20 de ani de postsovietism: lecţii de democraţie

Malkhaz Matsaberidze, profesor universitar, Universitatea «Iv. Djavahişvili» din Tbilisi, Georgia

Georgia a probat mai multe forme de guvernare democratică. Cred că, în situaţia actuală, un regim prezidenţial de guvernare în Georgia este motivat deoarece, după agresiunea militară rusă din 2008, suntem într-o stare de post-război cu Rusia. Pe de altă parte, Georgia a pornit o serie de reforme cardinale, pe care Saakaşvili le controlează personal. Din 2013, se preconizează ca Georgia să revină la sistemul parlamentar de guvernare. Ruperea Georgiei de fostul imperiu sovietic nu a trecut fără consecinţe. În 1992, Georgia s-a confruntat cu o lovitură de stat, e vorba de cazul preşedintelui Gamsahurdia, omorât pentru pledoariile sale occidentale. În 2003, de această dată în urma «revoluţiei rozelor», a fost debarcat regimul pro-rus Şevardnadze, fiind schimbat, în 2004, cu cel al lui Saakaşvili. În Georgia, comunismul a murit la etapa declarării Independenţei, pentru că georgienii tratează comunismul ca regim antinaţional, iar după războiul ruso-georgian din 2008, am încheiat-o şi cu opoziţia politică de orientare pro-rusă. Orice forţă politică care, în Georgia, s-ar situa pe ideea filorusă, e sortită eşecului. Ce va fi mai departe? În Georgia, oricum, există forţe politice nemulţumite de Saakaşvili, dar noi nu mai avem în prima linie a politicii vechea nomenclatură sovietică. După «revoluţia rozelor», în politică au intrat masiv reprezentanţi ai societăţii civile. Pe de o parte e bine, dar acest fapt a diminuat sectorul neguvernamental şi controlul acestuia asupra guvernării. În schimb, în Georgia, Biserica rămâne un punct tare. Biserica Ortodoxă din Georgia a fost mereu de partea interesului naţional. Patriarhul Georgiei, Ilia al II-lea, se bucură de cea mai mare autoritate în societate. Pentru Georgia,  nu mai există dilema: spre Est sau spre Vest. După intervenţia militară a Rusiei şi crearea enclavelor pro-ruse în Osetia de Sud şi Abhazia, nu avem altă alegere decât NATO şi UE. De fapt, situaţia în relaţiile cu Rusia post-sovietică nu a fost ideală nici până la război. În 2006, Rusia a impus embargou asupra exportului georgian. Anul acesta medicul sanitar-şef al Rusiei, Gh.Onişcenko, a anunţat că Georgia poate reveni pe piaţa rusă, dar conducerea Georgiei a refuzat, pentru că ruşii folosesc relaţiile economice în scopuri politice. Vreau ză zic că retragerea Georgiei din CSI nu a influenţat în niciun fel situaţia noastră economică, pentru că CSI e o structură formală, din care Georgia, oricum, nu a avut de câştigat niciodată. Pentru noi a fost important să nu pierdem relaţiile bilaterale cu statele-membre CSI şi ne-am păstrat dreptul de partener în 75 de acorduri ce vizează relaţiile bilaterale cu alţi subiecţi ai CSI. În plus, nu am dat afară din ţară capitalul rusesc, care a rămas aşa după cum era şi până la război. Se prea poate ca Rusia să deţină controlul asupra anumitor domenii din economie, dar acest lucru nu este în măsură să facă probleme Georgiei. Noi am scăpat de principala problemă în relaţiile economice cu Rusia, cea energetică. Acum primim gazele şi petrolul din Azerbaigean, iar electricitate avem azi de export şi pentru Rusia.

Procesele de democratizare nu sunt deloc simple. Dar nici imposibile. Saakaşvili a reuşit să redea autoritate poliţiei în Georgia. Corupţia în organele de interne a fost exclusă. Au fost optimizate structurile de administrare a statului. A fost introdusă curtea de juraţi, care contribuie la eliminarea corupţiei din justiţie. Nu există probleme cu libertatea de expresie sau a presei. Avem mai multă presă de opoziţie decât pro-guvernamentală, dar, oricum, Georgia este şi mai departe în tranziţie, cu un regim hibrid, care este şi democratic, dar, pe alocuri, şi autoritar. Situaţia s-a complicat în urma problemelor teritoriale cu Abhazia şi Osetia, pe care ni le-a creat Rusia. Viitorul Georgiei, însă, este, oricum, în Vest şi nu în Est. Chiar dacă Putin ameninţă că după revenirea sa la Kremlin va porni să reabiliteze imperiul rus în spaţiul ex-sovietic, nu cred că va reuşi. Cel puţin, Georgia nu va merge la aces pas.

Pavel Usov, analist, Centrul de Studii Europene din Mensk, Belarus

După 20 de ani de democratizare, Belarus se confruntă cu un regim antireformator şi autoritar. Schimbările democratice au suferit eşec. Am trecut prin două referendumuri: în 1996 şi în 2004. În primul caz reforma constituţională a extins prerogativele preşedintelui, iar în 2004 a eliminat orice restricţii de termen pentru alegerea preşedintelui. Deci, au fost create toate premisele ca Lukaşenko să poată fi preşedinte pe viaţă, aşa cum era în cazul liderilor sovietici de la Kremlin. Societatea este pasivă, amorfă. Opoziţia politică – mă refer la cea de baricade, a fost distrusă, iar în locul ei Lukaşenko şi-a creat «o opoziţie constructivă», astfel încât să compromită definitiv opoziţia reală. Deşi în sistemul de guvernare a venit şi lume nouă, mecanismele de guvernare au rămas cele vechi, cu aceleaşi deprinderi de servilism şi executare mecanică a ordinelor de sus. Cursul geopolitic al Belarusiei a rămas cel pro-rusesc, iar independenţa nu este mai mult decât o marfă, pe care Lukaşenko o scoate periodic de vânzare pe piaţa rusă. E eronată opinia potrivit căreia relaţiile lui Lukaşenko cu Kremlinul sunt în binele Belarusiei. E în binele sistemului economic pe care l-a creat Lukaşenko. Belarus îşi pierde tot mai mult independenţa. Politică şi economică. Pe plan militar, ţara este integrată de mult în structurile comune de apărare cu Rusia, pe teritoriul Belarusiei există două baze militare ruse. Justiţia, miliţia, KGB-ul, care au rămas cu vechea denumire, sunt în serviciul regimului şi sunt instrumente de represiune împotriva oponenţilor politici. Din cauza regimului, am pierdut orice atribuţie la structurile europene. În urma referendumului din 1996, când a devenit clar că Lukaşenko a uzurpat puterea, Belarus a fost exclusă din Consiliul Europei şi nu mai avem nici măcar statut de membru-asociat. Nu ştiu dacă în cazul Belarusiei am putea vorbi de o nostalgie pentru trecutul comunist. Decomunizarea aici nu s-a produs, nu s-a produs desovietizarea societăţii. Deşi o ideologie comunistă nu mai există, ca atare, mai persistă elementele trecutului sovietic, cu chipurile pozitive ale lui Lenin şi Stalin, cu vechile denumiri de străzi, cu mentalitatea oamenilor, care a rămas sovietică. Belarus este un stat supercentralizat, autorităţile publie locale nu au decât un rol executiv, şefii de administraţii sunt numiţi de Lukaşenko, societate civilă, de fapt, nu există, iar biserica, subordonată Rusiei, e un element de legitimare a actualului regim.

În plan economic, există progrese, dar asta nu e meritul regimului. Belarus e favorizată de vecinătatea cu state europene dezvoltate, cum ar fi Polonia şi Lituania… Oricât ar fi de straniu, singurul lucru pe care-l putem enunţa ca pozitiv este lupta cu corupţia, din care Lukaşenko şi-a făcut o carte de coz. Corupţia e grav sancţionată de regim. Cât despre libertăţile fundamentale, există doar pe hârtie. Belarus, aşa cum arată după 20 de ani de independenţă, nu are nicio şansă să se menţină ca entitate statală. Cel mai posibil e că va fi înghiţită de Uniunea Euroasiatică. De la 1 ianuarie 2012 va fi pusă în funcţiune Uniunea vamală Rusia-Kazahstan-Belarus, aşa că Belarus va fi asimilată de Rusia, care se comportă deja ca un nou imperiu. Va reuşi sau nu Rusia să reînghită întreg spaţiul ex-sovietic, nu ştiu. Contează cât de rezistente vor fi forţele politice şi societatea civilă din interiorul statelor la care pretinde Rusia.

Veiko Spolitis, profesor, Universitatea «Stradins», Riga, Letonia

Pentru Letonia democraţia e un fapt împlinit: puterea în stat şi cetăţenii sunt sub lege, alegerile sunt libere, guvernările se schimbă prin mecanisme democratice, există libertatea presei, sunt respectate drepturile fundamentale ale omului, avem o societate civilă activă. Din 2004, suntem parte a altui spaţiu geopolitic, spaţiul euro-atlantic. Pentru noi modelul democratic de dezvoltare ca stat nu mai este o aspiraţie, ci un fapt împlinit. Suntem o republică parlamentară. În Letonia, sistemul politic e mai puţin stabil decât în Estonia şi Lituania, şi asta din cauza că noi n-am făcut reformele constituţionale pe care le-au făcut ei în anii ‘90. Letonia este singurul stat ex-sovietic care nu a adoptat o nouă Constituţie, dar a revenit la Constituţia din 1922, când a fost constituit statul leton.  Am avut şi mai avem anumite neînţelegeri cu minoritatea rusofonă, care are toate drepturile, cu excepţia celor politice. La începutul anilor ‘90, numărul lor era de circa 350 de mii, azi acest număr e de circa 220 de mii – circa 13% din populaţie. Problema e că aceştia au un statut special, graţie faptului că au ajuns în Letonia în urma Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 şi a ocupaţiei sovietice din 1940. Letonia a cerut, în 1991, conform dreptului internaţional, o clauză specială pentru aceşti cetăţeni. A fost semnat un acord între Letonia, Rusia, SUA şi alte state UE, prin care acestor persoane li s-au recunoscut, în Letonia şi Estonia, toate drepturile, cu excepţia celor de a alege şi de a fi aleşi. Desigur, ei ar putea deveni cetăţeni activi şi în plan politic, dar pentru asta trebuie să susţină testul la limba de stat şi să respecte istoria Letoniei. Mai există o anumită rezistenţă. Spre deosebire de Estonia sau Polonia, în Letonia nu a fost adoptată o Lege a Lustraţiei, iar de aici – numeroase probleme. Deşi decomunizarea Letoniei s-a produs o dată cu declararea independenţei, desovietizarea e mai greu de realizat. Există un fel de nostalgie după trecutul sovietic, iar această dispoziţie e specifică mai mult minorităţii rusofone. Dacă Rusia nu ar specula acest fapt, lucrurile s-ar aşeza mai uşor la locul lor. Ceea ce ar merita menţionat e schimbarea tipologică a birocraţiei. În acest sens s-au făcut două reforme serioase, în 1996 şi în 2002, a fost adoptată şi o lege, iar numărul funcţionarilor de stat s-a redus cu 30%. Faptul că ne-am orientat spre Vest, şi nu spre Est nu ne-a afectat. Noi am păstrat relaţiile economice şi cu statele CSI. Credem că, o dată cu aderarea Rusiei la OMC, schimburile comerciale cu Rusia se vor amplifica. Nu suntem dependenţi de Rusia azi, decât de politica pe care încearcă s-o facă în jurul necetăţenilor Letoniei. Dar aici dispoziţia lumii oscilează în funcţie de nivelul de viaţă. Criza economică ne-a afectat mai serios în 2008, dar situaţia îşi revine, nivelul de trai nu se compară cu cel din spaţiul CSI şi nu cred că Moscova ar reuşi să destabilizeze situaţia în Letonia în măsura în care lucrurile ar lua o direcţie inversă. Deşi Putin a declarat că, după revenirea sa la preşedinţia Rusiei, va porni o nouă cruciadă în spaţiul ex-sovietic, nu cred că va reuşi. Nu cred într-o refacere a Rusiei imperiale.

Serghei Feduneak, profesor, Universitatea din Cernăuţi, Ucraina

Şi după 20 de ani de democraţie, Ucraina balansează între Vest şi Est, regimul de guvernare e unul hibrid: pe jumătate democraţie, pe jumătate – autocraţie. Forma de guvernare este  prezidenţial-parlamentară, cu prerogative extinse pentru preşedinte. E de remarcat verticala puterii. Cu regret. Libertăţile în Uraina sunt respectate, deşi în ultima vreme se observă tendinţa limitării acestora. Alegerile, ca proces, au loc în condiţii democratice, se respectă pluralismul politic, există o concurenţă mai mult sau mai puţin loială. Cu toate acestea, democratismul post-electoral diferă de cel electoral. După câştigarea alegerilor, toate guvernările, inclusiv a lui Iuşcenko, au căutat să-şi consolideze controlul asupra instituţiilor statului.

Nu cred că Ucraina are mari nostalgii pentru trecutul sovietic. La fel ca şi în Rusia, partidul comunist, deşi există, nu mai are atribuţii la guvernare, dar poziţiile sale se schimbă în funcţie de cei care vin la putere. În cazul Ianukovici, ei sunt mai loiali, în cazul regimului Iuşcenko – erau mai agresivi. Pe parcursul anilor, Ucraina a pierdut din calitatea opoziţiei politice. Să spunem azi că în Ucraina avem o schimbare de mentalitate la guvernare, ar fi prea tare spus. Da, fizic, s-a produs o schimbare a celor de la putere, mai ales la nivelul doi şi trei, numai că o structură birocratică, mai ales una nereformată ca cea post-sovietică, are destule mecanisme ca să poată ajusta orice persoană la regulile de joc ale regimului de guvernare. În Ucraina, ca şi într-o serie de alte republici ex-sovietice, puterii nu-i place opoziţia. Şi «procesul Timoşenko» este un exemplu în acest sens. Concluzia: cu cât mai puţină rezistenţă i se opune regimului, cu atât mai agresiv devine acesta. Nu putem spune că Ucraina este o zonă instabilă în regiune, dar nu e nici stabilă, riscurile unei posibile instabilităţi cresc. Acest lucru e legat şi de criza economică, şi de problemele sociale, pe care puterea, de obicei, le ocoleşte. Ucraina este de prea multă vreme în tranziţie. Vectorii s-au schimbat în funcţie de regimuri. Chiar şi acum e greu de spus dacă Ianukovici este pro-estic, în comportamentul lui prevalează mai degrabă un element de joc politic. Să nu uităm că Ucraina este destul de dependentă de Rusia. Controlul Rusiei asupra anumitor sfere din economie a crescut în ultimii 1,5-2 ani. Libertăţile Ucrainei mai sunt restrânse şi de prezenţa flotei militare ruse în Crimeea. Şi mai există o problemă serioasă: Biserica Rusă. Deşi avem în Ucraina 4 biserici creştin-ortodoxe, puterea a dat preferinţă Bisericii Ruse din Ucraina, politicile căreia nu contribuie la stabilizarea independenţei Ucrainei. În plus, ne confruntăm şi cu fenomenul corupţiei, care este în creştere. Ce va fi mai departe, greu de spus. În tot cazul, şansele Ucrainei de a se dezvolta ca stat independent sunt mult mai mari în Vest decât în Est. Nu va fi simplu. Rusia rămâne, în continuare, o sursă de pericole pentru suveranitatea statelor post-sovietice, iar asta pentru că majoritatea lor încă nu s-au consolidat ca state.

Andrei Ryabov, expert, Centrul Carnegie, Moscova, Rusia

Deşi au trecut 20 de ani de la destrămarea URSS, Rusia este şi azi la răspântie. Explicaţii ar putea exista mai multe, dar motivul principal e că Rusia nu şi-a putut  identifica, deocamdată, modelul identităţii sale statale. Nu există claritate sau un proiect concret care ar caracteriza deplin identitatea statală a Federaţiei Ruse. Formal, Rusia se declară  şi e percepută ca federaţie, dar la modul practic este un stat unitar, pentru că împuternicirile delegate subiecţilor federali şi relaţiile cu ei nu corespund unei construcţii federale. Nu există suficiente pârghii de administrare la treptele de jos ale puterii. Totodată, nu există mai multă claritate nici în relaţiile bilaterale şi multilaterale cu statele ex-sovietice. În Rusia predomină opinia că apartenenţa unui sau altui stat la zona de influenţă rusă trebuie să atragă după sine şi un control riguros al Rusiei asupra acestor state. E o opinie greşită, care provoacă repulsie şi revoltă în rândul celor care nu pot accepta un astfel de control. Totodată, acest fapt cauzează şi numeroase probleme de imagine Rusiei. Deseori, acest stil de relaţii prejudiciază colaborarea bilaterală cu aceste state. Ce va urma în relaţiile  Federaţiei Ruse cu spaţiul ex-sovietic, în special după recentele alegeri parlamentare? Greu de spus. Ceea ce trebuie să recunoaştem, însă, e că, la etapa actuală, deşi nedeclarat, alţi doi mari actori internaţionali – SUA şi UE – şi-au redus simţitor activismul în spaţiul ex-sovietic. Acest lucru nu face decât să-i dea mână liberă Rusiei pentru a se activiza în acest spaţiu sub toate aspectele. Cred că proiectul Euroasitic, anunţat de Putin, e o consecinţă a acestei situaţii. E un proiect ambiţios, nu ştiu pe cât este de pozitiv sau negativ, nimeni nu a făcut evaluările de rigoare, ştim doar că e un proiect politic, pentru care Rusia manifestă un interes sporit.

Atunci, însă, când Rusia are astfel de interese, ea nu cedează, şi acest lucru e bine cunoscut de opinia publică mondială. Va reuşi sau nu? Cred că soluţia va depinde în mare măsură de Kazahstan, da, de Kazahstan şi nu de Ucraina, precum se mai crede. Asta pentru că acest stat, Kazahstanul, are o poziţie geostrategică mai favorabilă decât Ucraina, dar şi cantităţi enorme de resurse naturale. Cred că declaraţiile făcute în acest sens de Vladimir Putin trebuie tratate şi ca  declaraţii electorale, dar şi ca intenţii politice practice. Putin nu e obişnuit să-şi ascundă gândurile. De obicei, declaraţiile sale sunt deja proiecte politice bine gândite.

Pentru conformitate, Petru GROZAVU