Imperativul Tunis: dezvoltarea şi drepturile omului în lumina Primăverii Arabe
Există momente în istorie când fiecare dintre noi este chemat să-și declare în mod clar poziția pe care o ocupă. Cred că acesta este unul din acele momente.
Pe parcursul anului trecut, la Tunis, Cairo, Madrid, New York şi sute de alte oraşe şi orăşele de pe tot globul pămîntesc, oamenii simpli și-au unit vocile și cererile lor au fost auzite. Ei doresc ca sistemele noastre economice şi politice să fie centrate pe oameni, să avem o şansă pentru participarea semnificativă în afacerile publice, o viaţă demnă şi liberă de frică şi mizerie.
Remarcabil, dar scânteia care a aprins focul Primăverii Arabe, care ar putea să se extindă în cele din urmă asupra oraşelor de pe întreg mapamondul, a constituit actul disperat al unui singur om care, fiindu-i negate elementele cele mai de bază ale unei vieţi demne în mod repetat, s-a autoincendiat, şi, în acest sens, a declarat că o viaţă fără de drepturile omului, nu poate fi numită viaţă. Focul uscat al represiunii, privațiunii, excluderii și abuzului s-a acumulat de-a lungul anilor, în Tunisia, în întreaga regiune şi dincolo de hotarele acesteia.
Acţiunile, omisiunile, excesele şi abdicările guvernelor din regiune au fost, cu siguranţă, în centrul atenției. Dar, de asemenea și acţiunile unor state puternice din afara regiunii care au susţinut regimurile autoritare şi anumite politici distructive în scopuri personale, care au încurajat represiunile, impunitatea, conflictele şi exploatarea economică, au jucat un rol-cheie.
Dar, la nivel internaţional, evaluările oferite de către instituţiile financiare şi agenţiile de dezvoltare în ajunul Primăverii Arabe sunt, totuși, luminoase: Tunisia, se spunea, a demonstrat „progrese remarcabile privind creşterea echității, combaterea sărăciei şi realizarea indicatorilor sociali buni”. Era „pe drumul cel bun” pentru realizarea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului. Aceasta era o țară „avansată în ceea ce priveşte guvernarea, eficacitatea, statul de drept, controlul corupţiei şi capacitatea regulatorie”. Era „una dintre societăţile cele mai echitabile” şi „un reformator de top”. În general, ni se spunea, că „modelul de dezvoltare pe care Tunisia l-a urmat pe parcursul ultimelor două decenii, a servit bine ţara”.
Dar, în acelaşi timp, monitorii ONU şi ai societății civile privind drepturile omului ne ofereau o imagine de comunităţi excluse şi marginalizate, umilinţe impuse şi o negare a drepturilor economice şi sociale. Auzeam de inegalitate, discriminare, lipsă de participare, lipsă de locuri de muncă decente, lipsă de drepturi la muncă, represiune politică şi refuzul la libera întrunire, asociere şi exprimare. Am găsit cenzură, tortură, detenţie arbitrară, precum şi lipsa unui sistem judiciar independent. În concluzie, am auzit de teamă si mizerie. Cu toate acestea, această parte a ecuaţiei a adus doar puțină pondere în analiza noastră a dezvoltării.
Acest lucru nu pretinde că analiza dezvoltării a fost totalmente greşită, sau că datele au fost inexacte. Problema constă în faptul că focalizarea analitică a fost adesea prea îngustă şi, uneori, pur şi simplu privea în direcție greşită. În mod evident, analiza nu a fost centrată direct pe eliberarea de teamă şi mizerie – cel puţin nu pentru majoritatea populației.
În schimb, aceasta s-a axat prea restrictiv asupra creşterii economice, pieţelor şi investiţiilor private, cu o atenţie relativ scăzută asupra aspectelor de egalitate şi, practic, fără careva atenție asupra drepturilor civile, politice, economice şi sociale. Chiar şi în cazul în care atenţia a fost îndreptată la Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, aceasta a furnizat doar un set foarte restrâns de indicatori economici şi sociali, nici unul dintre aceștia bazîndu-se pe drepturi, toți dintre care cu praguri cantitative reduse, nici unul care să garanteze procese participative şi nici unul însoţit de responsabilitate juridică.
În esenţă, analiştii nu au primit răspunsuri greșite, atât că ei nu au solicitat niciodată răspunsuri la multe dintre cele mai importante întrebări.
Şi această miopie politică a fost repetată în ţări de la nord la sud, unde liderii politici par să fi uitat că serviciile de sănătate, educaţie, locuinţe, precum şi administrarea corectă a justiţiei nu sunt produse destinate spre vânzare câtorva oameni, ci mai degrabă sunt drepturi pentru toți, fără discriminare. Orice am face în numele politicii economice sau de dragul dezvoltării, aceste lucruri trebuie să fie proiectate pentru a avansa aceste drepturi sau, cel puţin, ar trebui să nu conducă la subminarea realizării lor.
Atunci când a fost adoptată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la 10 decembrie 1948, creatorii declarației au avertizat că „este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asupririi”. Declaraţia prevede drepturile necesare pentru o viaţă demnă, liberă de teamă şi mizerie – de la servicii de sănătate, educaţie, locuinţe şi până la participarea politică şi administrarea corectă a justiţiei. Se spune că aceste drepturi aparţin tuturor oamenilor, pretutindeni şi fără discriminare.
Astăzi, pe străzile oraşelor noastre, oamenii cer ca guvernele şi instituţiile internaţionale să onoreze această promisiune, solicitările lor fiind transmise în direct prin internet și rețelele sociale. Ignorarea acestor cerinţe nu mai constituie o opţiune.
Mai degrabă guvernele şi instituţiile internaţionale ar trebui să urmeze exemplul ultimilor, pentru a produce o schimbare dramatică de politici către integrarea solidă a drepturilor omului în afacerile economice şi cooperarea pentru dezvoltare şi să adopte legea privind drepturile omului ca bază de guvernare națională şi sursă de coerenţă a politicilor în cadrul sistemului internaţional. Acesta este mandatul nostru pentru noul mileniu. Acesta este Imperativul Tunis.
Navi Pillay, Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului
