Sindromul necunoaşterii sau al nepăsării
Săptămâna aceasta am vorbit cu câţiva oameni despre ce cunosc ei la domeniul încălcării, apărării, respectării sau nerespectării drepturilor lor. Paradoxal, dar cei care au vorbit cu mine, strângeau nedumeriţi din umeri şi se uitau miraţi de parcă îi întrebam nu despre ceva ce îi priveşte în mod direct, ci despre numărul pinguinilor ce s-au născut anul trecut în Antarctica.
Un număr impresionant de cetăţeni nu cunosc unde ar trebui să apeleze în caz de încălcare a drepturilor lor. Mai mult ca atât, unii nici nu ştiu care le sunt drepturile. Involuntar, îmi apare în minte o declaraţie potrivit căreia nu SUA ar fi ţara tuturor posibilităţilor, ci R. Moldova. Acum nu ştiu ce să cred. Intenţionat sau nu, dar se creează impresia că se cam tergiversează schimbările în acest domeniu.
E o nepăsare din partea oamenilor care şi aşa sunt foarte împovăraţi cu multe probleme, cum ar fi cele legate de sărăcie, de lipsa locurilor de muncă, de nivelul mizerabil al salariilor? Lista ar putea continua. Că, de, pe lângă amalgamul de probleme pe care îl au, de ce s-ar mai ocupa singuri de informare asupra drepturilor lor?
Pe de altă parte, însă, există o „oarecare” nepăsare şi din partea autorităţilor care se fac că plouă, atunci când ajunge vorba despre drepturile cetăţenilor acestui stat.
Nu vreau să acuz pe nimeni. Nici pe cei care, pentru a nu se complica prea tare, şi-au limitat câmpul de preocupări şi nu se mai gândesc că ar trebui să-şi cunoască drepturile mai ceva decât „Tatăl Nostru”. Dar nici pe autorităţile care ar trebui să ia o anumită poziţie în acest sens.
Stagnarea poate fi explicată printr-un singur motiv. Pur şi simplu nu eşti penalizat nici pentru faptul că nu-ţi cunoşti drepturile, dar nici pentru faptul că nu sesizezi societatea despre abuzurile din acest domeniu.
Să căutăm vinovatul, sau să învăţăm a cunoaşte ceea ce ne aparţine?
Veronica RUSSU
