„Astăzi pacienţii care se adresează la spital sunt în stări foarte grave. Zici că au venit din jungle sau stepe”

Interviu cu Gheorghe Anghelici

— În 1994, aţi inventat o metodă inedită care a contribuit la reducerea mortalităţii pacienţilor cu ciroze hepatice. Nu se mai vorbeşte nimic despre această metodă în ultimii ani. Mai este aplicată?

— De fapt, am 41 de invenţii brevetate în domeniul cirozei hepatice şi a complicaţiilor acesteia. Toţi se tem de acest diagnostic, pentru că e o boală foarte serioasă. Aceasta evoluează pe parcursul a mai multor ani, decesul pacientului survenind din cauza complicaţiilor provocate de ciroză, mai exact în urma hemoragiilor ce au loc prin varicele esofagiene şi gastrice. Varicele sunt vene dilatate care apar în cazul acestei boli. Ciroza hepatică schimbă esenţial structura ficatului. În mod normal, ficatul are o structură netedă, moale, elastică. Din cauza cirozei, ficatul se „împietreşte”. Modificarea apare în urma unui proces inflamator de lungă durată care se numeşte hepatită. Astfel, treptat, celulele se distrug, transformându-se în noduli. Anume această structură nodulară se numeşte ciroză. Ca să se asigure circulaţia sângelui şi purificarea acestuia se dezvoltă sindromul de hipertensiune portală, sângele fiind livrat în ficat sub o presiune mult mai mare decât cea normală. Pentru că rezistenţa la circulaţie în ficat e mare, sângele caută alte căi de ocolire a ficatului, pe care le găseşte prin venele mici din stratul mucos al esofagului şi al stomacului. Ulterior, acestea se dilată, precum se întâmplă la picioare. Aceste varice decurg asimptomatic.

Pacienţii pot fi în stare bună, fără a şti că sunt bolnavi. Deoarece, de obicei, hemoragiile au loc noaptea, spre dimineaţă, sau în zilele de sărbătoare şi cele de petreceri, când oamenii se alimentează copios, hipertensiunea portală creşte, venele se rup şi au loc hemoragii. Jumătate dintre cei care au pentru prima dată astfel de hemoragii decedează. Se întâmplă pentru că oamenii pierd sânge şi oxigen, adesea ajungând în comă hepatică, de obicei – ireversibilă. Din acest motiv am gândit o metodă originală şi eficientă de stopare a acestor hemoragii, care se numeşte „plombarea endoscopică a varicelor esofagiene cu adeziv fibrinic”, pe care o folosim de aproape 23 de ani. La modul practic, avem două substanţe lichide, componente ale sângelui uman, care formează cheagul natural. Vorbim de fibrinogen şi trombină. La interacţiunea lor, acestea intră în reacţie de polimerizare, formând cheagul natural de sânge uman, cu aspect de gel dur. Avem efectuate peste 2.000 de proceduri de acest fel. Anual, facem câte 120 de proceduri.

— Sunt multe sau puţine?

— De fapt, sunt multe. Aceasta e o operaţie endoscopică care prezintă şi riscuri, deoarece ajungem în esofag printr-un aparat special, facem o injecţie prin vene, cu ajutorul unui cateter. În acest mod introducem în venă lichidul care uşor se transformă în gel, iar în cel mult 5 secunde se solidifică. Astfel, vena se blochează şi hemoragia încetează. Când vorbim de o hemoragie acută, această metodă e foarte eficientă.

— Cât timp aveţi la dispoziţie pentru a opri o hemoragie, pentru a evita decesul pacientului?

— Primele 48 de ore sunt critice. Uneori putem stopa hemoragia şi mai târziu, dacă, însă, pacientul a pierdut mult sânge, intră în comă. Aceste varice nu apar în esofag peste noapte, ci se dezvoltă luni, ani în şir. Nimeni nu ştie care e limita, unde se termină hepatita şi începe ciroza. Singura metodă de diagnosticare este fibrogastroscopia. Pacienţii trebuie să fie examinaţi regulat, deoarece ei nu simt varicele. Dacă ele sunt depistate la timp, putem aplica metode de profilaxie.

— De ce nu se fac regulat nişte examene de rutină?

— Este rezultatul modului de organizare a sistemului medical, în special a asistenţei medicale primare. Nici nu vă închipuiţi ce fel de pacienţi gravi se adresează azi la spital. Ai zice că au venit din jungle, stepe sau cine ştie de pe ce dealuri. Nu înţeleg ce se întâmplă în sectorul primar. Anterior, centrele consultative diagnostice erau subordonate spitalelor. Dacă se întâmpla să se interneze un pacient cu hernie, de exemplu, puteau apărea complicaţii. Doctorii cereau cartela medicală a pacientului de la centrul consultativ, se invita chirurgul de acolo, ca să spună cum a fost monitorizat acest pacient. În prezent, lipsesc legăturile bine stabilite între medicina primară şi cea de staţionar, deşi în sectorul primar se investesc sume enorme de bani. Multor medici de familie li s-au dat şi automobile personale, dar nu ştiu dacă se duc sau nu la pacienţi cu ele. Avem cazuri când pacienţi gravi vin de sine stătător, fără bilete de trimitere.

— Chiar nu există căi de acces la cartela medicală?

— Sunt, dar medicii de familie ne pot întreba de ce cerem informaţii, având în vedere că suntem de la altă instituţie. E nevoie de reglementări stricte în acest sens. Cu mulţi ani în urmă, în Moldova, veneau italieni să înveţe sistemul medical de evidenţă Semaşco. Pe atunci lipseau tehnologiile şi toată informaţia se scria pe hârtie. Toţi pacienţii erau la evidenţă în policlinici, fiind chemaţi la examene profilactice. Acum nu văd să se aplice această metodă, iar toate problemele cad pe umerii medicilor din staţionar. Când vin pacienţii cu boli avansate, ne străduim să-i salvăm, dar e foarte greu. În primul rând, e nevoie de o reformă a medicinei per general, dar conceptele acesteia se schimbă în fiecare an.

— De ce aţi ales să lucraţi cu bolnavii cu ciroză hepatică?

— Ciroza hepatică e problema securităţii naţionale. În Moldova, afectarea populaţiei cu hepatite e mare. Suntem pe primul loc în Europa, dacă nu şi în lume. La noi, hepatitele au o formă mai agresivă decât în alte părţi. În perioada URSS, Moldova era un poligon de testare. Se foloseau o mulţime de pesticide aduse din SUA şi Europa.

— Este acesta un motiv din care atât de multe persoane suferă de hepatită?

— Este unul din factorii care a contribuit. Unele pesticide nici până azi nu au fost eliminate din apele subterane sau soluri. Avem mii de pacienţi în evidenţă. Din păcate, nu toţi ajung să supravieţuiască. Boala se răspândeşte şi oamenii se infectează unul de la altul, în special dacă sângele unui bolnav ajunge în cel al unei persoane sănătoase. Anterior, nu se cunoştea de hepatita C. S-au făcut milioane de transfuzii de sânge, fără a se şti de această boală. S-a aflat peste ani. Pacientul nu se îmbolnăveşte imediat de hepatită. Perioada de incubaţie pentru hepatita C e de jumătate de an. Anterior, pentru infectarea cu hepatită se dădea vina pe sistemul de sănătate, deoarece se făceau injecţii cu aceeaşi seringă, prost dezinfectată etc. Infectarea poate avea loc şi din motive banale. De exemplu, mergi la frizerie şi specialiştii folosesc acelaşi brici sau lamă. Şi mai banal e când în familie se foloseşte acelaşi aparat de ras sau periuţă de dinţi. De altfel, hepatita se mai poate transmite prin contact sexual sau după vizita la stomatolog, dacă acesta nu a dezinfectat bine instrumentele.

— De ce, totuşi, în Moldova se înregistrează cele mai multe cazuri?

— Pentru că, din start, s-au înregistrat mai multe cazuri. Aceasta e o chestiune epidemiologică, care nu poate dispărea dintr-odată. Procentajul de bolnavi e foarte mare. Anual, decedează 3.000 de oameni de hepatite şi ciroze hepatice… Cam aşa. Cred că a treia parte dintre ei decedează din cauza hemoragiilor. Da, există o soluţie – transplantul hepatic, dar pacienţi sunt mii, însă transplante se fac aproximativ 10 pe an. Apoi, cu cât starea pacienţilor e mai gravă, cu atât mai greu ei suportă tratamentul, deoarece deja le sunt afectate mai multe organe. Din acest motiv, am inventat această metodă pentru stoparea hemoragiilor, ca să-i ajutăm pe pacienţii pentru care a efectua un transplant e prea târziu.

— Dar de ce nu sunt salvaţi bolnavii care fac hemoragii, dacă metode există?

— Hemoragia se poate manifesta asimptomatic, poate fi nu prea abundentă. Iniţial, pacientul poate observa doar că s-a modificat culoarea scaunului, că a devenit neagră. Timp de o zi, apar slăbiciuni, leşin… În acest răstimp, pacienţii pierd sânge. Ulterior, când ajung la spital, noi stopăm hemoragia, dar dacă a pierdut mult sânge nu se mai poate face nimic. Chiar şi cu transfuzii, ficatul cedează.

— Stoparea hemoragiilor se face doar la Spitalul Clinic Municipal „Sfânta Treime” sau şi în alte spitale?

— Aceasta e o metodă specială. Periodic, se aplică şi în alte spitale. De obicei, însă, se practică altă metodă de stopare a hemoragiilor – cea de ligaturare endoscopică.

— Această metodă se foloseşte doar în tratamentul pacienţilor din Moldova sau şi în alte state?

— Noi suntem unici. Metoda nu e atât de simplă. E nevoie de o interacţiune perfectă între două persoane: medicul endoscopist care lucrează cu aparatul şi chirurgul care face injecţii. Dacă pierdem o secundă, se blochează cateterul. Apoi trebuie să-l aruncăm. În 2003, în Germania, au repetat această experienţă. Au făcut un studiu comparativ şi au demonstrat că metoda e eficientă, dar nu au mai continuat.

— Sunteţi membru al Comisiei de Chirurgie a Ministerului Sănătăţii. Dacă aţi evalua domeniul chirurgical, cum aţi descrie starea chirurgiei?

— Interesantă întrebare. Cred că ne putem mândri cu nivelul chirurgiei autohtone. În Moldova, se fac operaţii la cel mai înalt nivel. De mai mulţi ani suntem vizitaţi de colegi din alte ţări, de specialişti din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, din partea altor organizaţii internaţionale. Cu toţii se miră cum de reuşim să avem rezultate atât de bune, cu resurse modeste. Cred că rezultatele, în urma operaţiilor din Moldova, nu se deosebesc de cele din Occident, deşi acolo e cu totul altfel de finanţare. Vă dau un exemplu: prin 1990, am stabilit legături de colaborare cu chirurgii de la spitalul din Piacenza, Italia. Chirurgii noştri au plecat încolo pentru schimb de experienţă, iar ei au trimis în Moldova asistente medicale. Acestea ne-au spus că medicii chirurgi din Moldova operează la fel de bine precum cei din Italia. A existat o perioadă dezastruoasă pentru spitalele din Moldova, deoarece nu aveam tehnică medicală, instrumente, utilaje, dar şi posibilităţi de examinare a pacientului. Acum însă au apărut schimbări revoluţionare în sistem. De exemplu, Spitalul Clinic Municipal „Sfânta Treime” a fost dotat cu aparataj de ultimă generaţie, din proiecte internaţionale. Mă refer la utilajele şi instrumentele pentru realizarea intervenţiilor laparoscopice. Deşi ani la rând nu s-a investit în reparaţii, nu s-au creat condiţii pentru medici şi pacienţi, acum situaţia e altfel. Schimbările au loc nu doar la iniţiativa administraţiei spitalului, ci şi a Ministerului Sănătăţii, Direcţiei Sănătate din cadrul Consiliului Municipal Chişinău etc.

— Cât de dotate sunt alte spitale în domeniul chirurgical?

— Nu doar aici se fac investiţii, ci şi la Spitalul Clinic Municipal nr.1. La Spitalul Clinic Republican s-a construit şi un bloc chirurgical nou. Ne mişcăm.

— Ce domenii ale chirurgiei s-au dezvoltat cel mai mult?

— În primul rând, cel al transplantului. În celelalte domenii avem deja specialişti bine formaţi. Anterior, când plecam la conferinţe şi simpozioane în străinătate şi cineva ne întreba despre transplantul din Moldova, nu prea aveam cu ce ne lăuda. Acum, acest domeniu a evoluat, iar tehnica şi rezultatele noastre nu se deosebesc de cele din străinătate. Pe parcursul anilor, am fost în Germania, într-un spital public, iar acolo nu sunt pacienţi în stări atât de grave precum la noi. Problema în medicina din Moldova nu ţine doar de nivelul chirurgiei. Poţi fi un chirurg ideal, dar dacă ai un caz depăşit, nu mai poţi face nimic.

— De ce se ajunge la cazuri atât de grave?

— Din lipsă de informare. Poate-i şi vina medicilor, că nu reuşim să ne manifestăm toate cunoştinţele. Deseori, atât pacienţii, cât şi rudele nu înţeleg cât e de dificilă diagnosticarea unei boli. Sunt maladii ce nu prezintă simptome. Nu putem stabili un diagnostic în cinci minute. Sunt boli care se dezvoltă treptat, iar semnele clinice apar în câteva zile. Pacientul este menţinut sub observaţie şi examinat. Analizele se repetă, până stabilim un diagnostic corect.

— Dar cum e în raioane? Acolo cum se dezvoltă chirurgia?

— Noi, chirurgii, suntem receptivi la problemele colegilor din raioane. Dacă ne cer ajutorul, mergem încolo. În cazuri foarte grave, pacienţii din raioane sunt transferaţi la Chişinău. Acolo, spitalele suferă de insuficienţă de cadre. Bine că s-a rezolvat problema cu salarizarea rezidenţilor, dar mai mulţi ani această perioadă era una dificilă. Acum mulţi emigrează în străinătate, în căutarea unor perspective mai bune.

— Ce impedimente există în dezvoltarea chirurgiei?

— De multe ori lipseşte o salarizare demnă de specialişti. De exemplu, chirurgii din România, care au salariu de 2.000 de euro, pleacă în Occident. Noi nici nu am visat la aşa salariu. Evoluţia va fi următoarea: românii pleacă în Germania, Olanda, Franţa etc., iar ai noştri – în România. Referitor la mulţumirea medicilor… Fiecare pacient are tot dreptul să-i mulţumească medicului, iar asta nu se numeşte mită. E altceva când actul medical e condiţionat. Cunosc mulţi chirurgi, dar sunt cazuri foarte rare când unii condiţionează actul medical. Ne bucurăm când pacienţii ne oferă mulţumiri, dar de ce să nu ne recompenseze statul la justa valoare? Ştiu că sunt probleme, dar omul care are libertate financiară e mai liber şi la serviciu, şi în creaţie, deoarece nu se gândeşte la supravieţuire. Din păcate, avem puţine posibilităţi de perfecţionare a cadrelor medicale din Moldova în străinătate, fiind vorba despre cheltuieli mari. Noi avem o catedră calificată, avem potenţial, dar asta e tot ce se face acasă. Specialiştii de la noi nu au acces la stagii în străinătate, motiv din care sunt cam limitaţi în creşterea profesională. Vreau să spun că un chirurg bun, care înţelege meseria, nu are nevoie să stea în străinătate jumătate de an. Aceştia pot pleca pe două săptămâni, să înveţe tehnici noi de muncă. Ulterior, ei revin şi pot implementa aici aceste schimbări. Or, se întâmplă că avem tehnică, dar nu sunt specialişti care să lucreze cu ea. De exemplu, staplerele laparoscopice, instrumente foarte scumpe. Cu ele facem incizii mici. Un instrument costă 800 de euro şi e de unică folosinţă. Noi nu ne putem permite aşa ceva. Vă vorbeam despre spitalul din Piacenza. Ne-am mirat foarte tare când am aflat că bugetul acestui spital regional era mai mare decât bugetul sistemului de sănătate din R. Moldova. Era în jur de vreo 10 milioane de euro, iar Piacenza are 300.000 de locuitori, mai puţini decât Chişinăul.

— Există date despre câte dintre intervenţiile realizate la noi eşuează din cauza lipsei utilajelor performante sau a chirurgilor profesionişti?

— Nu avem astfel de date. Actul chirurgical înseamnă răspundere juridică. Eu le spun tinerilor să se gândească imediat la procurori, atunci când fac operaţii. Când planificăm o intervenţie, nu putem conta pe fapte imprevizibile. Trebuie să fim convinşi că operaţia se va termina aşa precum ne-am propus.

— Reuşita unei operaţii depinde…

— De calificarea chirurgului şi de pregătirea pacientului. Parcă le ştim pe toate, dar în medicină apar tehnici noi, trebuie să avansăm. De fapt, nu totul constă în tehnică. Aceasta poate fi perfectă, dar dacă nu ai ales soluţia corectă, nu vei obţine rezultate optime. În chirurgie, rezultatul depinde mai întâi de diagnosticul exact şi de soluţia corectă identificată pentru tratarea afecţiunilor pacienţilor. În afară de asta, mai sunt şi anesteziologii, activitatea cărora e extrem de importantă.

— De ce, în R. Moldova, sunt atât de puţine protocoale clinice naţionale în domeniul chirurgiei?

— Sunt protocoale instituţionale. Chirurgul acţionează după anumite legi profesionale, care reprezintă rezultatul experienţei chirurgilor din toată lumea. Pentru asta se şi organizează simpozioane, congrese, la care se discută anumite probleme, se elaborează tactici.

— Cum ştie un doctor când şi ce fel de antibiotic trebuie să-i administreze pacientului operat?

— La sfârşitul operaţiei introducem o doză de antibiotice, ca măsură de profilaxie împotriva infecţiilor posibile. Infecţia nosocomială nu e atât de simplă. Aceasta nu e doar o particularitate a microflorei clădirii, aerului şi a mobilierului, cu toate că se face dezinfecţie. Aceasta e şi o particularitate a organismului uman. Noi suntem purtători a sute de microorganisme, care trăiesc în noi, în tractul digestiv, căile respiratorii, sinusurile nazale, frontale, şi aşa mai departe. Când organismul e slăbit, în urma unui stres, precum o intervenţie chirurgicală, infecţia nu vine neapărat din exterior, ci poate să se dezvolte chiar din interior. Noi determinăm sensibilitatea la antibiotice. În conformitate cu acest indicator le şi administrăm. Ne străduim să avem cât mai puţine infecţii nosocomiale. Ca atare, organismul uman se naşte infect şi moare la fel. Suntem înconjuraţi de microorganisme, care ne aduc şi foloase, precum sintetizarea vitaminelor şi a aminoacizilor. Există însă şi infecţii patologice, care aduc daune organismului. Infecţiile nosocomiale nu trebuie ascunse, deoarece nu e crima nimănui. Ele sunt o consecinţă a situaţiei clinice care se creează. Medicul epidemiolog ia teste de pe mâinile chirurgilor, de pe căile nazale etc. Nu vă imaginaţi câte verificări se fac. Infecţia nosocomială atacă, în special, pacienţii cu statut imun slăbit. În Moldova, aceste infecţii sunt slab raportate. La noi în spital şi în ţară, în general, procentajul de infecţii nosocomiale e uimitor şi suspect de mic, comparativ cu alte ţări. Parcă-am zice că stăm mai bine decât în Europa, la acest capitol.

— De ce, deseori, doctorii nu raportează aceste infecţii?

— Poate e un factor psihologic, deşi nimeni nu-i amendează şi nu-i pune la puşcărie. Ele există, dar doctorii le mai ascund. Bunăoară, unui pacient i s-a pus un cateter la venă, iar peste trei zile s-a înroşit locul. Noi l-am scos. Până seara roşeaţa a trecut, dar asta oricum se consideră infecţie. Altceva e când s-a făcut o operaţie şi plaga s-a supurat. În Occident, cifrele sunt mai mari, deoarece medicii sunt mai pedanţi şi presupun că raportează toate cazurile, chiar şi cele neînsemnate.

— După ce pacienţii sunt aduşi în saloane, sunt suficienţi asistenţi medicali care să aibă grijă de ei?

— Siguranţa pacienţilor trebuie să fie principalul obiectiv al întregii secţii. Noi avem două asistente medicale şi două infirmiere.

— Dar în spitalele din ţară?

— Aproape peste tot deficitul de asistente medicale e mai mare decât cel de doctori. Deoarece sunt puţine, ele lucrează în grabă, ca să reuşească totul. Asistentele fug din Moldova, deoarece sunt nemulţumite. Am vorbit cu o soră medicală care are o colegă în Grecia. Femeia e la pensie, dar are vilă pe malul Mării Egee. E altă viaţă, pe când asistentele noastre ce mai văd în afară de aceste spitale?!

— Doctorii nu sunt roboţi, mai ales chirurgii, care deseori petrec ore şi zile în sala de operaţii. Ei cum se relaxează? Avem săli de relaxare în spitale, special amenajate în acest scop?

— Nu avem. Cândva, era o sală de acest gen şi ni se aducea o căldare cu lapte şi pâine caldă. Când ieşeam de la operaţie şi beam o cană de lapte cu pâine, nu ne mai trebuia cafea. Ce-i drept, atunci eram mai tineri. Eu, de exemplu, după operaţii beau ceai, am nevoie de aer curat. Uneori joc fotbal, volei sau organizăm vreun picnic. Uneori pot să-mi mai permit să beau băuturi alcoolice, într-o cantitate foarte mică, deoarece pot fi chemat în orice moment la spital.

— Ce recomandări aveţi pentru tinerii noştri chirurgi, pentru studenţi?

— Chirurgia e o artă care presupune responsabilitate foarte mare. Medicina e o ştiinţă care se învaţă toată viaţa. Este nevoie de studiu continuu şi dragoste faţă de pacient şi specialitate.

— Vă mulţumim pentru interviu.

Parascovia Rogate, e-sanatate.md