29 de ani de august

1989. 31 August. Se anunţase o întrunire mare, naţională, în PMAN. Oamenii umblaseră pe la cenacluri deja de un an prin parcuri, dar nu mai încăpeau acolo. Eram căsătoriţi de 2 săptămâni. Am venit în PMAN cu soţul. Cu părinţii. Cu mătuşile, unchii, verişorii. Ne simţeam bine, viitorul părea promiţător. Eram sute de mii.

1990. De un an, lucram la televiziunea naţională. Maşinile de dactilografiat la care lucram mai erau în grafie chirilică, dar ne scriam textele de mână, în grafie latină. În PMAN veneau scriitorii şi cântăreţii, care îşi scriau textele la aceleaşi maşini cu chirilică, dar vorbeau în română.

1991. A fost o mare de oameni în PMAN. A fost declarată independenţa de URSS. Da, unirea fusese ratată. Era terific să ştim că URSS s-a terminat şi putem afla ce-i libertatea. După miting, mai multă lume din PMAN am intrat în mica cămeruţă din cămin şi am sărbătorit împreună independenţa, ziua mea de naştere şi limba română.

1992. Cu doar 2 luni în urmă se terminase războiul ruso-moldovenesc. Zeci de familii umblau în doliu – le fuseră omorâţi bărbaţii şi taţii la război. Grupul Ilaşcu era în detenţie la Tiraspol. Născusem primul copil, am fost în PMAN cu el în braţe. Căutam să ne încurajăm că va fi bine, dar Armata a 14-a rusă rămânea la Nistru. Independenţa de URSS părea utopică.

1993. De aproape un an, muriseră Doina şi Ion în accident. N-au mai cântat de sărbătorile naţionale în PMAN. Cu câteva săptămâni înainte de sărbători, în PMAN, pe asfaltul gol, protestaseră soţiile deţinuţilor grupului Ilaşcu. „Era august 1993. Am mers în PMAN, era Nina Ilascu cu copiii, Nina Petrov şi Tatiana Leşco. Aveam doar o saltea aşternută pe asfaltul gol. Am stat vreo 10 zile în greva foamei. Într-o noapte a plouat torenţial. Am bătut la uşa Casei Guvernului, să ne primească măcar puţin. Paznicul s-a lăsat rugat câteva ore ca să ne permită să stăm de partea cealaltă a uşii. De cum s-a crăpat de ziuă, am revenit la saltelele ude. Prima s-a apropiat de noi parlamentara Lidia Istrati: „Fetelor, m-am gândit la voi toată noaptea, ce-aţi făcut pe ploaie?” , mi-a povestit mai târziu Eudochia Ivanţoc.

1994. URSS părea să revină. Agrarienii (fosta elită sovietică) câştigaseră alegerile şi au început să atace libertăţile cetăţenilor. La televiziune, unde lucram, mi se tăiau din texte expresiile „limba română”, „scriitori români”, chiar dacă nu erau sinonime pentru aceste noţiuni. Sărbătorile nu aveau sens. Totul era pierdut. În următorii ani, lupta pentru democraţie începea din nou de la zero. Am mers la proteste cu copilul în braţe, crezând în viitorul lui.

2000. În august s-a născut Ilinca. Am mers cu ea în braţe şi cu Vlăduţ de mână pe Aleea Clasicilor. Totuşi, limba română a învins, chiar dacă nu era în constituţie, o puteam vorbi liber.

2001. În aprilie a învins Voronin. La 27 august, s-a dat spectacol cu lideri politici. De ziua limbii române, Voronin nu a participat. Din acel an nu am mai putut participa ca cetăţean la manifestările din august. Mergeam ca reporteră, în exerciţiul funcţiunii.

2002-2003. Nu am putut merge decât la evenimente separate dedicate limbii române. Ilinca avea 2-3 ani, îl vedea pe Voronin la televizor şi pornea un marş prin casă: „Jos comuniştii”. Treceam pe la proteste prin centru şi ea învăţase din refrene.

2004. În iulie lansasem ZdG. Am mers pe Aleea Clasicilor cu câteva numere de ziar. În fiecare număr scriam măcar un articol, măcar o ştire despre Grupul Ilaşcu, care rămânea întemniţat la Tiraspol. Oamenii apreciau ziarul, dar ne simţeam toţi în izolare.

2005. În aprilie, Iurie Roşca şi fracţiunea PPCD au votat pentru al doilea mandat de preşedinţie al lui Voronin. În august, în PMAN, Voronin era mai falnic ca oricând de Ziua Independenţei. Apoi, de Ziua Limbii Române, dispărea în vacanţă. Aşa a continuat până în 2009. Între timp, Ilinca a plecat la scoală. Din Abecedar, Voronin o saluta de pe prima pagină.

2010. Festivităţi amestecate cu controverse. Apăreau tot mai des întrebări despre ce s-a întâmplat în aprilie 2009. Victimele bătăilor poliţieneşti ne vizitau la ZdG. Vlad a plecat la studii în străinătate.

2011. De un an, Tudor Pânzaru protesta în cort în faţa Guvernului. Festivităţile de Ziua Independenţei păreau o stupiditate pe lângă cortul său de carton. Cortul de mucava a petrecut lângă Guvern şi parlament 7 ani, 7 sărbători de independenţă.

2012. Se vorbea despre integrare europeană, despre regim liberalizat de vize. Maică-mea, cu dureri de picioare, a mers în PMAN de sărbători.

2014. Erau primele luni de regim liberalizat de vize. Oamenii puteau călători liber, dar credeau că e posibil şi acasă. Vlad ne-a anunţat că revine după studii.

2015. S-a aflat despre furtul miliardului. Oamenii umblau pe la bănci să îşi recupereze banii. Sărbătorile au fost muşamalizate. Sau anulate?

2016-2017. Nu le mai ţin minte. Copiii mei şi maică-mea rămân protestatari.

2018. Dim marea noastră familie care votase Limba Română în august 1989 şi Independenţa în august 1991 au mai rămas puţini. Zeci de rude au plecat în străinătate. Din familia noastră nu va merge în PMAN de Ziua Independenţei nimeni. La anul împlinim 30 de ani de proteste.