Din câte știu, și dvs. aveți o fiică care merge la școală.

— Da, e preadolescentă.

— Cum a fost să meargă la școală acolo? Ce lecții de empatie a învățat? Veniți acasă împreună? Ce limbă se vorbește la dvs. acasă?

— Decizia noastră, ca părinți, a fost că vorbim mereu cu ea în română. Noi nu am stat să vorbim în italiană, ca să vorbească ea mai bine sau să se integreze mai ușor. Chiar și pediatrul ne-a sfătuit să vorbim cu ea limba maternă, deși noi făceam asta și înainte să ne spună el. Ea e bine integrată. Sigur, vorbește mai puțin româna, în română mai mult discută cu bunicii, dar pentru mine gândul că fiica mea ar putea să nu înțeleagă ce îi spun bunicii era o tragedie. Mi se părea inadmisibil. Ea trebuie să vorbească româna. Ulterior, noi am învățat-o și câte ceva din rusă. E numai spre binele ei să cunoască mai multe.

— Dvs. sunteți probabil unul din puținii tați care au decis să stea cu fiica acasă. Cum vă construiți în prezent relația cu ea?

— Am observat că toate femeile când vedeau relația pe care o am eu cu fiica mea mă lăudau, pe când eu cred că asta e ceva normal, asta trebuie să fie în ADN-ul fiecărui tată. Plus, asta vine de la sine, e un raport pe care tu îl ai de-acum încolo cu copilul tău pentru totdeauna, până la bătrânețe. Şi e normal ca tu să-ți construiești relația asta şi să investești în ea. Prin urmare, vorbești cu copilul tău, stai cu el, te implici în diferite activități, îi transmiți lecții bune, ca să-l pregătești pentru viață, să nu crească frustrat sau nesigur de sine. Ea urmează să fie parte componentă a societății și trebuie să fie pregătită pentru asta. Relația pe care o construiesc cu fiica mea este, practic, cel mai bun lucru care mi se întâmplă. Eu, ca tată, sunt foarte fericit.

— În opinia dvs., ea ar fi crescut altfel, dacă ați fi rămas în R. Moldova?

— Eu cred că mi-ar fi fost mai greu să-i transmit valorile despre care aici pot vorbi numai dintr-o privire sau dintr-un cuvânt. Ea învață aici din puterea exemplului. Să fi fost în Moldova, eu bănuiesc că aș fi fost mult mai preocupat să-i spun că una sau alta nu e bine să faci. Când am fost prima dată cu ea în Moldova, ea – deprinsă că în Italia zâmbește tuturor, se salută cu oricine și bătrânii comunică călduros cu ea, așa se comporta și în Moldova – zâmbea și căuta atenție, în timp ce toți se uitau agresiv la ea. Atunci a avut un șoc cultural. Mă întreba de ce toată lumea e așa de supărată.

—A fost 8 martie. Cum se sărbătorește această zi în Italia? Și, în același context, prin ce credeți că sunt diferite italiencele de moldovence?

— Italiencele au caracter și nu sunt catalogate în vreun anume fel pentru că sunt așa. Ele au genul de caracter care multor bărbați din R. Moldova nu le-ar plăcea. Eu consider însă că anume acest caracter e obligatoriu, e necesar. Într-un cuplu trebuie să fie echilibru, ambii să aibă aceleași drepturi și responsabilități. Dacă femeia e subjugată, nu există cuplu. Eu cred și sper ca femeile noastre să înceapă a spune NU, eu sper că ele pot începe a se gândi la familie după 30 de ani, sper ca femeile noastre nu numai să facă o facultate, ci și să lucreze conform specialității lor, sper să înțeleagă că bărbatul nu e un prinț pe cal alb, ci e o ființă asemeni lor și ele nu trebuie să fie mai prejos, nu trebuie să aibă mai puține dorințe și perspective decât ei. Eu sper ca oamenii de la noi să înțeleagă, în sfârșit, că stereotipurile nu sunt sănătoase. Europa reușește tocmai prin asta – decide să nu plece urechea la stereotipuri. Aici, când e vorba de un femicid, știrea devine tragedie națională – se scrie despre asta prin toate ziarele, toată lumea vorbește despre asta. La noi, în schimb, multe femei sunt bătute şi maltratate practic în fiecare seară. Zero reacție. Asta e strigător la cer. E inacceptabil. Eu mă uitam la moldovencele care locuiesc aici de ani buni și încă mai susțin că bărbatul lor a decis. Aceste aspecte trebuie să te atingă mai întâi pe tine ca să-ți dai seama că ceva nu e bine.

— Vă mulțumim!