Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Diaspora nu mai vrea congrese

Diaspora nu mai vrea congrese

Moldovenii s-au săturat, poate chiar suprasaturat de promisiuni şi aşteptări în gol. Şi cei de acasă, şi cei plecaţi de-acasă. Şi unii şi alţii invocă, repetat, aceeaşi mare problemă a vieţii: sunt orfani. Cu parlament şi fără drepturi, cu guvern şi fără sprijin, cu preşedinte şi neprotejaţi. Cei plecaţi de acasă – dublu sau, poate, triplu orfani, pentru că nu au cu dînşii nici casă, nici masă, nici părinţi, nici copii…

De la o vreme încoace (atenţie la ştiri) instutuţiile statului, la nivel de guvern şi parlament, sunt tot mai des asaltate cu demersuri din partea organizaţiilor comunitare ale migranţilor moldoveni, care, de pe continente diferite, cer, aproape în unison, acelaşi lucru: instituirea la Chişinău a unui Minister al Diasporei (formulele variază de la caz la caz) care s-ar ocupa „de protecţia moldovenilor de peste hotare, dar şi de reintegrarea economică şi socială a celor reveniţi în ţară… R. Moldova este printre ţările care înregistrează cel mai mare număr de cetăţeni migranţi, raportat la numărul total al populaţiei”, iar „relaţiile cu cei plecaţi se activizezază doar cu ocazia congreselor diasporei (motivate mai mult politic) şi în timpul alegerilor, pentru a atrage voturile moldovenilor stabiliţi peste hotare”. Scurt, clar şi fără întrebări. Mesajul, citat dintr-un memoriu recent, venit din Italia pentru Guvern, spune clar trei lucruri. Primul: interesul autorităţilor pentru diasporă (de altefl, ca şi pentru cei de-acasă) este unul foarte scump şi ţine foarte puţin. Doi: diaspora nu se mai vrea folosită doar electoral, ca umplutură la urne pentru un partid sau altul şi nici nu-i mai este dor de reuniunile formale (zis congrese), convocate bienal şi din care, pe durata a 10 ani, nu a rezultat încă nimic. Şi trei: diaspora vrea şi ea o „mamă” la Chişinău, care să-i poarte de grijă, nu numai să-i numere banii, trimişi acasă.

„Luată în braţe”, o dată la doi ani

Nevoia unei instituţii, care s-ar ocupa la modul serios – şi nu doar de problemele diasporei, ci a comunităţilor externe în general, inclusiv a celor istorice, s-a discutat la Chişinău de mai multe ori, începând cu 2009. A existat şi o iniţiativă de cooperare în acest sens din partea Guvernului României, la nivelul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni. Numai că mai departe de discuţii lucrurile nu au mers. În primul rând, pentru că la Chişinău subiectul este abordat, de fiecare dată, într-un alt format, iar, în al doilea – există o doză mare de scepticism, iar uneori şi reticenţă faţă de această idee în mediul experţilor guvernamentali. Nu ştiu dacă, în cazul R. Moldova, ar exista nevoia unui minister anume (modelul Rusiei) dar un serviciu specializat, pentru problemele acestor comunităţi, nu mai poate fi pus la îndoială şi trecut de la un an la altul şi de la o guvernare la alta. O demonstrează viaţa. Circa o treime sau peste o treime din populaţia R. Moldova este azi în afara R. Modova – şi asta, pe lângă diaspora tradiţională din perioada şi spaţiul ex-sovietic, plus comunităţile istorice de aproape jumătate de milion de populaţie din vecinătatea imediată – zonele tradiţional româneşti din Ucraina. Potrivit Departamentului Relaţii Interetnice (DRI), la ziua de azi există circa 130 de organizaţii ale diasporei în peste 30 de state. Statistică oficială. Nimeni nu poate spune, însă, câtă lume mai rămâne „necontabilizată” dintre cei plecaţi. Aşa că frontul „extern” este enorm (chiar dacă vorbim numai ca spaţiu), problemele, cu anii, nu s-au făcut mai puţine nici ele, dimpotrivă s-au adunat. Nu cred că DRP (care are cu totul alte prerogative) va putea substitui un eventual „minister al diasporei” (ca să operăm cu formula venită din afară) şi nici Ambasadele R. Moldova în străinătate – aşa după cum se insistă în mediul experţilor guvernamentali de la Chişinău. Acest serviciu, la nivel de departamnet, ar fi cel mai indicat să existe în cadrul Externelor, dacă tot vine vorba de comunităţile externe. Ar putea fi şi un oficiu în cadrul Guvernului. În tot cazul, numai nu ceea ce este. E greu să nu fii de acord cu autorul memoriului, din care citam mai sus, când zice că diaspora nu mai vrea să fie luată „în braţe” doar din doi în doi ani – cu ocazia congreselor sau din patru în patru ani – în campaniilor electorale. Dacă-i să fim sinceri, e cam străvezie şi răruţă „dragostea” pentru diasporă. Şi inechitabilă, dacă-i să ne gândim la cât face Ea pentru Moldova (şi pentru confortul puterii). Vrem sau nu, convine sau nu, dar până la urmă, remitenţele din străinătate întreţin, în mare, tabloul veniturilor la buget şi „creşeterilor economice”, care fac imagine pozitivă şi dau greutate guvernării. De ce atunci, să nu existe loc pentru reciprocitate între putere şi diasporă? Ca să nu mai vorbim aici şi despre faptul, că Chişinăul nu-şi foloseşte diaspora nici măcar ca lobby, în interese economice sau politice, după caz şi zonă, aşa după cum o face, să zicem Rusia şi încearcă s-o facă, la fel, şi Ucraina în R. Moldova.

Avertisment: pierdeţi diaspora

În toamnă, la Chişinău va fi convocat cel de-al V-lea congres al diasporei moldoveneşti (o invenţie, în fond, formală şi pentru imagine politică mai mult), rămasă de la Voronin şi alde Tcaciuk şi preluată de noua guvernare, în 2010, în acelaşi croi, fără să se întrebe cineva dacă aceste congrese rezolvă ceva pentru diasporă sau repetă, pur si simplu, tradiţia sovietică a congreselor PCUS (partidului comunist al uniunii sovietice), care nu erau nimic mai mult decît o formalitate intrată în tradiţia guvernării din acele vremi. Ar fi de remarcat, totuşi, două diferenţe dintre congresele de până în 2010 şi din 2010. Prima: lucrările congresului s-au ţinut în română (premieră). Şi doi: îmbulzeala la tribuna centrală s-a făcut resimţită mult mai mult decît înainte. Până în 2010, microfonul a ştiut doar de un singur „ierarh”: V. Voronin. În 2010 au fost de odată trei şi toţi trei cu pretenţii exclusive la inima şi simpatiile diasporei. Era în ajunul alegerilor din 2010 şi fiecare din cei 3 se dorea să fie „cel mai iubit dintre pământeni”. S-au făcut promisiuni de tot felul şi toate dulci, inclusiv „mamă”. S-au dat şi decoraţii, în pripă şi la întâmplare. Delegaţii au crezut în tot ce au auzit şi au văzut. Însă, a existat şi un avertisment, tot în premieră şi foarte categoric: „dacă şi de data asta lucrurile nu se vor schimba în bine în R. Moldova, să ştiţi că aţi pierdut diaspora”. Avertismentul venea din partea „moldovenilor greci”, dar a fost aplaudat de toţi. Timpul s-a dus. Doi ani sunt pe sfârşite. Scuzele cu crizele politice şi nealegerea preşedintelui s-au iepuizat şi ele. Problemele diasporei, însă (şi nu doar ale ei) au rămas, practic, unde şi erau. Interesant, ce se va întâmpla, de data asta, la tribuna centrală? Şi cât de mare va fi concurenţa la microfonul central? Şi ce fel de congres va fi cel de-al cincilea, dacă şi după al patrulea diaspora continuă să rămână orfană?

Petru Grozavu
Publicitate
Publicitate