Interviu: „Nu aş mai putea lucra în acest sistem foarte putred”

Interviu cu Violeta Horn-Rusnac, medic, Elveţia

— Cum a fost să reveniţi acasă şi de ce aţi plecat, de fapt, în Elveţia?

— Eu n-am decis să plec, aşa s-a întâmplat că m-am căsătorit. L-am întâlnit pe tatăl Alexandrei (fiica sa, n.r.) în 1999 şi am tot ezitat până când, în 2001, am plecat. A fost o plecare uşoară, nu a fost una dureroasă, deci istoria mea nu are nimic în comun cu istoriile multor migranţi, care, de obicei, se ventilează pe larg. A fost o istorie banală a cuiva care s-a căsătorit cu un domn care nu locuieşte la noi în ţară. Eu vin destul de des acasă, părinţii îmbătrânesc şi îi simt că tânjesc. Îl simt, mai ales, pe tata că tânjeşte – un lucru care s-a schimbat. Cred că într-un an ne vedem de 5-10 ori, fie mergem noi la ei, fie vin ei la noi, uneori pe o săptămână, uneori în treacăt, pe 2—3 zile. Diferenţa este enormă între Elveţia şi R. Moldova. Vedem că, dintr-o parte, ceva evoluează spre bine, dar, în general, totuşi nu merge spre bine ţara asta şi mi-e puţin frică.

— Credeţi că există o problemă în construcţia actualului mediu politic de la noi?

— Da, şi e o problemă enormă şi evidentă. Acum, cred că vorbim foarte mult de unele lucruri, care probabil plac societăţii, dar nu vorbim despre altceva, sunt lucruri pe care le ocultăm, unii le evită voint, iar alţii fără să-şi dea seama.

— În R. Moldova, totuşi, se vorbeşte foarte des despre politică. În Elveţia e la fel?

— În Elveţia, în genere, nu se vorbeşte foarte mult. Elveţia este o ţară aşa, mai modestă, aş spune eu. Oamenii sunt destul de modeşti, nici nu ştii cine poate fi interlocutorul tău, habar nu ai că poate fi cineva notoriu, din orice domeniu. Toată lumea, probabil, ştie că preşedintele Elveţiei merge singur la gară, politicienii nu au escortă, maşini şi apartamente de serviciu. Şi aparatul politic este foarte restrâns. Elveţia are şapte miniştri, preşedinte este cineva dintre cei şapte, prin rotaţie, o dată pe an. Dar, elveţienii muncesc foarte mult. Acolo oamenii nu vorbesc atât despre politică şi politicul nici nu este atât de prezent, dar, instituţiile funcţionează altfel şi oamenii fac politică din vocaţie. Deseori, e vorba de oameni influenţi din alte sfere ale societăţii care fac politică, pentru că din politică nu se adună bani, chiar miniştrii au un salariu un pic mai mare de 400.000 de franci anual, salariul mediu al unui medic sau al unui învăţător ar fi de 200.000 de franci anual. Nici nu ai mare interes să intri în politică decât dacă ai vocaţie. Dacă vrei să aduni bani, sunt alte posibilităţi. Sunt chirurgi eminenţi care adună peste un milion de franci ca salariu anual. Deci, nu trebuie să intri în politică ca să devii bogat.

— Cât de accesibile sunt serviciile de sănătate în Elveţia?

— Foarte accesibile, şi în sănătate, şi peste tot. Fratele meu a fost foarte uimit la un moment dat când cineva din familia noastră s-a căsătorit şi pleca în călătorie de nuntă – i-au dus soţul şi fratele meu dimineaţa la aeroport, plecau în călătorie, deci, foarte departe, şi la aeroport ajunşi şi-au dat seama că paşaportul mirelui expira în câteva zile – i-a fost perfectat paşaportul pe loc de serviciul vamal. Fratele meu a rămas cu gura căscată. Asta se întâmpla cu 10-12 ani în urmă. La noi, trebuie să pierzi mult timp şi mulţi nervi la sectorul de paşapoarte. Eu nu mai am paşaport moldovenesc valabil pentru că mi-a fost foarte greu aici să-mi perfectez un paşaport. Am încercat, şi este ilariant că ei cred că dacă vii din Elveţia, automat înseamnă că ai mulţi bani şi poţi să dai şi mită. Eu am un principiu – nu dau mită.

— În Elveţia cât de des se vorbeşte despre mită?

— Nici nu există, nici nu i-ar veni în gând cuiva.

— Cum au învăţat cei din Elveţia să nu se ţină atât de legaţi de vreo problemă identitară?

— Cred că nici nu învaţă, aceste lucruri sunt pur şi simplu fireşti, Elveţia are 4 limbi naţionale şi 3 regiuni lingvistice – se vorbeşte franceza, e o regiune unde se vorbeşte germana, o alta unde se vorbeşte engleza şi una unde se vorbeşte italiana. Se mai vorbeşte limba retoromană – o limbă veche de până la limba latină, este foarte interesant că noi o înţelegem, e similară cu româna, noi am putea înţelege sensul conversaţiilor sau unele cuvinte – au cuvintele „cireşe”, „pâine”, lucru de care eu am rămas foarte uimită. Nu ştiu de ce, limba asta o vorbesc doar oamenii mai în vârstă. De altfel, în toate actele de identitate din Elveţia datele sunt scrise în patru limbi şi nu deranjează pe nimeni. La şcoală sunt chiar puţin mai indulgenţi cu gramatica, nimeni nu mai stă să-şi bată capul cuatâta gramatică, că se pune accentul pe altceva – dar, atenţie, eu nu zic că nu trebuie să înveţi gramatica. Eu deseori îmi zic – Doamne, cum trăiesc ăştia toţi împreună, şi cum se respectă, şi cum fac glume unii pe seama altora. Iarăşi, este o ţară foarte veche, ei n-au avut războaie, n-au avut cotropiri şi s-au poziţionat – sunt mai retraşi, mai contemplativi, nu se aprind foarte repede, e un lucru pe care l-am învăţat de la soţul meu. Sunt cumva mai solizi, au o atitudine expectativă – mai aştept eu un pic şi las că, ce e val, ca valul trece şi pe mine nu mă atinge.

— Cum a fost adaptarea acolo?

— Nu ştiu cum să vă spun, nici nu mi-am dat seam, a pentru că totul s-a produs foarte repede, am lucrat până pe 30 noiembrie la Spitalul de Urgenţă şi am plecat pe 5 decembrie. Nu am avut timp să realizez. Aşa s-a întâmplat că în Elveţia iarăşi am început repede să lucrez şi am trăit mulţi, mulţi ani cu impresia că am plecat undeva într-o vacanţă, într-o călătorie şi că voi reveni. Probabil, lucrurile astea s-au disipat deja, după ce am construit casa, că avem casa noastră, sau, poate, timpul e cel care a făcut ca lucrurile să fie aşa. Nu ştiu dacă e corect să zic că a fost greu. A fost greu că am muncit mult, dar, de fapt, nu am muncit extraordinar, am lucrat mult aşa cum se lucrează peste tot, ca orice om care-şi face meseria cinstit şi cu multă sârguinţă, cum lucrează colegii de aici, că eu am relaţii apropiate cu mulţi dintre ei, şi ştiu cum lucrează. Am lucrat şi eu foarte mult, dar aşa e profesia mea, a fi medic e o profesie care te solicită uneori şi 24/24.

— Ce înseamnă să faci medicină în Moldova şi apoi, în Elveţia? Care sunt diferenţele?

— Eu chiar am avut foarte mare noroc în parcursul meu, pentru că aici am făcut rezidenţiatul la o catedră care era performantă şi în avangardă – Catedra de medicină de urgenţă, care la sfârşitul anilor 90 a fost una dintre primele catedre şi unii dintre profesorii de la noi care au făcut legătură cu spitalele şi medicina occidentală. Eu studiile le-am făcut după algoritmuri din Occident. Eram convinşi, timp de trei ani, că învăţăm ceva grandios, lucruri care niciodată nu se vor întâmpla. După ce am absolvit rezideţiatul, îndată am plecat încolo şi chiar m-am pomenit că lucrurile pe care le-am învăţat aici şi care ni se păreau fantastice, acolo erau banale, erau utilaje folosite pentru orice pacient, nu doar pentru cel care are mulţi bani. Cam aşa a fost.

— Şi diferenţa de atitudine a pacienţilor cum s-a manifestat?

— Omul sfințește locul. Sigur că aici avem altfel de pacienţi şi, probabil, unii dintre pacienţii pe care îi ştii în Moldova nu-i găseşti în Elveţia, chiar dacă ai dori sau i-ai căuta – mai degrabă ar fi oamenii care suferă de alcoolism sever. În rest, da, atitudinea e un pic mai diferită, sunt pacienţi care-şi cunosc mai bine boala şi pun mare accent pe profilaxie, pe medicina preventivă. E mai uşor, totuşi, să comunici cu ei, majoritatea ştiu despre ce vorbesc. Bineînţeles, platoul tehnic pe care-l avem acolo nu este echivalent cu cel de aici. Şi, mai sunt deprinderile – acolo ar fi nefiresc că medicul vorbeşte cu pacientul şi nu se uită deloc într-o carte, nu verifică nicio informaţie. Probabil, dacă ar fi aşa, pacientul s-ar simţi în nesiguranţă. Acolo e firesc ca consultaţia să se facă în faţa calculatorului, unde îi arătăm pacientului care este buba, de ce îl doare, de ce s-a întâmplat aşa, cum facem ca să reparăm sau să-l ajutăm. Şi, iarăşi, actualizăm o informaţie. E normal să-i spui că trebuie de văzut şi ce se mai face anul ăsta în legătură cu boala sa, în raport cu anii trecuţi. Am auzit aici reflecţii precum „vai, doctoriţa asta nu este bună, că stă numai cu nasu-n cărţi”. Am auzit asta recent cu referire la doctoriţa din satul de baştină al părinţilor mei, că orice întrebare nu i-ai pune, bagă nasul în carte. Acolo, în Elveţia, e un lucru firesc să stai cu nasul în carte în faţa pacientului.

— Pacienţii din Moldova aşteaptă, de obicei, până afecţiunile devin grave?

— Asta este o problemă dureroasă pentru societate, în general. Se vorbeşte foarte mult despre sărăcie, un lucru cu care eu nu sunt chiar de acord – nu mai e chiar atât de mare sărăcia în R. Moldova, statul este sărac, dar populaţia nu este chiar atât de săracă. Nu neg, avem o categorie de oameni foarte săraci, şi vorbesc de sărăcie extremă. Indiscutabil. Dar, mai avem o parte bună din populaţie care ar avea bani pentru medicină preventivă. Oamenii, însă, pun accent pe balul de absolvire al grădiniţei – vorbesc de lucruri pe care le ştiu şi vorbesc despre familii de medici – şi apoi, balul de absolvire al clasei întâi, balul de absolvire al clasei a patra, deci baluri de absolvire nenumărate, rochii etc.

— Poate e o problemă de cultură şi educaţie?

— Da, m-aş feri să zic de mentalitate, dar, probabil, totuşi asta este. Am dezbătut recent acest subiect cu părinţii mei, care spuneau că copiii trebuie să cumpere foi mari pentru un proiect, şi, iarăşi, aceiaşi părinţi nu găsesc bani pentru asta, dar ar găsi pentru un bal de absolvire. Eu despre asta vorbeam şi la sfârşitul anilor 90. Pe atunci lucram în secţia de reanimare la Spitalul de urgenţă şi ne confruntam cu faptul că nu erau medicamente – şi nu trebuie să ne ascundem, nu sunt nici acum – deci, dacă făceam o listă de medicamente care sunt importante pentru pacient, familia nu avea bani. În schimb, dacă e vorba de înmormântare, de unde ai, de unde n-ai, bani se găsesc. Aşa înţelegem noi atitudinea faţă de sănătate.

— Cum se reacţionează în Elveţia faţă de greşelile medicilor?

— În Elveţia avem un organ al medicilor, un organ foarte funcţional şi de mare influenţă. Deci, e foarte greu să devii membru al Federaţiei Medicilor Elveţieni şi, dacă eşti membru, participi activ la toate câte se întâmplă. Sistemul e bine făcut. Nu eşti sancţionat, pentru că eroarea este umană, eroarea se întâmplă şi sistemul îţi permite să lucrezi fără să faci erori, sau să faci erori foarte puţine – nu lucrezi la supraoboseală, nu vezi 40 de pacienţi pe zi, ai timp să te gândeşti la situaţia pacientului, ai în spate un platou tehnic performant, pentru că, totuşi, medicina înseamnă să te sprijini pe ceva măsurabil – acolo eşti liber să faci câte analize doreşti, eşti liber să faci atâtea măsuri radiologice câte vrei, fără ca cineva să zică ceva de bani. Eu chiar habar nu am de preţuri şi este un lux să lucrezi fără să te gândeşti la preţ. În fiecare instituţie medicală avem sistem de hotel, unde oameni care au făcut o şcoală respectivă se ocupă de cafeaua şi revista pentru pacient, sistemul administrativ şi contabilitatea sunt în altă parte şi medicul se ocupă în exclusivitate de medicină. Eu am fost şef de clinică şi asta nu înseamnă că eşti mare şef, asta înseamnă că te ocupi numai de partea clinică. De altfel, este vorba de o medicină foarte analitică acolo. Şi, dacă ai asemenea posibilităţi, nu ajungi la malpraxis. Sau, chiar dacă ajungi, nu există o atitudine punitivă, ci se face o analiză care să arate de ce s-a ajuns la această situaţie. În afară de asta, sunt asigurări. Dacă pacientul a rămas lezat, există această asigurare care plăteşte indemnizaţii.

— De ce afecţiuni vin să se trateze cel mai frecvent pacienţii din Elveţia şi de ce boli se tratau cel mai des cei din R. Moldova?

— La noi, era vorba destul de des de boli ale sărăciei. Uneori, în Elveţia, obţineam puncte pentru că cunoşteam despre o anume boală care se întâmplă des la noi, iar la ei este una rară, la ei, pacienţii vin foarte rar cu o stare avansată a maladiei. Odată, am descoperit păduchi la o persoană în vârstă şi lumea mă întreba dacă eram sigură de diagnostic. Nimeni nu i-a văzut vreodată. Bolile acestea ale sărăciei există la noi pentru că oamenii vin prea târziu la medic, sau, dacă vin, nu au bani să facă o investigaţie de la A la Z, după care să facă tratament, la noi aşa – se iau cam trei pastiluţe primele zile, ne tratăm aproximativ şi sunt prevalente suferinţele psihice. Ştim foarte bine că alcoolismul este totuşi un fel de a masca o altă suferinţă psihică, deci nu oricine devine alcoolic, înseamnă că la bază există o breşă şi pacientul face tratament, dar nu foloseşte medicamente, ci alcool. Dacă analizăm statistici, vedem că la acest capitol stăm bine. De aici reiese că o sumedenie de oameni nu sunt investigaţi.

— Dacă aţi fi ministru al Sănătăţii, ce aţi schimba în R. Moldova?

— Nu îmi doresc nici într-un fel să fiu ministru al Sănătăţii, dar dacă aş fi politician, aş lăsa totul într-o parte pentru generaţia asta, că ea se descurcă aşa cum se descurcă, aş pune un foarte mare accent pe şcoală. Dacă vine o şcoală bună, o generaţie care gândeşte, ea singură va face ordine. Aşa zic eu. Va schimba ceva. Dacă vine un ministru al Sănătăţii cu o directivă, nu schimbă nimic. Totuşi, remarc că sunt în Moldova medici care citesc multă literatură inovativă, se interesează de tot ce se întâmplă, mă contactează, ca să colaborăm.

— Nu îi înghesuie sistemul?

— Ba da, dar pleacă în privat. O bună parte din ei au lucrat în sistem şi apoi au plecat în privat şi au plecat într-o manieră dureroasă. Ştiu despre o prietenă de-a mea, care a stat foarte mult la dubii şi a fost foarte trist să-şi părăsească copilaşii de la Centrul Mamei şi al Copilului, dar a plecat şi face ceva foarte bun în altă parte.

— Aţi reveni cu totul în R. Moldova?

— Deseori, eu şi soţul meu, avem câte un asemenea avânt, dar acesta este unul irealizabil. Eu nu aş mai putea lucra în acest sistem. Sistemul este foarte putred. De când sunt plecată, sunt în contact strâns cu ce se întâmplă aici şi ştiu că lucrurile stau prost. Cu mici excepţii, desigur. Ar trebui să ai pe cineva în spate care să te lase să faci aşa cum ştii tu lucrurile.

— Vorbiţi de aceste mici „scheme de familie” care funcţionează în sistem?

— Da, aceste legături de familie.

— Care, de altfel, funcţionează şi în alte domenii… În Elveţia ar fi posibil ca o persoană simplă, fără astfel de legături, să acceadă în funcţii?

— Da! Aveţi în faţă o moldoveancă amărâtă care a plecat în 2001 doar cu o valiză, pentru că atât am putut să iau cu mine în avion. Obstacolul a fost mai mult la mine-n cap. Eu am avut mult noroc că am dat peste oameni care au avut o altfel de atitudine. Am trimis pentru postulat 8 scrisori şi am primit 5 avize pozitive. Am avut de ales. Primii 4 ani am lucrat în reanimaţie şi urgenţă şi eram la 4 minute de casă. Am putut să aleg un post de muncă lângă casă, într-o zonă foarte bună. Societatea e foarte cosmopolită acolo, dar iarăşi, fiecare îşi creează mediul. Dacă aţi veni să discutaţi cu cei din jurul meu, aţi cunoaşte o Moldovă foarte frumoasă. E Moldova pe care am cultivat-o în jurul meu acolo.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *