Duminică, 24 decembrie
De câteva nopţi, dormeam puţin. Agitaţia de la Televiziune, unde munceam, transmisiunile în direct ale Televiziunii Române, din care aflam despre protestele anticomuniste de la Timişioara sau Arad, gândul la rudele noastre de la Iaşi, pe care nu le văzusem demult, adunau în casă vorbe despre ceea ce se întâmpla în întreaga Românie, dar care încă nu se numea Revoluţie.
La 24 decembrie, pentru că era duminică, am avut ceva timp să vorbim în voie. Era ziua mamei şi căutam un mesaj special pentru ea. Îmi era ruşine că, în ajun, cu munca şi cu ochii pe ştiri, mă gândisem mai puţin la sărbătoarea ei, de parcă mamele ar fi veşnice.
Urmăream la televizor chipurile revoluţionarilor despre care nu ştiam, deocamdată, că sunt ca atare. Feţe obosite, mulţi tineri, îmbrăcaţi sumar. Drapele „sfârtecate”, din care fuseseră aruncate însemnele comunismului. Oameni flămânzi şi nedormiţi. Voci răguşite de acel Decembrie ‘89, posomorât şi rece. Niciunul dintre cei de pe linia întâi nu visase, probabil, în urmă cu câteva zile, să conducă tancul sau să se ascundă de moarte în urma lui.
Atunci nu mă gândisem, nu ştiu de ce, din ce cauză strada, ca teren al protestelor, îi „iubeşte”, în special, pe cei flămânzi, pe săraci şi nedormiţi. De ce Revoluţiile sunt făcute de oameni chinuiţi, care nu au idee, deseori, de ştiinţe sau de doctrine politice? De ce, la ecranele televizoarelor, apar alţii decât cei care au sfârtecat drapele, aruncând din Tricolor comunismul?
Îmi amintesc, în acea zi de duminică, am urmărit la televizor străzile Bucureştiului, încărcate de moarte şi de speranţă. Moartea rămânea afară, în ger, la ecrane făcându-şi loc nişte grandomani care vorbeau frumos despre Revoluţie. De ce trebuie să fii grandoman şi să poţi rosti graţios cuvintele, ca să ajungi pe ecran?
Avea 7 ani. De câteva luni mergea la şcoală, în clasa I. Cunoştea puţin despre Revoluţia din acea zi de duminică, iar eu nu ştiam ce să-i spun, ca să înţeleagă corect. Am avut noroc de mama. Ea a lămurit repede lucrurile. Cu jumătate de cuvânt, ca să nu fim auziţi, i-a spus că avem rude la Iaşi şi că-i este frică pentru viaţa lor, dar speră că, în curând, le-am putea revedea.
Era ziua mamei şi pregăteam masa. Ştiam că numărul morţilor Revoluţiei Române este mare, dar nu cunoşteam exact cifra acestora. Şi răniţii, unde sunt duşi? Câtă încredere pot avea oamenii într-o medicină care, până şi ea, îşi permite să fie aservită?
Numărul morţilor a depăşit cifra de o mie. Nici până astăzi nimeni nu cunoaşte cine şi de ce a tras în ei. Ai noştri, morţi după 7 aprilie, 2009, rămân într-un număr necunoscut. După 20 de ani de neştire despre ucigaşii revoluţionarilor români, devine cert că nu vom cunoaşte nici noi prea multe şi prea degrabă despre ucigaşii morţilor noştri.
Aneta Grosu, [email protected]
