INVESTIGAŢIE: Transnistria, republica KGB
La numai 170 de kilometri de Uniunea Europeană, o fâşie de pământ ţine de două decenii în şah ţări de pe trei continente. Transnistria este o republică separatistă nerecunoscută de nimeni, un nod al fărădelegilor prin care se scurg arme, ţigări, alcool în cantităţi şi direcţii necunoscute. Nimeni nu ştie şi nici nu încearcă să afle câte sute de milioane de euro intră şi ies anual din Transnistria. Uniunea Europeană şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa – OSCE investesc zeci de milioane de euro pentru a monitoriza regiunea, însă fără succes.
Cu o suprafaţă de puţin peste 4.000 km2 şi o populaţie estimată la aproape jumătate de milion de oameni, Transnistria are un rol economic cheie în regiune şi este considerată o “gaură neagră” a contrabandei. Micul stat separatist, care şi-a declarat independenţa faţă de Republica Moldova în 1992 şi deţine toată arhiva KGB-ului sovietic din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, depinde exclusiv de Federaţia Rusă.
Datoria Transnistriei numai pentru gazul rusesc, în condiţiile în care 40% din importurile de gaz ale Moldovei se îndreaptă spre această regiune, era în 2011 de peste 2,8 miliarde de dolari, adică bugetul ţării pe zece ani. Rusia pompează aici zeci de milioane de dolari sub formă de ajutoare financiare, făcând astfel ca în fiecare an micul stat separatist să devină tot mai dependent de Moscova, chiar dacă autodeclarata republică deţine 13,44% din Moldovagaz. În aceeaşi companie, acţionarul principal este Gazprom, cu 50% din acţiunile sale, plus cele ale Transnistriei pe care le manageriază. Gazprom este cel mai mare producător de gaze naturale din lume şi este deţinut de statul rus. La Moldovagaz, Guvernul de la Chişinău deţine doar 35%.
La 25 decembrie 2011, populaţia din stânga Nistrului a ales un alt conducător al unei ţări invizibile pe harta lumii, un stat în care un angajat din mediul privat lucrează pentru 14 angajaţi ai statului, iar jumătate din buget se cheltuieşte pe salariile acestora. După 20 de ani de preşedinţie, timp în care a fost copilul de suflet al Rusiei, Igor Smirnov a fost renegat şi forţat practic să se pensioneze. În aceste două decenii, el şi familia sa au reuşit să se înfrupte din plin din fondurile ruseşti acordate Transnistriei.
Oleg Smirnov, unul dintre fiii fostului preşedinte, a dispărut cu cinci milioane de dolari din ajutorul financiar al Rusiei acordat republicii separatiste, sărăcind şi mai mult o ţară în care reţele criminale nu şi-au încetat activitatea. Afacerile şi contrabanda cu ţigări aduc profituri uriaşe fie parlamentarilor Dumei de la Moscova, fie lui Zaher Iskandarani, un om de afaceri din Timişoara arestat în nenumărate rânduri pentru ilegalităţi cu tutun, fie unor fonduri de investiţii legate de Deutsche Bank.
Pe de altă parte, Transnistria deţine atât armament lăsat moştenire de Uniunea Sovietică, încât poate să poarte un război timp de cinci ani, dar toată lumea se fereşte să vorbească despre traficul de arme. Cu excepţia câtorva puşti de vânătoare confiscate la graniţa cu Ucraina, nu există alte informaţii oficiale legate de traficul de armament. Accesul nostru în calitate de jurnalişti la tot ceea ce înseamnă informaţie publică, precum şi la politicienii din actuala guvernare, a fost practic un demers zadarnic, autorităţile transnistriene refuzându-ne acreditarea fără motiv. E adevărat că lista de persoane cu care solicitasem interviu conţinea, printre altele, şi nume importante din stânga Nistrului, precum cel al actualului preşedinte Evghenii Sevciuk, al ministrului Securităţii Statului, Vladislav Finaghin, precum şi a lui şi Ilya Kazmaly, unul dintre directorii Sheriff, cea mai mare firmă din Transnistria, şi membru în Sovietul Suprem.
Vântul schimbării
Noul preşedinte pare să fi început un război personal cu vechea gardă – foştii guvernanţi. Ceea ce se petrece în momentul de faţă în Transnistria pare a fi o răfuială a noilor lideri instalaţi la Tiraspol cu cei vechi, chiar dacă Igor Smirnov îşi pierduse susţinerea din partea Rusiei cu mult înainte de alegeri. Contactat telefonic în nenumărate rânduri pentru a stabili un interviu, Igor Smirnov ne-a spus degajat cu voce liniştită că nu-l mai interesează politica şi că este un pensionar care se odihneşte. În contextul epurărilor de la Tiraspol, un fapt interesant este şi dispariţia lui Ilya Kazmaly, unul dintre directorii celei mai mari firme din republica separatistă, Sheriff. În aprilie, acesta şi-a dat demisia din funcţia de deputat în Sovietul Suprem şi a plecat şi din conducerea firmei la care actualul preşedinte Sevciuk a lucrat ani în şir, la fel ca şi Oleg Smirnov.
Distrugerea dovezilor
Pe de altă parte, punerea sub urmărire penală de către anchetatorii transnistreni a fostului şef al Ministerului Securităţii Statului – MGB, redenumit de curând KGB, general-locotenent Vladimir Antiufeev, pare a fi un semnal clar de curăţare a terenului din partea lui Sevciuk. În momentul căderii Uniunii Sovietice, Antiufeev era staţionat în Riga, fiind colonel în cadrul trupelor speciale OMON. A fugit în Trasnistria, unde din 1991 a fost şeful MGB, din cauza unor crime pe care le-a comis ca ofiţer al armatei ruse, motiv pentru care este căutat încă de autorităţile din Letonia.
Se ştie despre generalul rus că l-a susţinut mereu pe Igor Smirnov, iar oficialii din Comitetul Securităţii de Stat (KGB) care au iniţiat urmărirea penală susţin că în perioada decembrie 2011 – ianuarie 2012 acesta, împreună cu un grup de ofiţeri aflat în subordine, ar fi distrus o serie de documente importante şi secrete ale ministerului pe care îl conducea. Surse din Sovietul Suprem Transnistrian ne-au declarat că în momentul de faţă Antiufeev se ascunde la Moscova. Ancheta a fost declanşată la sugestia lui Mikhail Bergman, fost comandant al Armatei a 14-a şi actual reprezentant special al preşedintelui transnistrean în Federaţia Rusă. Tot Bergman susţinea într-un interviu acordat Publika TV din Chişinău că se află în posesia unor dovezi ale furtului de arme din depozitele Armatei a 14-a, vândute ulterior în state foste membre ale Uniunii Sovietice.
21.500 de tone armament se află în Transnistria
Prăfuită şi largă, şoseaua care te duce spre Tiraspol curge într-o tihnă vegheată de posturi militare de observaţie Accesul în Transnistria ca turişti e mai puţin greoi decât ne aşteptăm. Jurnalişti români sau de la Chişninău care vizitaseră regiunea pe vremea lui Smirnov ne-au sfătuit să fim circumspecţi şi să nu lăsăm la vedere aparatele de fotografiat, ori reportofoanele, pentru a nu fi confiscate de vameşii aşa-zisei Republici Moldoveneşti Nistrene.
Acelaşi lucru ni l-au spus ulterior şi grănicerii ucraineni cu care am stat de vorbă. În aprilie 2012, lucrurile stau puţin altfel. E adevărat că trebuie să completăm un formular obligatoriu cu toate datele noastre, o fiţuică de mărimea unui carneţel de note, inclusiv scopul vizitei şi adresa hotelului la care urma să ne cazăm, dar bărbatul cu cămaşă albastră, accesorizată cu medalii şi diverse insigne militare, din spatele unui ghişeu, ne studiază feţele cu atenţie şi ne lasă apoi să intrăm în micul stat separatist.
O ţară încremenită
Drumurile, blocurile şi oamenii Transnistriei par scoşi din filmul sovietic clasic. Prăfuită şi largă, şoseaua care te duce spre Tiraspol curge într-o tihnă vegheată de posturi militare de observaţie. Din loc în loc, soldaţi cu ecusoane reprezentând drapelul Federaţiei Ruse cercetează împrejurimile şi ţin traficul sub observaţie. Sub privirile lor de vultur, asezonate cu arme ţinute în braţe vânjoase, nicio maşină, dintre cele câteva care circulă, nu trece neobservată. În Tiraspol, ne cazăm la hotelul “Aist” (n.r.: barză), aflat nu departe de Sovietul Suprem, o clădire cu cinci etaje, dar atât de goală şi neîngrijită, încât priveliştea de pe geam, un Nistru cuminte şi ascultător, e singura care o mai salvează. Holurile sunt goale, cu excepţia parterului, acolo unde mai mulţi bărbaţi urmăresc meciuri de fotbal şi se agită ca într-un birt de pariuri.
Un singur lift din cele două funcţionează şi te duce până la etajul patru din cinci. Pereţii celor două camere în care ne-a dus un tip înalt şi uscat sunt acoperiţi cu tapete de culori şi modele diferite, iar canapelele murdare şi năclăite sunt flori la ureche pe lângă miasmele ce au ieşit din încăperi odată cu deschiderea uşii. Deşi impresia pe care ţi-o lasă o vizită în Transnistria e că timpul ar fi luat decizia, în urmă cu 20 de ani, de a se opri în loc, regiunea nu este nici pe departe o oază de linişte. Dincolo de aparenţe, republica separatistă freamătă de activităţi ilegale. Despre cele mai multe dintre ele se tot scrie de două decenii încoace, dar lucrurile nu s-au schimbat aproape deloc, nici după schimbarea liderului de la Tiraspol. Armamentul rusesc, peste 21.000 de tone, e în continuare pe teritoriul din stânga Nistrului, numărul cazurilor de contrabandă cu ţigări şi alcool este practic necunoscut, capturile oficiale sunt minime, iar lupta împotriva traficului de fiinţe umane e abia la început după 20 ani de secesionism.
Armele, subiect tabu
“Există o fabrică care produce componente rachete incendiare folosite de aviaţie chiar în Bender, lângă graniţa moldovenească”, ne-a declarat un fost poliţist de rang superior care a activat în cadrul poliţiei regionale din Bender. Este o declaraţie dură. “Trăiesc în Tiraspol, dar cunosc oameni din Bender şi din Varniţa care lucrează acolo. Ei vă pot da mai multe detalii”, a mai adăugat fostul poliţist care nu a mai răspuns la telefon decât o singură dată, apoi a evitat orice contact cu noi. Este un lucru de înţeles, din moment ce a declarat ceva ce mass-media internaţională arată de ani de zile, iar autorităţile internaţionale, precum şi cele din Moldova sau Transnistria, l-au negat în permanenţă.
Oraşul Bender, aflat la aşa-zisa frontieră moldo-transnistreană, este un oraş industrial. Acum, fabricile şi uzinele de aici par abandonate, dar toate porţile sunt păzite de garduri masive care protejează activitatea din interior de curioşi. Benderul este împărţit în două de Varniţa, un mic orăşel, o enclavă controlată de guvernul de la Chişinău. Oamenii de aici nu discută deloc despre fabrica de armament. De ce există o asemenea fabrică în Bender? Tocmai pentru că numai armata şi poliţia transnistreană, precum şi pacificatorii ruşi sunt singurele autorităţi care au acces aici. Autorităţile moldoveneşti nu au nici un fel de jurisdicţie, la fel ca observatorii Uniunii Europene sau specialiştii din cadrul Misiunii Uniunii Europene de Asistenţă la Frontieră în Moldova şi Ucraina (EU BAM). Conform unor surse militare, arsenalul de armament şi comerţul cu arme reprezintă o chestiune fierbinte. Oficialii instituţiilor internaţionale de monitorizare cum ar fi EU BAM şi OSCE au declarat că armamentul ilegal din zonă nu reprezintă o problemă.
Armata taximetriştilor
De la autogara din Tiraspol până în centrul oraşului nu faci mai mult de un sfert de oră. Prilej perfect pentru o discuţie cu un taximetrist care ar prefera ca Transnistria să aibă statului regiunii Kaliningrad, o anexă a Rusiei, fără “inutilele ruble transnistrene”. Bărbatul cu ten măsliniu, ochelari de soare şi o rusă vorbită aproape impecabil ne spune că obişnuieşte să-i ducă pe soldaţii din Armata a 14-a pe la casele lor din Tiraspol, pentru că mulţi dintre ei sunt cetăţeni din stânga Nistrului, foşti taximetrişti care s-au lăsat de meserie şi au intrat în armata rusă pentru un salariu de 300 de dolari pe lună. Sumă considerabilă, având în vedere faptul că salariul mediu în Transnistria este de 100 de dolari pe lună. Oprim în faţa garnizoanei forţelor ruseşti din Tiraspol şi îi întrebăm pe unul dintre cei trei militari de pe marginea drumului despre existenţa unui magazin cu tot soiul de arme, echipament militar şi alte cele din perioada sovietică. Informaţia o primisem de la Alexandr Iov, hatmanul cazacilor din Dubăsari, şi părea cât se poate de veridică. Iov a fost membru al trupelor speciale ruse Spetsnaz, a luptat în Afganistan şi în Transnistria. “Nu, nu există aşa ceva, dar am putea construi unul pentru dumneavoastră în mod special, dacă doriţi”, glumeşte unul dintre ei şi se îndreaptă spre poarta de fier.
Pacificatorii depozitelor de armament
Armata rusă are o prezenţă semnificativă în Transnistria: 1,400 de soldaţi la care se adaugă cei 500 de “pacificatori” de la frontiere. Scopul prezenţei lor este supravegherea depozitelor de armament rămase din vremea Uniunii Sovietice. Comandant al Grupului Operativ al Trupelor Ruse, colonelul Viacheslav Sitchikhim, declara pentru publicaţia “Pridnestrovie” în 2009 că în depozitele militare ruseşti de lângă Colbasna din raionul Râbniţa există 21,5 mii de tone de muniţie. Sitchikhim mai preciza atunci că, pe lângă rolul de pacificatori şi asigurarea pazei depozitelor de armament, soldaţii ruşi din Transnistria trebuie să reacţioneze operativ la o eventuală schimbare bruscă a situaţiei din regiune.
Armamentul din Transnistria ar acoperi datoriile Tiraspolului faţă de Moscova, dacă ar putea fi vândute legal. Uniunea Europeană şi OSCE mimează monitorizarea zonei
Armamentul din Transnistria ar acoperi datoriile Tiraspolului faţă de Moscova, dacă ar putea fi vândute legal. Problema armamentului din Transnistria a fost adusă în discuţie şi în timpul vizitei preşedintelui României, Traian Băsescu, în Federaţia Rusă. Într-o telegramă trimisă de Ambasada SUA la Bucureşti către Departamentul de Stat american în februarie 2005, clasată confidenţial şi făcută publică de Wikileaks, este relatată întâlnirea dintre Băsescu şi Vladimir Putin.
Băsescu a propus atunci lui Putin ca România să participe la masa negocierilor în ceea ce priveşte Transnistria, deoarece Transnistria ameninţă stabilitatea în regiune şi serveşte ca filtru pentru crima organizată care acţionează şi în România. Putin a evitat un răspuns legat de această chestiune şi a schimbat discuţia spunând că: “Transnistria lui Smirnov obstrucţionează mutarea muniţiei din depozitele de acolo”. Acest răspuns a fost, conform preşedintelui României, o “glumă”. Într-o telegramă similară din martie 2006 Transnistria era menţionată ca fiind zona în care se face trafic semnificativ cu arme uşoare. Ulterior, pe 14 aprilie 2006 la sediul ambasadei ruse din Bucureşti a avut loc întâlnirea Grupului de Acţiune împotriva Terorismului al G8 (Grupul statelor cele mai industrializate) la care ataşatul francez pentru Securitate Internă, colonelul Laurent Demolins a întrebat dacă “armele din Transnistria trec prin Moldova în România?” ”Ruşii au tăcut”, se arată în document.
Gaz pe arme
“La noi, pe teritoriul Transnistriei, există depozite de armament la Colbasna care sunt păzite de Armata a 14-a”, a declarat Alexandr Iov, liderilor cazacilor din Dubăsari. Din biroul său plin de însemne ale districtului militar pe care îl conduce, cu o cană de ceai în faţă, preparat la samovar, Iov a adăugat că există armament şi muniţie de toate tipurile care au fost aduse numai în perioada Uniunii Sovietice. “Armata rusă şi-a luat de acolo tot ce îi aparţine. Ruşii spun ca armamentul le aparţine şi multi se întreabă de ce transnistrienii primesc gaz gratuit. Gazul este în schimbul acestui armament, noi de ce am avea nevoie de toate aceste arme? Nu ne trebuie, dar vrem gaz!”, spune cu sinceritate Iov. “Unii ne spun să scoatem aceste arme pe piaţă şi să le vindem, că am face mai mulţi bani şi am acoperi şi datoriile pentru gaz. Dar Transnistria nu este recunoscută, prin urmare cum să faci acest comerţ?”, a adăugat Iov, menţionând asta ar însemna necesitatea unui traficant de arme.
Despre toate aceste lucruri, Misiunea Uniunii Europene de Asistenţă la Frontieră în Moldova şi Ucraina – EU BAM pare să nu ştie mare lucru. Cu un buget de aproape 10% din bugetul Transnistrei, EU BAM a cheltuit în cinci ani de când funcţionează aproape 70 de milioane de euro. Ronan Goggin, expertul pe comunicare al EU BAM care are sediul în Odesa, Ucraina, a insistat că instituţia pe care o reprezintă, lansată pe 30 noiembrie 2005 ca urmare a solicitării comune a preşedinţilor Republicii Moldova şi Ucrainei, are doar un rol consultativ, oferă asistenţă partenerilor săi şi nu are puteri executive.
Monitorizare inutilă
Cu toate că este considerată a fi una dintre cele mai reuşite operaţiuni ale Uniunii Europene şi UNDP – Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, activitatea ei referitoare la incidentele de la graniţa moldo-ucraineană este incompletă, din moment ce Uniunea Europeană nu recunoaşte republica separatistă şi misiunea nu este deloc prezentă pe teritoriul Transnistriei. De fapt, EU BAM neagă adevărata problemă din regiune: Transnistria. În ceea ce priveşte capturile de armamanet de la graniţa moldo-ucraineană în perioada 2007 – 2011 au fost confiscate 387 arme, în cea mai mare parte arme cu aer comprimat sau de vânătoare, aproape toate în punctele de trecere a frontierei. “Nu avem informaţii referitoare la producţia şi asamblarea de armament şi nici date referitoare la traficul de fiinţe umane”, a declarat Goggin.
OSCE instruieşte
Acelaşi răspuns l-am primit şi de la Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa – OSCE care are un rol ambiguu în regiune. Cu toată titulatura pretenţioasă, biroul OSCE din Tiraspol nu are activitate aproape deloc. Cu excepţia unor rapoarte, declaraţii şi a unui website, OSCE are o prezenţă limitată în republica separatistă, deşi misiunea a avut un buget pe 2011 de puţin peste două milioane de euro. Per Enerud, purtătorul de cuvânt al OSCE din Moldova, a declarat că pentru aceşti bani OSCE face monitorizare conform mandatului misiunii. Dar ce monitorizează OSCE de fapt, este greu de spus. Am întrebat despre contrabanda cu ţigări, de arme, despre producţia de armamanet şi traficul de fiinţe umane în regiune în ultimii cinci ani. “OSCE face doar să instruiască, în ceea ce priveşte infracţiunile, autorităţile de pe ambele maluri ale Nistrului”, a fost răspunsul oferit de Enerud.
Sursa: Jurnalul Naţional, www.jurnalul.ro
Autori: ADRIAN MOGOS, MIRCEA OPRIS, VDOVÎI LINA
Acest proiect jurnalistic este un proiect al Centrului Român pentru Jurnalism de Investigaţie şi a fost făcut cu sprijinul Danish Association of Investigative Journalism – SCOOP
