Învăţământul şi corupţia: gemeni siamezi?
Potrivit opiniilor din presă şi comentariilor cetăţenilor, BAC-ul din acest an s-ar situa între catastrofă şi dezastru. Şi dacă însuşi ministrul Educaţiei, Mihai Şleahtiţchi, interpretează cazurile masive de corupţie ca simptom al unei societăţi bolnave, unii lideri politici îşi ascund cu greu bucuria vizavi de ultimele eşecuri în managementul educaţional. În această situaţie, chiar dacă vor cădea capete, vor fi formulate strategii naţionale, vor fi făcute declaraţii somptuoase întru eradicarea corupţiei, rădăcina problemei, foarte probabil, va rămâne neatinsă: socialismul în învăţământ.
Actualmente la putere se află două partide cu calificativul “liberal”. Strămoşii liberali din Europa ar fi foarte debusolaţi dacă ar afla că moştenitorii lor ideologici se împacă de minune, aparent fără mari mustrări de conştiinţă, cu un concept curat marxist. Reamintim că, printre faimoasele 10 puncte ale “Manifestului Comunist” al lui Marx şi Engels, din 1848, figura şi următorul deziderat pentru tranziţia spre o societate comunistă: “Educaţie gratuită pentru toţi copiii în şcoli publice”. Astăzi, acest lucru ni se pare absolut firesc (ca şi majoritatea celorlalte puncte, care se implementează de mult în Europa şi nu numai). În spaţiul românesc, Alexandru Ioan Cuza a făcut primul pas decisiv în acest sens, în 1864, prin legea privind obligativitatea învăţământului primar.
Care sunt problemele ce survin din prezentul aranjament al unui minister monopolist, care dirijează sistemul educaţional (instituţiile private de învăţământ se deosebesc de cele de stat poate doar prin faptul că elevii/studenţii achită o dublă taxă: direct la instituţie şi prin impozite generale)? Pe de o parte, avem aspecte etice. Copiii şi familiile lor sunt forţaţi să se folosească şi să plătească, prin impozite, pentru servicii pe care nu le-ar fi ales în mod voluntar. Dacă nu ar fi aşa, am putea lăsa părinţii să-şi exercite dreptul la libera alegere. Altfel, avem un mare număr de perdanţi. Se vorbeşte mult despre drepturile copiilor, dar aproape niciodată nu auzim că şi şcoala publică ar putea fi pentru unii copii un loc de abuz, o “sentinţă de până la 12 ani”. Dimpotrivă, se invocă doar dreptul copilului la educaţie! Dar asta nu înseamnă automat că anume statul ar trebui să ofere astfel de servicii. Să ne amintim, în acest context, de satisfacerea dreptului la muncă în statele comuniste: orice persoană a avut “dreptul” să lucreze, ceea ce, practic, însemna munca de cvasi-rob pentru cel mai exploatator angajator din lume: statul totalitar.
Un argument răspândit este că omul trebuie să înveţe să “scrie” şi să “citească”, deoarece statul, în nelimitata sa consideraţiune, îl obligă să se şcolarizeze. În afară de faptul dacă pentru astfel de deprinderi elementare este într-adevăr nevoie ca copilul să suporte ani la rând un regim de cazarmă, ne mai întrebăm dacă corupţia nu ar fi un element-cheie în acest sistem? Pe de o parte, mita poate fi văzută ca o sumă de bani pentru eliberarea de unele sarcini percepute ca nedorite de către client (izvorâte din nedorinţa elevului de a învăţa), iar profesorul mituit îl “absolvă” de aceste sarcini ca un supraveghetor corupt în gulag, care s-a vândut pentru mai puţină muncă forţată.
Pe de altă parte, în multe ţări, inclusiv în Republica Moldova, legislaţia muncii solicită diplome pentru activitatea într-o serie de profesiuni, sporind tentaţia de a ocoli munca intelectuală şi de a cumpăra note şi diplome. Mai ales că, în prezent, Ministerul emite diplomele şi serveşte ca garant al lor, deşi în spatele acestora se pot ascunde profesori şi instituţii corupte. În absenţa unui minister pentru sistemul de şcoli şi universităţi private, instituţiile însele ar trebui să vegheze foarte strict asupra actelor de corupţie, fiindcă cele care emit diplome “false” şi care nu oferă cunoştiinţele necesare vor fi pedepsite pe piaţa muncii: când angajatorii nu mai angajează absolvenţii unor anumite instituţii, diplomele lor îşi pierd valoarea şi acestea rămân fără studenţi. Efectul de piaţă deja e vizibil: azi, mulţi angajatori nu se mai uită la note şi diplome, ci supun candidaţii la probe care le-ar demonstra abilităţile şi cunoştinţele.
Gerhard Ohrband, lector universitar, şeful Departamentului de Cooperare Internaţională la USPEE
