O mamă a restabilit la CEDO adevărul despre moartea fiului său, ostaş al Armatei Naţionale
La 23 martie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunţat hotărârea Iorga c. Moldovei (cererea nr. 12219/05).
În această cauză, reclamanta, Svetlana Iorga, a pretins omisiunea autorităţilor de a efectua o anchetă efectivă cu privire la cauza morţii fiului său, Victor Iorga. La 9 iunie 2001, V. Iorga a dispărut, în timp ce era în luna a şaptea a serviciului militar obligatoriu. La 14 iunie 2001, corpul său neînsufleţit a fost găsit atârnat de un copac în apropierea unităţii militare.
În aceeaşi zi, a fost intentată o cauză penală. Au fost audiaţi numeroşi martori şi au fost efectuate câteva expertize, inclusiv o autopsie, un raport psihiatric post-mortem şi o expertiză privind substanţele adunate de la locul evenimentului. La 28 decembrie 2001, un procuror militar a decis să înceteze urmărirea penală în acest caz, constatând că V. Iorga s-a sinucis. Reclamanta a considerat că fiul său a fost omorât şi că autorităţile au încercat să muşamalizeze cazul.
La cererea reclamantei, la 6 februarie 2002, ea a avut acces pentru prima dată la materialele dosarului. La 15 august 2002, ea a contestat în instanţa de judecată ordonanţa de încetare a urmăririi penale din 28 decembrie 2001.
La 7 noiembrie 2002, Judecătoria Buiucani a respins cererea reclamantei, pe motiv de omisiune a termenului-limită. Cererea de apel a reclamantei împotriva hotărârii din 7 noiembrie 2002 a fost admisă de Tribunalul Chişinău, care a decis reexaminarea cauzei. În cererea sa, reclamanta a indicat că trecerea timpului a făcut imposibilă exhumarea corpului fiului său în vederea efectuării unei autopsii; că ea nu era sigură că la identificare era corpul fiului său, deoarece ea nu a văzut semne specifice lui, că corpul era într-o stare avansată de descompunere şi că a fost presată să-l recunoască; că fiul său s-a plâns de violenţă printre soldaţi; că fotografiile făcute la locul evenimentului indicau că fiul său ar fi primit o lovitură la cap şi că ar fi fost atârnat de copac după ce a fost asfixiat; că ea a solicitat autorităţilor să exhumeze corpul pentru a verifica această informaţie, dar a fost refuzată.
La 24 aprilie 2003, Judecătoria Buiucani a casat ordonanţa de încetare a urmăririi penale din 28 decembrie 2001 şi a dispus să fie continuată urmărirea penală de către procurorul militar. Instanţa a constatat că, deşi au fost întreprinse multe măsuri de investigaţie, au existat anumite deficiente, şi anume interesele lui V. Iorga nu au fost reprezentate, reclamanta fiind tratată doar ca martor, şi nu ca parte vătămată, după cum prevede legea; această omisiune nu i-a permis reclamantei să-şi exercite drepturile sale procedurale prevăzute de art. 47 CPP; drepturile reclamantei nu i-au fost explicate; a existat o discrepanţă între expertiza psihiatrică post-mortem, care aparent a stabilit că V. Iorga avea tendinţe sinucigaşe, şi decizia luată cu câteva luni mai devreme de către o comisie medicală, care l-a găsit apt de a satisface serviciul militar.
La 30 iunie 2004, procurorul militar a adoptat o ordonanţă de încetare a urmăririi penale. Reclamanta a contestat ordonanţa, dar a lipsit de la şedinţa de judecată, deoarece a primit citaţia prea târziu. La 9 noiembrie 2004, Judecătoria Buiucani a constatat că ancheta a fost exhaustivă. Această hotărâre a fost definitivă.
În faţa Curţii, reclamanta a pretins violarea art. 2 CEDO (dreptul la viaţă), pe motiv de omisiune a autorităţilor de a efectua o anchetă efectivă cu privire la cauza morţii fiului său.
Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 2 CEDO sub aspect procedural privind ineficienţa anchetei efectuate de autorităţi privind cauza morţii fiului reclamantei.
Curtea a menţionat că, prin prisma art. 2 CEDO, pentru ca o anchetă să fie considerată efectivă, ea trebuie să fie capabilă să ducă la identificare şi, posibil, la condamnare a celor responsabili. Aceasta nu este o obligaţie de rezultat, dar de mijloace. Autorităţile trebuie să întreprindă toate măsurile rezonabile pentru a asigura probele incidentului.
Curtea a notat că, în această cauză, procurorii au efectuat un lucru substanţial în vederea acumulării probelor. În acelaşi timp, rezultă clar din documentele depuse la Curte că reclamanta şi-a exprimat dubiile în privinţa cauzei fiului său şi s-a referit la lovitura la cap pe care ea a cerut să fie identificată; ea şi-a exprimat dubiile că corpul era al fiului său; ea a cerut exhumarea corpului pentru a efectua încă o autopsie, dar a fost refuzată. Curtea a notat că autorităţile naţionale de investigaţie sunt cele care decid de a efectua o anumită măsură de investigaţie şi, mai mult, ele dispun de o anumită discreţie, mai ales atunci când aceste măsuri deja au fost efectuate, cum ar fi autopsia în această cauză.
Totuşi, această discreţie nu poate fi nelimitată şi trebuie să fie posibil pentru persoana vătămată sau pentru reprezentantul acesteia să solicite efectuarea unor asemenea măsuri, să fie informate despre deciziile adoptate şi să fie capabile să le conteste în instanţa de judecată în caz de dezacord.
În această cauză, Guvernul a susţinut că, deoarece nu a fost comisă nicio crimă, nu exista obligaţia de a informa reclamanta despre evoluţia examinării urmăririi penale. Totuşi, după cum a fost stabilit şi de instanţele naţionale, reclamanta a fost lipsită de a-şi exercita drepturile procedurale şi că ea nu a fost informată despre aceste drepturi. Astfel, Curtea a respins argumentul Guvernului pecum că reclamanta nu avea dreptul de a fi informată despre evoluţia procedurilor.
Reclamanta a avut acces la dosar doar peste o lună după terminarea urmăririi penale şi aproape opt luni după începerea acesteia. Dacă reclamanta ar fi fost informată de la începutul urmăririi penale, ea ar fi putut invoca cele mai serioase obiecţii ale sale privind deciziile adoptate. Într-adevăr, reclamanta a subliniat necesitatea exhumării pentru a-i dispărea dubiile, pe care ea nu a putut s-o ceară în mod efectiv în absenţa oricărei informaţii din dosar.
Mai mult, câteva măsuri de investigaţie, precum autopsia şi expertiza substanţelor găsite la locul evenimentului, au fost efectuate doar după jumătate de an după descoperirea cadavrului fiului reclamantei, fără a oferi vreo explicaţie pentru acest termen.
Suplimentar, reclamanta a lipsit de la prima şi se pare că unica şedinţă de judecată în care instanţa de judecată a examinat cererea de recurs a acesteia împotriva ordonanţei de încetare a urmăririi penale. Având în vedere seriozitatea plângerilor, instanţa de judecată trebuia să verifice dacă reclamanta într-adevăr a renunţat la dreptul său de a nu fi ascultată înainte de adoptarea hotărârii definitive.
Reclamanta a pretins compensarea prejudiciului moral, fără a indica o sumă concretă.
Curtea a acordat reclamantei EUR 12,000 cu titlu de prejudiciu moral.
