Nostalgia investitorilor străini după Evul Mediu
Sistemul nostru şcolar ne face să credem în teoria progresului permanent, mai ales în ceea ce priveşte instituţiile publice. Aşa cum prim-miniştrii şi preşedinţii de azi îşi prezintă mandatul ca pe un şir neîntrerupt de ”realizări performante”, cu ritualul celebrării primelor o sută de zile, ar trebui să credem că în trecut, chiar cu o mulţime de ”mandate”, tot trebuie să fi fost foarte întuneric.
Şi totuşi, mai ales în domeniul comerţului internaţional şi al investiţiilor străine, arătăm, în realitate, mai modest decât în Evul Mediu. În ajunul marelui Vilnius, multe firme, printre care şi compania austriacă de asigurări Grawe Carat, au simţit pe propria piele presiunea crescândă a aparatului coercitiv al statului. Recent, am aflat şi despre compania americană Lear, care a renunţat la investiţii suplimentare în Republica Moldova din cauza problemelor cu organele de stat.
Adepţii proiectelor geostrategice mari nu se prea interesează, de obicei, de sănătatea sectorului privat. În viziunea lor, odată ce ne vom alătura birocraţiilor suprastatale din Vest (sau din Est), toate problemele existente vor dispărea de la sine. Nu e întâmplător că, în discursurile funcţionarilor cu privire la ”proiectul Europa”, sectorul productiv este menţionat foarte rar. Ca şi în societăţile socialiste şi social-democrate, în care scopul birocraţiilor este de a redistribui averi, prea târziu ne dăm seama că preocuparea numărul unu ar trebui să fie producţia. Redistribuirea poate avea loc numai atunci când cineva produce ceva, iar schemele europene şi eurasiatice prevăd, de fapt, pedepse pentru producători.
Atunci când e vorba despre un spaţiu comun, cu aceleaşi reguli şi acelaşi nivel de impozitare, istoria şi logica ne spun că ”standardizarea” pe termen lung se face mai degrabă de jos în sus decât invers. Iar atunci când, în absenţa unui spaţiu comun, statele mai mici pot concura în condiţii preferenţiale pentru investitori, proiectele de integrare elimină acest motor al dezvoltării. E convenabil să uităm că Europa a fost leagănul progresului anume prin faptul că timp de secole a fost fragmentată politic în mii de state mici, care concurau în atragerea oamenilor de afaceri, în cultură sau ştiinţă. Pe de altă parte, Europa a fost foarte bine integrată economic pentru asocierea supranaţională a negustorilor, ca în cazul celebrei Hansa.
Să comparăm condiţiile actuale, pretins preferenţiale, cu cele ale comercianţilor din timpul Evului Mediu. Chiar şi în Rusia, în secolele XI-XIII, în Novgorod sau Smolensk, negustorii străini profitau de multe privilegii nemaiauzite astăzi. Astfel, în cazul în care cineva avea ceva furat, erau în drept de ”a face orice” cu infractorul. Străinii nu plăteau pentru costurile judiciare. Dreptul comercial (lex mercatoria), creat de jurişti, a precedat cu secole dreptul produs de instituţiile statului. Cerinţele pieţei au contribuit la apariţia unei jurisprudenţe prompte şi corecte, care funcţiona pe baza înţelegerilor mutuale şi voluntare între negustorii din toate ţările europene şi nu numai.
Dacă atunci, cu toată rapacitatea instinctivă a guvernanţilor, ”clasa politică” a înţeles necesitatea de a stimula comerţul şi investiţiile, liderii de azi deseori interpretează ”creşterea” cu totul altfel. Regii şi principii de atunci nu primeau granturi sau credite nerambursabile din exterior, iar sistemul monarhic, care îi făcea să devină ”proprietari” ai teritoriilor lor, îi obliga să ia în considerare un orizont de timp mai lung. Spre deosebire de strămoşii lui, liderul pretins democratic de astăzi vede doar ceea ce este exploatabil în limita mandatului său. Sectorul privat este ceva anevoios, care cere timp şi dedicaţie, mai ales dacă investitorii străini sunt pretenţioşi şi capricioşi. Având acces la remitenţele cetăţenilor plecaţi peste hotare şi la granturile externe, care sunt un ”lubrifiant” pentru administraţia sa, preşedintele aproape fiecărei ţări moderne se comportă precum căpitanul lipsit de onoare al unui vas. Ştiind că în curând acesta va intra în coliziune cu un aisberg, depozitează cât se poate de multă avere în barca de salvare şi speră să o şteargă înaintea impactului.
