Tatiana Eţco: Minune de Crăciun: mort de frig, de foame şi de necaz
De câteva zile mă tot gândesc: dacă ar fi cazul, cum i-aş explica unui om nenorocit ce înseamnă magia Crăciunului? Încă nu am un răspuns şi nici explicaţie, evident. Nu mai spun că-mi pare extrem de banală, în acest context, expresia potrivit căreia, de sărbători, minunile se întâmplă.
Pentru Tudor Pânzari, protestatarul de gardă din faţa Guvernului, singura minune de Crăciun este faptul că încă mai e în viaţă. Deşi este mort de frig, de foame şi de necaz, mai are curaj să protesteze, să nu cedeze temperaturii negative şi indiferenţei umane. De fapt, în situaţia critică în care se află, nici nu ştiu dacă mai este la mijloc o chestiune de curaj, de principiu sau este doar disperare.
De Crăciun, când majoritatea oamenilor se vor bucura de darurile Moşului şi se vor delecta cu delicii culinare, Tudor va «sărbători» cea de-a 166-a zi de protest. În 5 luni şi 2 săptămâni, echivalentul a două ocoluri ale pământului de-ale lui Jules Verne, combatantul a reuşit să devină boschetar cu acte în regulă, şi nu unul oarecare, ci unul, practic, de lux, localizat chiar în buricul târgului şi sub coastele Guvernului. Deşi meteorologii au anunţat că ne aşteaptă o iarnă grea, omul nici în ruptul capului nu vrea să abandoneze protestele, nici măcar temporar. Motivele sunt multe şi pentru toate are justificare. În primul rând, pur şi simplu, nu are unde merge, în al doilea rând, este convins că nimeni de la Primărie nu îi va mai acorda o autorizaţie asemeni acesteia, care îi dă dreptul să stea în stradă un termen nelimitat.
Bradul din centrul Chişinăului, care se află la câţiva metri de cortul protestatarului, beculeţele din copaci, care îi sunt singura sursă de lumină electrică în nopţile întunecate, şi temperaturile reduse, la care rezistă tot mai greu organismul său bolnav şi slăbit, îi dau de înţeles că sărbătorile sunt aproape. Practic, niciun motiv de bucurie. Fugărit de autorităţile centrale la cele locale şi viceverva, în soluţionarea problemei sale, omul se mai consideră norocos doar pentru faptul că are cine-i fi alături, că nu este singur în continua sa luptă de a dezmorţi cu răsuflarea-i frigul ucigător din cortul care i-a devenit casă, că are alături un suflet care nu-i reproşează că este inuman să se încălzească la o lumânare într-un cort închiriat. Acea care stă de gardă lângă el, de fiecare dată când se simte foarte rău şi de puţinele ori când îi este olecuţă mai bine, nici nu-i poate fi soţie legitimă, pentru că nimeni nu înregistrează căsătoria cuiva care are viză de reşedinţă într-un lan de porumb.
Oare ce minuni ar putea să aducă sărbătorile în viaţa acestor oameni, care de atâtea ori au sperat că miracolele există şi cărora viaţa le-a arătat atât de dur că sunt nişte naivi?
Tatiana Eţco, [email protected]
