Editorial Crizele generațiilor și soluțiile uitate
Suntem iarăși în plină criză: vine iarna, iar piața combustibililor a luat-o razna, nu se mai știe cât vor costa gazele, motorina, benzina, cât ne va costa să ne încălzim și cât ne va costa dacă înghețăm. Avem stare de urgență, strategie de reziliență, dar îngrijorările persistă.
La un moment dat, fiică-mea m-a întrebat: „Mă îngrijorează mult aceste crize interminabile – energetice, de asigurare cu apă, de securitate, dar rămân optimistă doar pentru că înțeleg că și generația voastră s-a confruntat cu multiple crize și ați supraviețuit, chiar dacă situația, probabil, era mai dificilă. Spune, cum era, ce făceați voi atunci când erați tineri și veneau crizele sociale, energetice, cu prețuri mari și lipsuri multe?”
M-am prins la gândul că acele crize din anii ’90, când se stingea lumina, nu erau gaze, cărbuni, nici bani, nici voință politică, le-am trecut, aș spune, relativ ușor. Mai mult ne-a stresat și ne-a chinuit starea de incertitudine, de neștire cu privire la ce ne va rezerva ziua de mâine. Dar depășirea, pas cu pas, a acestor crize a fost posibilă. Pentru mine personal și pentru familia mea, soluția la orice criză se numea „plecăm la părinți în sat”. Așa și i-am zis fiicei mele: soluția tuturor crizelor era „plecăm la Vărzărești”.
La Vărzărești (raionul Călărași), soluția era simplă, ca și în orice casă părintească din oricare alt sat din Moldova: în beci se găsea o extraordinar de bogată colecție de ghiveciuri, murături, salate, dulcețuri, gemuri, compoturi – din toate fructele și legumele verii. Alături erau lăzile cu morcovi, cartofi, ceapă, varză, dovleci, toate strânse toamna din grădină. Tot acolo erau borcanele cu carne înăbușită, făcute la cuptor, din orătăniile crescute în curte. Sus, de grinda beciului, atârnau struguri, iar în alte lăzi erau mere, pere și gutui. Alături de beci era cuptorul unde se coceau mai că din nimic plăcinte cu dovleac, cartof, varză, vișine, mere etc. În coteț, câteva găini lăsau în cuibar niște ouă zi de zi. În spatele casei era mereu o stivă de lemne – adunate și din pomii tăiați pentru a înnoi livada familiei. Focul în sobă se mai înviora cu coji de nuci – iarna curățam nucile, miezul era vândut, iar cojile nu se aruncau, erau o sursă de căldură. Vă spun sincer că acele crize îmi păreau un exil în rai.
Părinții noștri munceau tot anul cu gândul la crize și soluții. Creșteau legume și fructe, păsări și animale, adunau materiale de foc. Nu era simplu nici pentru noi – weekendurile de primăvară le petreceam în grădini și livezi la sădit; verile și toamnele le petreceam la cules, adunat, conservat, murat, copt, aranjat. Iar dacă venea criza – știam că soluția e în acel beci de la Vărzărești.
Erau două lumi paralele: familiile rurale, care se salvau singure de toate crizele, și familiile de orășeni, de salvarea cărora se ocupau și Guvernul, și bugetul public, și țăranii din sate. Orășenii știau că Guvernul și bugetul trebuie să le dea încălzire multă și ieftină, dar și produse alimentare calitative și ieftine. Cei din sate și le creau singuri.
În actuala criză observ același dezechilibru: Guvernul se gândește mai mult la orășeni decât la săteni. Primii sunt cei mai dependenți de gaze, de rețele, de prețuri. Sătenii își fac din propriii bani sobe și își cresc singuri lemnele prin grădini; deseori, tot ei își termoizolează geamurile și pereții, tot ei își umplu singuri beciurile cu produse ieftine, crescute în propriile grădini. Soluția pentru sărăcie e readucerea în atenție a acelor bogății.
Soluțiile la crizele energetice sunt acolo, în gospodăriile rurale din sate ca Vărzăreștiul copilăriei mele. Totuși, trebuie să ne preocupăm și de progres și de soluții moderne. Soluția energetică e în sate ca Feștelița, unde instituțiile publice cum sunt școala, grădinița, primăria, punctul medical, nu așteaptă să vină Makarov de la „Itera-Areti” să le plătească facturile, căci și-au eficientizat energetic clădirile demult, au panouri solare și autonomie energetică. Soluția e ca entitățile care fac pași către eficiența energetică să fie scoase în față, prezentate ca exemplu și susținute cu granturi ca să devină și mai eficiente.
Soluția crizelor energetice nu e doar în procurarea unor cantități mai mari de gaze, ci în utilizarea tehnologiilor alternative și în educarea consumului responsabil. În fiecare iarnă vedem blocuri cu geamuri deshise la apartamente, pentru că încălzirea centralizată e dată la maxim. În fiecare iarnă vedem oameni cu mâneca scurtă transpirând în localuri, pentru că se dă căldura cât mai tare. Dacă i s-ar spune cuiva că prețul unei pizza include și luxul de a sta în rochie cu bretele în restaurant în februarie, oamenii ar prefera mai scump și cu bretele, probabil, nu mai ieftin, dar în pulover de sezon.
Soluția crizelor e în educația cu privire la mediu. Nu abundența până la risipă, ci consumul conștient, care ia în calcul starea mediului. Soluția e în întrebările pe care ni le punem: dacă ardem mai mult gaz, înseamnă oare că ne simțim mai bine? Dacă Guvernul compensează mai mult prețul la gaze, înseamnă că trebuie să le ardem nesăbuit? Dacă am acces la apă, înseamnă oare că las robinetul să curgă când nu sunt în baie? Dacă pot plăti, înseamnă oare că sursele de apă sunt inepuizabile? E mai bine cu bani și fără apă sau cu apă și fără bani?
Am avut câteva oportunități de a călători în țările nordice în perioada iernilor. Acolo ele sunt reale, cu zeci de grade sub minus, iar ziua este aproape inexistentă, domină semiîntunericul polar. Totodată, acolo PIB-ul e mare, bunăstarea e la un nivel înalt, calitatea vieții – de invidiat. Dar nu pentru că norvegienii au gaze și ard mai mult ca alții sau pentru că finlandezii și danezii au bani și își pot cumpăra câtă energie vor. În Suedia și Finlanda, literalmente, mă enervam, atât în localuri, cât și acasă, la domiciliile pe care le vizitam, pe sobrietatea iluminării. Nu-ți săreau scântei din ochi de iluminat nicăieri, nu sunt acolo tavanele pline de corpuri de iluminat, se plasează lămpi discrete lângă masă, lângă fotoliu. Și cam atât.
Bogăția nu se măsoară doar în resurse energetice și în risipă financiară. Se măsoară și în cumpătare, asumare și modernizarea soluțiilor care au funcționat sute de ani. Iar austeritatea ar trebui, în primul rând, să vizeze autoritățile, care trebuie să prezinte exemple de economie, inclusiv la iluminarea edificiilor, chiria oficiilor, utilizarea transportului public, precum și discuți civilizate despre autonomia energetică.
