Fotbalistul – obiectul invidiei politicianului
Fotbalul şi politica au multe în comun. În ambele „jocuri” există câştigători şi perdanţi. Alegătorii partidelor de opoziţie, ca şi fanii echipelor perdante la campionatele continentale sau mondiale, timp de patru ani îşi vor vedea frustrate ambiţiile politice. Ambele jocuri pot mobiliza masele până la violenţă. Pentru politician, pe de o parte, fotbalul îndeplineşte o funcţie utilă. Cultul stadioanelor canalizează energia masculină în direcţii inofensive pentru guvernanţi. În locul tradiţionalului rol al bărbatului de rebel împotriva autorităţilor nedrepte, apărător al familiei sale şi al persoanelor slabe, azi bărbatul ”macho”, echipat cu abonament la sala de forţă şi cu rezervă de bere, s-a metamorfozat într-un „fan” al Echipei, care luptă cu adepţii echipelor concurente. Ca şi în Roma antică, după reţeta „pâine şi circ”, campionatele internaţionale de fotbal sunt o minunată şansă de a aduna populaţia în jurul drapelului, de a cultiva naţionalismul şi spiritul de turmă. Şi ambii profesionişti, fotbalistul şi politicianul, preferă un limbaj criptic, limitat la locuri comune, deseori incomprehensibil, pentru a exprima lucruri destul de banale.
Pe de altă parte, dacă politicienii de rang înalt sunt filmaţi pe tribună la „jocuri” de profil, şi le place s-o facă pentru a profita de un transfer de imagine pozitivă, fotbalistul este obiectul invidiei profunde a politicianului de rând. Cu toate că ultimul este mult mai prezent în mass media, sunt puţini cetăţeni care atârnă acasă afişe cu politicienii lor favoriţi. Şi deocamdată nu s-a găsit niciun întreprinzător care ar fi riscat să instaleze în centrul oraşului un ecran mare pentru a transmite în direct şedinţele parlamentului.
Dar şi libertăţile politicianului, mai ales după semnarea acordului de asociere cu Uniunea Europeană, sunt mult prea restrânse. În timp ce salariile jucătorilor sunt afişate public, cu mândrie, funcţionarul public, anual, depune eforturi enorme pentru a-şi demonstra sărăcia. Dacă în cazul echipelor de fotbal sponsorii acestora sunt expuşi pe tricoul jucătorului, în politică trebuie să ne prefacem că ei nu există. Cu toate că fostul guvernator al statului american Minnesota, Jesse Ventura, promovase ideea ca politicienii aleşi să poarte numele sponsorilor lor pe haină, ca şi piloţii de Formula 1, cel puţin la noi, nimeni dintre parlamentari, trăind aparent la limita existenţei, nu a vrut să-şi strice costumul Hugo Boss cu numele vreunui oligarh.
Fiind obişnuiţi doar cu jocurile sportive şi politice, ne scapă faptul că există şi alte aranjamente în societate, prin care pot câştiga toţi. După prăbuşirea Uniunii Sovietice am fost invadaţi de misionari care propovăduiesc de toate: religii, stiluri de viaţă, proiecte geopolitice etc., etc. Doar conceptul economiei de piaţă este periculos neglijat, uitându-se că stă la baza bunăstării europene şi a drepturilor occidentale. Spre deosebire de politică, într-o economie liberă ambele părţi ale unei tranzacţii câştigă: şi producătorul, şi cumpărătorul. Diferite companii pot coexista paşnic, obţinând profituri chiar în aceeaşi industrie. Şi, datorită principiului asumării propriilor costuri, conflictele în sectorul privat tind să fie de scurtă durată, cu un minimum de victime şi cheltuieli, în timp ce conflictele statale pot conduce, din cauza impozitelor şi a inflaţiei, la moartea a milioane de oameni.
