[GALERIE FOTO] 5—9 aprilie 2009: alegeri, revoluţie, tortură
5 APRILIE: După 8 ani de guvernare comunistă, cetăţenii R. Moldova sunt chemaţi din nou la urnele de vot. Unii vin să-şi menţină favoriţii la cârma ţării, alţii – să facă schimbarea. „Frica” faţă de „pericolul” oarecum iminent că PCRM va mai obţine un mandat se asocia practic cu sfârşitul lumii. Sătui de-o guvernare democratică, dar totuşi comunistă şi, respectiv, cu elemente de totalitarism, dorinţa de schimbare devenise mult prea idealizată. Atunci, în 2009, mai puţin conta cine urma să vină în locul comuniştilor. Cel mai important părea doar înlăturarea PCRM de la guvernare.
6 APRILIE: E luni. Forfota unui început de săptămână de muncă obişnuit parcă a dispărut. Totul pare cuprins de moleşeala unei aşteptări – rezultatele scrutinului. Deşi era a cincea competiţie electorală de acest gen de la proclamarea independenţei, acesta părea diferit. De parcă soarta a tot ce există în ţara asta, pe acest pământ, depindea de el. În acea aşteptare erai cuprins de numeroase nelinişti, griji, bănuieli, temeri. Îţi surpindeai uneori inima cum bate de să-ţi rupă coşul pieptului, iar răsuflarea se bloca pe undeva prin trahee. Atunci nu puteai concepe că, în altă parte a globului, cineva îşi vede de viaţa lui liniştit, altcineva se naşte sau moare. Nimic nu părea mai important decât aşteptarea în care ţi-ai pus toate dorinţele şi speranţele acumulate timp de aproape un deceniu. Oarecum umilit, aşteptai „sentinţa”.
Între timp, Comisia Electorală Centrală anunţă rezultatele preliminarii – pragul electoral a fost depăşit de PCRM, PL, PLDM şi AMN. Deşi nedefinitivă, „sentinţa” a căzut precum lama ghilotinei pe gâtul lui Ludovic al XVI-lea – scurt, expusă în câteva cifre însoţite de semnul procentajului. Sub semnul fatalităţii, restul zilei părea proscrisă. Toate iluziile şi speranţele au amorţit în faţa unui rezultat fatidic la nivel de subconştient.
«Dacă nu ai votat pentru PCRM — ia o lumânare şi ieşi în stradă! Ne vedem la 18.00, la Ştefan cel Mare!». Pe parcursul zilei de 6 aprilie, acest mesaj a împânzit poştele electronice şi reţelele de socializare. Toată dezamăgirea şi iluziile fărâmiţate s-au coagulat într-o mişcare virtuală. Protestul simbolic planificat conferea atunci unicul sens al zilei declarate drept «Zi de doliu naţional». O simplă lumânare a ajuns să încropească toată deznădejdea, toate speranţele, şi cele ucise, şi cele care încă mai dăinuiau, toată revolta, toată ura… La 18.00, sub privirea lui Ştefan abia de se adunase câteva zeci de oameni. Dar, în scurt timp, „oastea” domnitorului a devenit prea numeroasă că să încapă în scuarul de la intersecţia str. Mitr. G. Bănulescu-Bodoni şi bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt. O dezamăgire şi o lumânare a făcut ceea ce n-a reuşit să facă partidele de opoziţie de atunci…
7 APRILIE: Dimineaţa promitea o zi însorită. În aşteptarea a nu ştiu ce şi nu ştiu cum, oamenii au început să se adune în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Prea mulţi, ca să nu-i bagi în seamă, şi prea tineri, ca să fie luaţi în serios. În lipsa unei bune organizări, totul părea mai mult a fi o joacă imensă de-a protestul. Unii scandau în faţa Guvernului, unii în faţa Parlamentului, unii în faţa Preşedenţiei, în timp ce alţii scandau la toate trei, pe rând. Înconjurat de mii de oameni care păreau fraţi şi surori de suflet, te simţeai puternic şi invincibil. Aerul revoltat îţi cerea dreptate, schimbare, demisii, violenţă… La limita dintre cuget şi instinct, nu băgai de seamă că cel din dreapta ta, cu tricolorul românesc pe umeri, vorbeşte în rusă, că unii îşi dau aere de lider ca mai apoi să se piardă în mulţime. În învălmăşeală, toată masa părea uniformă. Până au zburat primele sticle, ouă, pietre. Toată furia protestatarilor, interioară sau aţăţată, s-a vărsat pe nişte bieţi scutieri… Moţoc n-a avut curajul să iasă în faţa celor mulţi.
8 APRILIE: O zi la fel de însorită, dar neagră. Deja se aflase de un tânăr mort, aruncat în ograda Spitalului de Urgenţă. În PMAN abia de se adunase o mie de oameni. După devastările ciudate din ajun, era clar că avea să urmeze şi o reacţie din partea autorităţilor [despre adevăratul măcel din noapte de 7 spre 8 aprilie aveam să aflăm mult mai târziu]. Pe parcursul zilei, oamenii legii îmbrăcaţi în civil au organizat o adevărată vânătoare a protestatarilor, în special al celor singuri sau a celor care se deplasau în grupuleţe. Acţionau scurt şi sigur. Neputinţa era cuvântul zilei. Să vorbeşti atunci de drepturi părea nu că straniu, dar aberant.
În acele zile, circulau numeroase zvonuri legate de arestări, violenţe, violuri, cadavre… Mai târziu, unele s-au dovedit a fi adevărate, în timp ce altele aşa şi au rămas să zacă în aerul cald din aprilie 2009. Unicul lucru veritabil erau lacrimile părinţilor pe caldarâmul din faţa comisariatelor de poliţie. Îşi căutau copiii…
9 APRILIE: În PMAN practic suflă vântul. Doar un pumn de oameni, mult mai în vârstă decât protestatarii din zilele anterioare. Par să simuleze un fel de protest, dar sunt prea puţini…
Revolta din aer a fost înlocuită cu o frică, paranoidală pe alocuri. Probabil şi cei care erau curaţi ca lacrima credeau că vor fi arestaţi. Modul în care acţionau oamenii legii şi-a atins scopul terifiant. Din stradă, „lupta” s-a transferat în instanţele de judecată. Şi pe reţelele de socializare. „Revoluţia Twitter” din R. Moldova a murit la locul de naştere…
