Lupoaica deconstruită

250-lupule1Deşi însfertită, iată că replica numărul doi a «lupoaicei capitoline» chişinăuiene a revenit, pentru a câta oară, în spaţiul discuţiei publice (Prima replică, primită de la italieni în 1922, cu ocazia proaspetei Uniri, a fost distrusă în timpul războiului). Descoperirea replicii II sau, mai bine zis, a celor patru hălci de bronz care cândva o formau, anunţată recent de către noul ministru al Culturii, Boris Focşa, mi se pare intens îmbibată cu sens nou. În faţa ochilor noştri, această copie a lupoaicei trece printr-o perioadă în care i se deconstruieşte clar tâlcul, îmbogăţindu-i-se cu retuşuri noi palmaresul deja mustind de simboluri. Nu cumva a venit timpul ca statuia să se dezbare de calificativul «replică» şi, realmente, să devină cu drept deplin parte din patrimoniul nostru cultural?

Să ne reculegem cunoştinţele despre această statuie. Se credea că lupoaica e o mostră de artă etruscă,  preromană, turnată în jurul anului 500 î.Hr.  Mai târziu, acum vreo sută de ani, a început să se vorbească despre faptul că lupoaica e sculptată în stilul specific perioadei carolingiene, deci a fost executată mult mai încoace, în jurul anului 800 d. Hr. sau chiar în perioada romanescă – în jurul anului 1000 d. Hr. Acest fapt a fost ulterior susţinut şi de un studiu foarte recent al texturii sculpturii originale, deşi data exactă a turnării originalului aflat la Roma se pare că încă nu a fost stabilită. Conform mai multor texte istorice, la Roma a existat şi mai devreme de 800 d. Hr. o lupoaică, de aici şi confuzia ivită, dar se pare că aceasta alăpta un singur prunc şi nu se ştie exact cum arăta nici ea şi nici pruncul. Se prea poate să fi fost o statuie foarte diferită de lupoaica pe care o ştim acum. Poate semăna cu imaginea care ne-a parvenit din adâncul secolelor pe suprafaţa monedei dram, emisă în anii 269-266 î. Hr.? În orice caz, lupoaica de acum nu a alăptat pe nimeni câteva sute de ani buni, deşi avea ugerul plin. Romulus şi Remus i-au fost puşi sub ţâţe abia vreo 600 de ani în urmă.

250-lupule2Au fost odată ca niciodată doi fraţi împăraţi, Numitor şi Amulius, moştenitori pe drept ai tronului   cetăţii Latium. (De aici se vor trage latinii, unul dintre cele trei triburi locuitoare ale Peninsulei Apenine, celelalte două fiind etruscii şi sabinii). Numitor era responsabil de treburile administrative, iar Amulius devenise mai marele vistiernic. Dar nu dură mult până când Amulius, controlând tezaurul cetăţii, în nesecata sa dorinţă de putere îl detronă pe frate-său. Dar Numitor avea o fată oacheşă cu numele Rhea Sylvia. Amulius, temându-se ca nu cumva fata să nască moştenitori legali ai tronului, care să-i chestioneze ulterior poziţia, a silit-o pe fată să devină virgină vestală, adică preoteasă a zeiţei căminului casnic – Vesta. Virginele vestale jurau castitate şi aveau obligaţia de a întreţine focul veşnic în căminul templului zeiţei respective.

Dar Rhea Sylvia a ieşit din cuvântul unchiului. Unele surse afirmă că zeul războiului, Marte, ar fi sedus-o. Alţii zic că, de fapt, se produsese un incest, seducătorul fiind chiar unchiul fetei, regele Amulius. În orice caz, fata a prins gravidă şi a născut doi gemeni, iar Amulius, la aflarea veştii, ca şi orice patriarh decent din acele timpuri, a ordonat uciderea celor trei. Părerile diferă în privinţa felului în care a fost executată această sentinţă. Unii zic că Rhea a fost îngropată de vie, pedeapsă aplicată de obicei  virginelor vestale care încălcau jurământul de castitate, iar pruncii i-au fost executaţi prin abandonare. Conform altor surse, Amulius a ordonat ca cei trei să fie aruncaţi în apele Tibrului. Servitorul împuternicit cu execuţia a înecat-o doar pe Rhea, neîndurându-se să omoare şi gemenii. I-a pus într-un coş, pe care l-a lăsat să plutească pe suprafaţa râului. Tiberinus, zeul râului, s-a îngrijit de cei doi feţi logofeţi şi a făcut ca coşul să se oprească în rădăcinile unui smochin, unde l-a găsit o lupoaică, alăptând orfani flămânziţi de-a binelea. Dar gemenilor le mai aducea de ale gurii şi o ciocănitoare, pe nume Picus, personaj practic exclus actualmente din iconografia latinismului, deşi în Roma antică ciocănitoarele, ca şi lupii, erau considerate animale sacre. Se credea că Picus ar fi fost primul rege al Latiumului, transformat în ciocănitoare de către o vrăjitoare supărată că el nu i-a răspuns la avansuri.

În italiană, ca şi în latină, lupoaicei i se zice «lupa». E curios că lupa mai era şi felul în care erau chemate preotesele templului zeiţei vulpoaice – versiunea latină a zeiţei Artemis, de aceea unii autori speculează că Lupa a fost una sau mai multe femei.Alţii afirmă că gemenii au fost alăptaţi de prostituatele din cetate. Li se zicea pe atunci «lupoaice», iar reşedinţa/vizuina lor se numea «lupanar», termen folosit acum şi în română. Nou-născuţii lor erau de cele mai multe ori masacraţi, ca să nu le gonească cumva clienţii. Multe «lupoaice» aveau piepturile pline cu lapte, pe care nu-l sugea nimeni.

După ce i-a alăptat lupoaica, pruncii au fost descoperiţi de un păstor pe nume Faustulus. Păstorul i-a adus acasă, unde au fost îngrijiţi de nevasta sa Acca Larentia. Unii afirmă că femeia mai era chemată şi Lupa, din cauza comportării sale prea libertine. Potrivit altei versiuni, gemenii au fost alăptaţi de zeiţa lupoaică Lupa, numită şi Luperca, supranumită şi Acca Larentia, funcţia căreia în mitologie era de a ocroti turma de răpitori. Luperca era întotdeauna însoţită de soţul ei, Lupercus, Lupu sau Păstorul – dăruit cu puterea de a aduce fertilitate turmei. E curios că ciocănitoarea Picus a avut un fiu – Faunus, asociat cu Lupercus.

La mijloc de februarie romanii serbau un festival numit Lupercalia. Ceremonia era condusă de luperci – înfrăţirea lupilor – saceordoţi ce purtau doar piei de capre. Festivalul începea cu sacrificarea unui ţap şi a unui câine. În foc se mai aruncau şi prăjituri sărate, preparate de către virginele vestale. Partea pe care o aşteptau toţi cetăţenii era alergarea flăcăilor cu pielea goală prin cetate, care biciuiau şăgalnic pe cei întâlniţi în calea lor cu nişte curele hirsute. Curelele erau tăiate din pielea animalelor proaspăt sacrificate. Fete şi femei ţineau să iasă în calea tinerilor zglobii, căci atingerile de curea aduceau belşug, bunăstare, lecuiau infertilitatea şi diminuau chinurile naşterii. Shakespeare îşi începe piesa “Julius Cesar” descriind un fragment din Lupercalia. Deci, Luperca, sau lupoaica, nu este doar comemorarea unui basm frumos, ci şi un simbol al unui vechi cult păgân. În secolul V d.Hr., la insistenţa papei Gelasius I, Lupercalia n-a mai fost sărbătorită oficial, deşi în unele comunităţi creştine, mai ales în cele catolice, o reminiscenţă a obiceiului de atingere cu vergi sau cureluşe încă s-a mai păstrat.

Teodor AJDER


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *