Lecţii din trecutul european
Deşi se investesc milioane de euro în informarea cetăţeanului de rând despre tradiţiile europene şi americane, realitatea ne convinge că niciodată nu poate fi prea mult. Valorile europene se ciocnesc cu moştenirea socialistă la orice pas. Iată de ce merită reamintite câteva tradiţii care există în Europa timp de secole.
Libera circulaţie. Răspândirea în masă a paşapoartelor şi vizelor s-a produs în lumea occidentală odată cu Primul Război Mondial, chiar şi fără zona Schengen europenii circulau destul de liber.
Descentralizare politică. Timp de secole, Europa a profitat de faptul că pe teritoriul său existau mii de unităţi statale independente (de pildă, oraşele-stat în Italia şi în Germania). După regula „cu cât mai mică ţara, cu atât mai mare cetăţeanul”, cei de la putere erau ameninţaţi în permanenţă de fuga populaţiei productive, ceea ce a reprezentat o frână în tendinţa lor de a exploata populaţia. Este mai uşor să părăseşti cu întreaga familie un stat ca Liechtenstein sau Monaco (câţiva kilometri de drum fiind suficienţi) decât Paradisul Muncitorilor (URSS) sau Republica Populară Chineză.
Impozite mici. Se estimează că în Franţa, până la Revoluţia din 1789, povara impozitelor a fost de cca. 2%, iar în Europa din sec. XIX – de cca. 10%. În timpul feudalismului, supuşii trebuiau să lucreze pentru domnitorul lor 1-2 zile pe săptămână, un cetăţean occidental contemporan poate lucra 3,5 zile pe săptămână pentru stat (la impozite de 50%).
Pluralismul opiniilor. Dacă am fi asistat la o recepţie a unui prinţ medieval, am fi întâlnit un public masculin foarte divers în ceea ce priveşte vestimentaţia şi opiniile exprimate, probabil cu excepţia întrebărilor ateiste. Astăzi, la o recepţie diplomatică toţi bărbaţii vor fi, probabil, îmbrăcaţi într-un singur stil (alb-negru plus cravată), şi aproape toţi vor susţine teza ca statul-providenţă să-şi lărgească încontinuu sfera de influenţă, să reglementeze şi mai multe aspecte ale vieţii private ale cetăţenilor, cu cheltuieli publice tot mai mari în fiecare an.
Cultivarea raţiunii. În ciuda multor stereotipuri, trebuie să constatăm că, din păcate, cultura disputei, a dialecticii în argumentare, s-a retras din sistemul european de învăţământ. Acolo unde în trecut domnea logica şi raţiunea, azi decid emoţiile, intuiţia şi autoritatea profesorilor, opiniile cărora trebuie repetate papagaliceşte pentru a obţine o notă bună. Contrazicerea şi chiar expunerea greşelilor intelectuale ale profesorului torpilează cu succes obţinerea diplomei la ”fabrica creierilor”.
Cosmopolitism. Amalgamarea concepţiilor de naţiune şi stat a fost accelerată de Revoluţia Franceză. Dacă în Evul Mediu conflictele interstatale erau percepute de către populaţie ca o afacere personală a familiei monarhului, în prezent, noi toţi ne raliem în jurul drapelului. Dacă în trecut regele trebuia, în mare parte, să-şi achite aventurile belicoase din propriul buzunar, astăzi la dispoziţia aleşilor este averea întregii populaţii, expropriată prin impozitare sau fabricare de bani-hârtie. Iar prin introducerea serviciului militar (în acelaşi timp cu şcolarizarea obligatorie – o întâmplare?), potenţialul agresor are acces la milioane de bărbaţi tineri, angro sau low-cost. A fost o vreme când prinţii şi domnitorii conduceau personal armatele lor în luptă. Greu de imaginat pe Angela Merkel şi Barack Obama luptând în Afghanistan sau în Irak în primele rânduri; nici Stalin sau Hitler nu au fost prea vizibili pe front.
Pregătirea pentru conducerea ţării. În societăţile vechi, viitorii monarhi erau pregătiţi din copilărie să gestioneze ţara. Ei percepeau ţara ca pe o proprietate a lor, ”privată”, ceea ce i-a obligat să adopte o perspectivă mai lungă, necedând impulsului exploatării imediate şi totale a populaţiei. Dimpotrivă, conducătorii democratici de azi, ca ”administratori temporari”, se pregătesc mai puţin ca să ajungă la putere, iar odată ajunşi, adoptă deseori o perspectivă de scurtă durată din cauza termenului lor limitat, ceea ce poate duce la o rată de exploatare comparativ mai mare. Dacă vă imaginaţi cum aţi proceda dacă aţi avea a) un apartament propriu, sau b) un apartament închiriat pentru max. 4 sau 8 ani, e clar de ce apartament o să aveţi mai multă grijă. Chiar un despot ca Ivan cel Groaznic a avut mustrări de conştiinţă, iar un regent democratic ne-ar părea foarte straniu, dacă nu ridicol, plângând la televiziune şi mărturisindu-şi public păcatele: cum a dus ţara în războaie fatale, a distrus economia naţională şi a distribuit averea statului apropiaţilor săi. Poate o rară excepţie a fost Boris Elţin la rămas-bun, cu toate că era sub influenţa alcoolului.
