EDITORIAL Dónde están los cojones de Moldavia? Lecții din negocierile armeano-azere
Summit-ul recent consumat al Comunității Politice Europene care a avut loc în Moldova a fost mai mult decât doar o platformă de ajutorare și eurointegrare a Ucrainei și Republicii Moldova. În prim plan a fost și dialogul președinților Armeniei și Azerbaidjanului, care chiar până în ajun de summit dădeau speranțe că ar fi urmat să semneze un tratat de pace.
La Bulboaca, în prezența cancelarului german, Olaf Scholz, a președintelui francez, Emmanuel Macron și a președintelui Consiliului European, Charles Michel, șefii celor două state din Caucaz au convenit să se mai întrunească o dată la Bruxelles, neajungând la vreun rezultat (public, cel puțin) după summit-ul CPE. Și totuși, deși negocierile armeano-azere sunt un proces îndelungat, cu multe particularități și deosebiri de propriul nostru conflict înghețat – stânga Nistrului – ele oferă cu siguranță concluzii de făcut și lecții de preluat.
Pentru început, deși conflictul din Nagorno-Karabah este clasificat drept un „conflict înghețat”, în ultimii câțiva ani acesta a reprezentat o zonă fierbinte, fiind teatrul luptelor și al pierderii vieților a mii de militari și civili. Început din anii destrămării URSS, odată cu autoproclamarea Republicii Arțah și cu primul război din Nagorno-Karabah, acesta s-a soldat cu stabilirea de facto a unei republici etnice separatiste armene în interiorul granițelor recunoscute internațional ale Azerbaidjanului. Guvernul armean, cu ajutorul Rusiei, a susținut autoritățile acestei republici și a purces la „ocuparea a 20% din teritoriul azer”, pentru a conecta Armenia la această enclavă populată majoritar de armeni. Până în 2020, situația a rămas relativ neschimbată, atât republica nerecunoscută Arțah, cât și teritoriile adiacente rămânând sub controlul Armeniei.
Însă, în urma celui de-al doilea război din Nagorno- Karabah (care a durat circa 6 săptămâni, între septembrie și noiembrie 2020), Azerbaidjanul, având suport puternic din partea Turciei, a recucerit o parte semnificativă din teritoriul controlat de trupele armene. După armistițiul semnat, Armenia a cedat și mai mult din teritoriul pe care îl controla, iar trupele pacificatoare rusești au fost făcute responsabile de asigurarea securității în coridorul Lacin, care conectează statul armean de provincia Arțah. Recent, Azerbaidjanul a instituit o blocadă a acestui coridor, fapt ce duce spre o criză umanitară de proporții, limitând accesul civililor din Arțah la medicamente, servicii medicale, alimente și alte resurse. Deși recunosc integritatea teritorială a Azerbaidjanului, mai multe guverne, politicieni și organizații non-guvernamentale specializate au apelat și solicitat autorităților azere să permită libera circulație prin acest coridor.
Acum, de ce ar conta aceste fapte pentru Republica Moldova? Conflictul din Nagorno-Karabah este destul de diferit ca și construcție, istorie și implicații geopolitice, de conflictul nostru transnistrean. În primul rând, putem observa faptul că un conflict înghețat are șanse de rezolvare doar atunci când se iau măsuri proactive, și nu reactive, de ameliorare. E adevărat că Moldova nu își dorește și/sau permite o rezolvare a conflictului transnistrean pe alte căi decât cea pașnică. Totuși, e bine să observăm că pentru prima dată în istoria guvernelor Armeniei, prim-ministrul Pașinean a dat de înțeles că ar fi gata să recunoască integritatea teritorială a Azerbaidjanului, incluzând teritoriul Arțah.
Deși este o mișcare extrem de nepopulară politic în Armenia, guvernul a menționat că dorește o pace fără ambiguități și capcane. Un factor incontestabil în acest deznodământ a fost atitudinea fermă pe care au avut-o autoritățile azere cu referire la un principiu non-negociabil – integritatea teritorială a Azerbaidjanului. Rămâne să sperăm că oportunitatea și deschiderea oferite de partea armeană vor fi întâmpinate la fel și de conducerea Azerbaidjanului, iar acest conflict nu va fi conservat și exploatat în scopuri politice, așa cum a fost cel transnistrean.
Un alt lucru de observat este politica pasivă pe care a menținut-o Rusia în ultimele luni în regiune – cu toate că în 2020 și-a asigurat poziția de „garant” al securității coridorului Lacin și a enclavei Arțah. Fiind principalul aliat militar al Armeniei, Moscova a decis că publicarea unui simplu comunicat de presă e un răspuns suficient la instituirea blocadei zonei de către forțele azere. Rusia, având în mod evident majoritatea eforturilor logistice concentrate pe invazia Ucrainei, o altă lecție pentru noi ar fi să știm să profităm de momentul când puterea de reacție a Kremlinului nu mai trebuie supraestimată, iar Tiraspolul ar putea fi lăsat „de capul lui”. O parte bună în această parțială trădare din partea Rusiei în raport cu aliații și sateliții ei este faptul că cei din urmă ori trebuie să joace după reguli democratice și să se împrietenească (fie și cu de-a sila) cu restul lumii civilizate, ori să rămână izolați total.
Deși este evident că războiul sau orice încercare armată de rezolvare a unui conflict este cea mai proastă, dezavantajoasă și distructivă soluție, este cert că strategia noastră de reintegrare (dacă există una) conține prea mult „morcov” și prea puțină „bâtă”. Politica reactivă care este aplicată – prin care se reacționează doar la ultimele provocări, la noi violări ale drepturilor omului, ale oportunităților de educație a vorbitorilor de română, ale liberei circulații în cadrul granițelor recunoscute internațional – nu dă decât semnale de stagnare, de incapacitate diplomatică și de securitate.
O politică productivă, proactivă ar fi nu cea care răspunde, ci care conduce ea narațiunea și crează ea situații, uneori chiar restrictive și incomode, punând celelalte părți de la masa de negocieri în poziția să se ajusteze. Mai mult, aceasta trebuie normalizată, pentru a funcționa împreună cu măsurile de consolidare a încrederii promovate de malul drept al Nistrului. Deși crimele, precum blocadele sau acțiunile militare împotriva civililor trebuie să fie excluse, este încă stupefiant faptul că, de exemplu, liderii autoproclamați de la Tiraspol – oameni condamnabili sub multiple articole penale – pot călători nestingheriți prin Republica Moldova și mai departe.
În 2021, când atitudinea extra blândă pe care o avea UE în politica vis-a-vis de Rusia devenea în mod evident tot mai problematică, un europarlamentar belgian l-a întrebat direct pe Joseph Borrell, șeful diplomației europene: „Dónde están los cojones de la UE?” (Unde sunt coaiele Uniunii Europene?, n. r.). În ce ține de politica de reintegrare a Transnistriei și cu riscul de a părea cras, vreau să întreb același lucru: Dónde están los cojones de Moldavia?
