Reflexia din oglindă
Mecanismele de apărare sunt tehnici inconştiente, strategii psihologice prin care incercăm să ne protejăm de conştientizarea, în sens de cunoaştere şi înţelegere, a unor idei sau situaţii pe care nu le putem suporta. Prin ele manipulăm, negăm sau distorsionăm realitatea, prin diferite procese, pentru a evita căderea într-o stare de frică sau depresie puternică, sau pur şi simplu pentru a ne proteja sănătatea mintală. Totodată, ne ajută, cu toate preţurile incluse, să ne păstrăm imaginea pe care o avem despre noi intactă, ferită de imperfecţiunile fiinţei, o imagine ideală pe care şi-au format-o (şi plasat-o) părinţii noştri despre noi şi pe care ţinem cu tot dinadinsul s-o păstrăm, chiar dacă suntem convinşi că nu are legătură cu realitatea şi că multe dintre laturile acelui ideal nu sunt părţi ale noastre. Unul dintre mecanismele de apărare activate în acest scop este proiecţia, care, în sens psihanalitic, este operaţia prin care subiectul expulzează din Sine şi localizează în afară sa, în persoane sau lucruri, calităţile, sentimentele, dorinţele care-i aparţin şi pe care nu şi le cunoaşte sau pe care refuză să le accepte. Dovezile clare ale imperfecţiunii noastre sunt greu de tolerat din toate timpurile, iar inteligenţa populară a sesizat acest lucru şi a reprezentat termenul contemporan de „proiecţie” prin proverbe de genul – „nu vezi bârna din ochiul tău, ci paiul din ochiul altuia”, „să ridice primul piatră cel care se crede fără de păcat”, unele aspecte din pasajul biblic cu porcii în care au fugit diavolii din persoana posedată sau prin expresii ca „ţap ispăşitor” şi altele.
Aceste mecanisme ne fac să negăm o realitate, să negăm părţi din noi şi să le lipim altcuiva, iar ipoteza conform căreia noi nu suntem capabili să vedem în alţii decât ceea ce suntem sau vedem în noi face acum sens. Cineva spunea că dacă vrei să cunoşti un om, nu-i cere să vorbească despre el, ci să descrie lumea în care trăieşte şi o să afli exact cum se percepe acel om. Atunci când simţim lumea exterioară ca fiind agresivă şi provocatoare de rău, ar fi mai indicat să ne identificăm propriile sentimente ostile faţă de cei din jur şi, ca prin minune, lumea exterioară nu ni se va mai părea cu atâta forţă distructivă. Atunci când manifestăm nişte sentimente puternice de gelozie neîntemeiată, ar fi cazul să ne uităm atent dacă nu tocmai tendinţele proprii spre infidelitate, dar proiectate pe partener, ne fac să experimentăm astfel de stări. Dacă nu cumva fricile noastre sunt tocmai dorinţele noastre cele mai ascunse, doar că se întorc spre noi deghizate. Dacă nu cumva stările de paranoia nu sunt însuşi rezultatul efectului de oglindă al lumii exterioare faţă de propriile noastre sentimente de aversiune faţă de ceilalţi, iar atunci când credem despre cineva că ne consideră inferiori şi fără merite, să observăm dacă nu cumva tocmai noi aşa ne credem, doar că atribuim aceste gânduri altcuiva. Iar atunci când apreciem o persoană şi-i preţuim anumite aspecte, acelea nu sunt oare tocmai părţile luminoase din noi pe care ne este ruşine să le recunoaştem? Faptul că am învăţat eronat că „trebuie” sau „e bine” să părem modeşti ne face să ne simţim jenaţi de calităţile noastre şi să le expulzăm în ceilalţi, ca nu cumva să admitem că imaginea de nătărăi pe care şi-au format-o unii dintre părinţii noştri despre noi nu este adevărată, ei doar ştiu totul şi ceea ce cred ei este corect! Ceea ce exteriorizăm din noi, pozitiv sau mai puţin, se întoarce cu aceeaşi forţă spre noi, ca un bumerang, iar aici nu mă refer la karma, ci la mecanisme psihologice studiate şi confirmate de-a lungul timpului.
Încercaţi un exerciţiu, observaţi sincer ce se întâmplă în noi atunci când vorbim despre unele aspecte ale altcuiva, când îl descriem, când vorbim despre unele defecte ale sale. Iar felul în care o spunem nu este mai degrabă felul în care le gândim despre noi? Eu sunt sigur că ne-ar fi foarte greu să le recunoaştem în ceilalţi dacă nu le-am fi cunoscut în noi în primul rând, iar asta ne-a speriat şi ne-a făcut să vrem să le alungăm din noi, doar că fără folos, n-au plecat departe. Iar aici ajungem la ceea ce spunea C.G.Jung cu o sută de ani în urmă – tot ceea ce ne irită la ceilalţi ne poate duce către o mai bună înţelegere a propriei persoane.
