Editorial Prețul păcii. Cât și ce merită plătit?
Trăim vremuri când cuvintele „pace” și „război” sunt pe buzele tuturor. Invadarea barbară a Ucrainei de către Rusia, criza de securitate din Caucaz, războiul continuu între Israel și Hamas care a reluat amploare recent, ne fac pe toți să recunoaștem, cel puțin din noutăți, filmulețe și ziare, ororile războiului. Și, pe bună dreptate, mulți oameni citesc sau află despre aceste orori și își zic lor înșiși, se roagă și cer „numai pace să fie”.
Dar să fie oare „doar pacea” asta suficientă și în sine elementul cheie al unei societăți fericite? Or, ființa umană, de la începutul speciei, prin competiția sa pentru resurse, putere, influență, a făcut ca războiul și respectiv, absența unei păci eterne, să fie o normalitate. Sau poate există totuși un fel anume de pace ideală, atât de râvnită și căutată de omenire? Și dacă e așa, ce preț suntem gata să plătim pentru a crea și conserva această pace? Nu sunt întrebări prea filosofice, ci dimpotrivă – sunt niște probleme elementare pe care trebuie să și le pună fiecare și să înțeleagă ce e gata (sau nu) să cedeze pentru o astfel de pace.
Si vis pace, para bellum. Adică, „dacă vreți pace, pregătiți-vă pentru război”. Deși pare un îndemn periculos, este unul care dăinuie în timp tocmai pentru că a fost demonstrat în repetate rânduri. Adevărul este că pe plan internațional, dincolo de numeroasele organizații care unesc și definesc valorile comune ale țărilor (ONU, Banca Mondială, FMI), în ultimă instanță, fiecare stat își urmărește propriul interes. Asta face absolut necesar un minim de securitate pe care acest stat trebuie să și-l asigure pentru a se menține pe „linia de plutire” a echilibrului de securitate regional și global.
Desigur că aceste costuri de securitate, efecte și implicații diplomatice devin mult mai eficient folosite dacă securitatea și respectiv, pacea, sunt construite în echipă, de mai multe state. Astfel, pacea între statele prietene este construită pe respect, pe dependența unui stat de celălalt – legăturile economice, culturale, instituționale, dar și pe încrederea reciprocă. Tocmai de aceea, deși nu total inexistente, războaiele între democrații veritabile, interdependente sunt practic de neconceput în prezent. Mecanismele de rezolvare a oricăror neînțelegeri sunt tot democratice – curți internaționale, negocieri, acorduri.
De cealaltă parte, pacea între rivali sau chiar inamici este construită fie pe un respect ce are la bază frica, fie chiar pe frica însăși. Nimeni nu poate nega pacea directă, „rece” dintre SUA și URSS ce a durat până în 1991. Aceasta a existat totuși în mare parte datorită fricii de distrugere reciprocă în caz de un război nuclear. De cealaltă parte, pacea care există în prezent în vestul, centrul și parte – în estul Europei, este clădită pe dorința comună de a construi împreună condiții mai bune de trai și instituții care să apere individul și valorile umane, și nu pe frica reciprocă.
Astfel, putem să distingem chiar și între „păci” unele tipuri preferabile altora. Pacea negativă – adică, simpla absență a războiului, este cea care nu implică în mod necesar integritatea individului, a drepturilor sale, a siguranței zilei de mâine. Iranul, de exemplu, este relativ pașnic la moment, dar cu o guvernare totalitară, religioasă, care persecută femeile și pe cei care își doresc un sistem democratic. Coreea de Nord trăiește în pace cu restul lumii de 70 de ani. Totuși, oamenii ei sunt mai degrabă prizonieri decât cetățeni, fiind blocați înăuntrul unui stat dedicat venerării aceleiași familii conducătoare. Pacea pozitivă este atunci când violența dispare nu doar prin încetarea focului, ci prin eradicarea ei din instituții, prin eliminarea regulilor discriminatorii, prin asigurarea justiției și respectării drepturilor.
Întrebarea ce urmează ar fi – poate că merită să pierzi pacea negativă dacă asta înseamnă să lupți pentru pace pozitivă? Adică, din dorința de emancipare, eliberare și recunoaștere a drepturilor, poate că uneori expresia „numai pace să fie” este înlocuită de „numai dreptate să fie”, chiar și dacă asta implică un conflict, o revoluție, un război? Ucraina, de exemplu, ar putea în prezent obține o pace negativă – adică, pur oprirea războiului, prin acceptarea condițiilor rusești. Dar aceasta ar însemna că prețul păcii ar deveni însăși pacea, iar războiul rus ar dobândi legitimitate prin obținerea obiectivelor dorite. Iar compromiterea valorilor sale, trădarea cauzei pentru care au murit soldații ucraineni până acum, pentru care oamenii trăiesc sub ocupație – sunt toate motive din care lupta nu se va opri până obiectivul unei păci veritabile va fi atins.
Privind la noi, mai avem până a atinge o pace pozitivă completă. Datorită rezistenței Ucrainei, avem noroc de absența războiului și, în termeni generali, putem beneficia de justiție, de onorarea drepturilor, libertăților. Dar avem conflictul înghețat de pe Nistru, care vine mână în mână cu lipsa oricăror puteri de a exercita funcțiile protectoare și de forță ale statului pe malul stâng (inclusiv în ce privește drepturile omului). Ducem lipsa oricărei capacități de contracarare eficientă a pericolelor externe majore, cauzată de neglijarea îndelungată a dotării strategice și militare a R. Moldova.
Dacă dorim să avem o șansă reală la stabilirea unei păci pozitive durabile, un pas absolut necesar este anume acesta din urmă – accelerarea investițiilor în apărare, ca și dotare, infrastructură militară defensivă și cercetare. Dar, chiar și atingând acel „număr magic” de 2% din PIB dedicat bugetului de apărare, rezultatele cele mai bune vin când pacea e construită colectiv. Pentru că în astfel de cazuri, țări precum Moldova au norocul de a beneficia de securitate colectivă și apărare care costă mult mai mult decât suntem noi gata să contribuim.
Aici costurile trec dincolo de bariera financiară. Acestea devin costuri ale muncii de convingere, ale educării și unirii societății în jurul unei idei comune – cum ar fi renunțarea la (sau scăparea de) statutul de neutralitate. Cum spuneam în introducere, rămâne la discreția fiecăruia să evalueze riscurile care ne înconjoară și căile de a ne asigura pacea. Să se gândească, ce fel de pace vrea să trăiască atunci când se roagă ca „numai pace să fie”. Și să fie gata să cedeze și să plătească prețul fără de care o astfel de pace nu poate fi obținută.
