Propaganda: jocul cu minţile umane
Propaganda există de când există oameni, politică, religie. Cei care au anumite idei, anumite ambiţii şi o anume doză de putere vor dori întotdeauna să-i influenţeze în vreun fel pe ceilalţi. Astfel, după un duş informativ rece, cei din urmă vor fi supuşi, vor dori să contribuie (şi o vor face uneori cu plăcere) la realizarea planurilor celorlalţi.
Condiţiile ar fi ca acest duş informativ să fie făcut frecvent, pe termen lung, uzând de cât mai multe canale de comunicare. Totodată, informaţia difuzată ar trebui să conţină doar opinii, fără ca acestea să fie susţinute de surse, mai ales de surse credibile.
Istoria propagandei începe încă din Mesopotamia, când regii, după ce învingeau în războaie, ridicau monumente masive, ca să-şi descurajeze astfel rivalii în eventualitatea unor atacuri ulterioare. Instrumente propagandistice au utilizat toţi conducătorii mari din istorie. De precizat aici că, iniţial, noţiunea de propagandă, trăgându-şi originea de la Congregaţia pentru răspândirea Credinţei (înfiinţată de Biserica Catolică), era strâns legată de ideea răspândirii catolicismului în America, China, India ş.a. „Poate că cea mai simplă şi istoric bine cunoscută armă de control al maselor este religia. Contrar oricărui mesaj pe care au vrut să-l transmită oamenilor Isus, Mohammed sau Buddha, elitele au abuzat de instituţiile religioase şi de dogme pentru a justifica inechitatea socială şi dreptul lor de a conduce”, sublinia, printre altele, într-un articol Timothy Holtgrefe, cercetător istoric.
Ulterior, s-au servit de propagandă în mod agresiv Hitler şi dictatorii ruşi. Vorbim, deci, de propaganda nazistă şi, respectiv, de cea revoluţionară.
Cum a fost prostită o naţiune întreagă
Adolf Hitler era conştient de modul în care oamenii pot fi influenţaţi cu ajutorul propagandei. Şi mai era conştient de faptul că majoritatea este mult mai uşor influenţabilă decât indivizii aparte, aşa cum notează şi Gustave Le Bon în una din lucrările sale: „Este mult mai uşor să sugestionezi o colectivitate decât un individ. Credinţa în puterea sa şi lipsa de răspundere îi dau gloatei o intoleranţă şi un orgoliu excesive”. Astfel, Hitler l-a desemnat pe Goebbels ca şef al aparatului pe propagandă în Germania. Naziştii au folosit din plin toate mijloacele de care dispuneau: afişe electorale, statistici, radio, închirierea unor mijloace de transport performante, aşa încât Hitler să se poată deplasa la faţa locului ori de câte ori era nevoie pentru a-şi ţine discursurile. Goebbels controla în totalitate informaţia care se difuza, fie aceasta sub formă scrisă, vorbită, cântată sau filmată. Toate persoanele care făceau jurnalism sau orice tip de artă erau obligate să se înregistreze la Ministerul Propagandei. Cărţile considerate nocive pentru naţiune erau arse. Informaţia difuzată fie se axa pe duşmanii poporului şi răul pe care aceştia îl provoacă, fie pe ideea de naţiune supremă, maselor fiindu-le insuflată starea de progres şi măreţie tehnologică, ştiinţifică, culturală. Fuhrer -ul avea zilnic întâlniri cu Goebbels, astfel, modul în care acesta dorea să fie propagată informaţia era respectat întocmai. Adolf Hitler nota în cartea sa Mein Kampf că propaganda trebuie să fie executată într-un limbaj cât mai accesibil, că e necesar să se apeleze la trezirea imaginaţiei şi simţurilor şi că e nevoie să fie prezentată doar o singură faţă a istoriei, sloganele trebuind repetate cât mai des şi ilustrate din unghiuri diferite, dar care să prezinte, totuşi, aceeaşi idee. În fine, în Germania nazistă, modelul propagandistic a atins cote maxime, aceasta fiind egalată la acest capitol doar de URSS.
Duşmanul de clasă, cultul personalităţii, anti-ţarismul, anti-intelectualismul, anti-religia – sunt doar câteva dintre subiectele tratate de sistemul propagandistic din Uniunea Sovietică. O notă de pe atunci a unei activiste menţionează că copiii trebuie crescuţi într-o generaţie de comunişti. Ei sunt ca ceara şi trebuie modelaţi astfel încât să crească buni comunişti, trebuie luaţi de sub aripa familiei şi naţionalizaţi, zicea ea.
În Uniunea Sovietică existau, de asemenea, instituţii specializate în propagandă şi agitaţie. Menirea lor era de a crea o altă realitate, iar pentru aceasta se cheltuiau sume enorme. În fabrici se muncea adesea peste program pentru a confecţiona materiale de propagandă, încălcându-se astfel legea, iar pentru asta erau găsiţi vinovaţi membrii de pe scara de jos a partidului.
Propaganda agresivă era foarte vizibilă la sate, unde erau expuse afişe pe toate gardurile, conţinând mesaje scurte şi concrete care chemau la lupta împotriva burgheziei. Personalităţile de vază despre care se vorbea altădată erau înlocuite în discuţii, în acţiunile culturale, în presă cu eroi muncitori ai Uniunii Sovietice. Limba şi tradiţiile de altădată ale popoarelor subjugate de URSS erau pur şi simplu călcate în picioare.
Iată un fragment dintr-o conferinţă radiofonică aniversară cu ocazia creării Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM): „Acum 8 ani, la 2 august 1940, a fost creată RSSM. Moldova sovietică este una dintre cele mai tinere republici sovietice unionale. În 1940, după eliberarea Basarabiei, poporul moldovenesc s-a reunit într-un singur tot, RSSM realizându-şi astfel visurile şi speranţele seculare. Regimul sovietic a adus poporului moldovenesc nu numai libertatea politică, ci a creat şi baza materială trainică pentru un rapid progres economic şi cultural”.
„Mai mare înjosire pentru România decât aceste cuvinte rostite de un crainic român, în limba română şi la microfonul Radiodifuziunii Române, nu credem că putea exista”, menţionează istoricul Eugen Denize în cartea „Propaganda comunistă în România în 1948-1953.
În Ucraina, de altfel, cu puţin timp în urmă a fost promulgată o lege care interzice orice propagandă comunistă. Legi similare există în ţările baltice şi Polonia. Acestea interzic utilizarea simbolurilor sovietice şi condamnă regimul comunist, egalându-l cu cel nazist.
Există, de altfel, şi o pagină web – stopfake.org, care verifică falsurile din media despre evenimentele din Ucraina. Un exemplu ar fi o ştire difuzată de „Russkaya vesna”, conform căreia cancelarul german, Angela Merkel, ar fi ameninţat Ucraina cu o lipsă totală de investiţii. Era vorba doar despre nişte declaraţii dintr-un interviu cu Merkel care au fost denaturate.
Propaganda de la noi
Recent, hotnews.ro a făcut public un material în care este analizată propaganda rusă din R. Moldova. Concluziile sunt că media este aproape în totalitate împărţită politic şi ne confruntăm cu o lipsă acută de transparenţă în acest domeniu, mare parte din posturile TV preiau informaţia din mass-media rusă, televiziunea în limba rusă domină piaţa de cablu, iar programele TV ruseşti le surclasează calitativ pe cele moldoveneşti. Televiziunea este principala sursă de informare pentru mai mult de 80% dintre cetăţeni. Astfel am ajuns la situaţia în care suntem acum.
Şi UE a lansat de curând un newsletter săptămânal pentru a contracara atacurile de dezinformare din media rusă privind situaţia din Ucraina, informează presa. În primul număr s-au descoperit 40 de cazuri care ulterior au fost dezminţite.
Exemplele de mai sus sunt doar câteva dintr-o multitudine. Propaganda continuă să fie răspândită sub diferite forme, azi mult mai complexe, mult mai bine structurate decât altădată. Se utilizează metode şi instrumente psihologice bine analizate, se foloseşte un limbaj adaptat, imagine, sunet şi orice altă metodă la îndemână capabilă să persuadeze, să sensibilizeze persoana.
De materiale propagandistice, de altfel, s-au folosit nu numai ruşii şi germanii, dar şi americanii, englezii ş.a. De materiale propagandistice se servesc şi politicienii în campaniile electorale pentru a convinge alegătorul să facă o alegere în favoarea unui anume candidat. Propaganda este folosită de organizaţiile teroriste şi de state precum China, unde oamenilor, pe de o parte, le este îngrădit accesul la informaţie, iar pe de alta, li se serveşte informaţie bine „clătită” de impurităţi.
Aceasta nu înseamnă însă că în ţările unde există acces mai liber la sursele de informare propaganda lipseşte. Dimpotrivă, în raport cu avalanşa de informaţie, a apărut termenul de infobezitate, ceea ce desemnează cantitatea enormă de informaţie. Prin urmare, se menţine dificultatea individului de a alege informaţia cea bună, cea adevărată, cea de calitate, într-o societate care, pe de o parte, îi oferă acces restricţionat la informaţie, iar pe de alta – îl serveşte cu un asemenea volum de informaţii încât individul, pur şi simplu, se pierde.
