Cireșul din fața casei

În fața casei se înălța falnic un cireș. Ca pe un brad de Crăciun, îl împodobeam cu visurile mele, sperând să ajung să-i pun steluța în vârf și să-l bucur ca pe un părinte care m-a văzut crescând. Multe gânduri mă perindau pe-atunci. Cât frunzele de multe.

După dânsul potriveam cât am crescut. După ce am plecat de acasă, el creștea văzând cu ochii. Se grăbea? Sau eu zăboveam prea mult pe alte cărări? Poate. Mă privea întotdeauna, de parcă ar fi vrut să-mi spună: „Vezi? N-am stat degeaba cât n-ai trecut pe-aici…”

Când mă năvăleau amintirile copilăriei, mă apropiam de el cu sfială. Eram sigură că nu mă observă și scotoceam în rezerva lui de clei și îmi ungeam sufletul cu el.

M-a văzut când râdeam și se bucura. M-a văzut plângând și n-a spus nimănui, ca un prieten fidel căruia poți să-i încredințezi o stare și s-o tacă, înțelegându-te.

Primăverile erau mândre de el. Îl îmbrăcau în fiecare an în straie de sărbători. Verile, după arșițe lungi și necruțătoare, se despicau norii de-asupra lui. Vântul nu-l mai cruța, nu-l mai întreba, și-l mâna furios în toate părțile. El tăcea resemnat, ca omul în fața morții, doar că el încă mai spera la zile mai bune. Și le-a avut. Multe. Nu destule. Nu cât aș fi vrut. Nu cât și-ar fi dorit…

Într-o zi, l-am lăsat. Căutam drumuri. Cutreieram parcuri cu alei lungi și încurcate, dar ca dânsul n-am găsit. Când m-am întors, îi rămăsese doar trunchiul. Grădina își pierduse un prieten. Păsările își pierduseră locul de popas. Eu îmi pierdusem concurența. Nu mai aveam cu cine să mă întrec la crescut, la înverzit, la înflorit. Trebuia să-mi iau gândurile în mâini.
După un timp, i-a fost scoasă și ultima bucată de rădăcină. Ce ușor se dezrădăcinează visurile. De-ar fi așa și cu durerile…

Aici, în alt colț de lume, în spatele unui gard jumătate piatră, jumătate fier, stă mândru un cireș. Alt cireș. Unul străin, pe care nu-l pot atinge. Frumos și el. Îl privesc primăvara, din mers. Mă opresc uneori să-l admir, ca să-mi dau prilejul de a mă întoarce, imaginar, acolo, acasă, unde creșteau un pom și un copil, doi căutători de visuri, doi călători spre stele. Azi, dezrădăcinați amândoi.

Nicoleta Procopenco (Crucieru), Franța