De ce ne temem de anarhie?

De fiecare dată când un guvern eşuează, singura opţiune admisă pentru a fi analizată ca o posibilă soluţie este aceea a înlocuirii acelui guvern cu un altul care, în mod aparent normal, ar trebui să fie mai bun. Criza politică din R. Moldova a culminat săptămâna trecută prin protestele împărţite pe tabere din centrul capitalei şi prelungirea repetată a incapacităţii guvernului de a cădea de acord în privinţa numirii în funcţie a unui prim-ministru. De această dată, protestatarii au prezentat, în premieră pe lângă celelalte, şi o lozincă pe care nu am mai auzit-o anterior. Uniţi într-o exasperare şi furie generală, oamenii au venit în faţa guvernului şi au scandat: „Vrem Guvern!!”.

Fiindu-ne imposibil să nu ne întrebăm, în mod logic, de ce opţiunea analizei unei posibile reorganizări sociale care să nu mai presupună existenţa unui guvern este exclusă de către opinia publică, vrem, cel puţin ca un exerciţiu de gândire critică, să punem această mai mare ca oricând nevoie de guvern a societăţii noastre în contextul unui dialog antietatist care, cel puţin în ţările care constituie momentan marile puteri ale lumii, nu numai că nu a dispărut, dar se manifestă, de ceva timp, foarte activ în dialogul critic pe marginea evenimentelor politice şi sociale cotidiene.

Preconcepţiile legate de ideea de anarhie provin, în primul rând, din falsele noţiuni cu care acest termen a fost insistent asociat. Opinia publică preferă tacit să descrie anarhia ca pe o stare gravă de haos şi dezordine apărută ca rezultat al lipsei totale de organizare. De fapt, „anarhia” nu presupune mai mult decât o formă de organizare socială (şi, în niciun caz, politică!) în care să nu existe o clasă conducătoare/guvernantă care să îşi impună forţat autoritatea asupra unei clase supuse acesteia (din greacă, „an” – fără, şi „arkhon” – stăpân, în perioada antică prin termenul „arkhon” subînţelegându-se, desigur, stăpânii de sclavi).

Nu e de mirare, aşadar, că fiecare formă de guvern (democrat, liberal, socialist, fascist sau oricare altul) a depus, mai ales după curentele anarhiste (în special franceze şi ruse) din prima jumătate a secolului douăzeci, toată sârguinţa pentru a devia concepţia publică despre anarhie într-o direcţie care să defăimeze sensul primar al acestui termen, astfel avantajând păstrarea simţului de necesitate a unei clase conducătoare în societate.

Propaganda etatistă aplicată de către guvernele mondiale, de rând cu instrumentele mai mult sau mai puţin obişnuite de brainwashing, au îndeplinit cu succes sarcina de a îndoctrina societatea cu ideea că existenţa unui guvern şi, implicit, diviziunea socială în două clase – cea conducătoare şi cea condusă, este un lucru sinequanon pentru funcţionalitatea umană, iar orice viziune anarhistă ar fi nu doar utopică, ci chiar periculoasă pentru siguranţa acesteia. Prin urmare, ne aflăm în situaţia în care opinia publică este din start de părere că „guvernul” există nu pentru că cineva îşi impune şi menţine forţat (prin intermediul legilor şi al poliţiei) autoritatea asupra populaţiei, ci pentru simplul fapt că „aşa trebuie să fie” (căci „nu poate fi altfel”), şi pentru că, de fapt, oamenii ar fi cei care ar avea esenţial nevoie de un guvern, astfel încât, fără existenţa unuia, societatea nu s-ar mai putea organiza şi, în scurt timp, ar rămâne fără drumuri, fără curent electric, fără aer şi s-ar întoarce la starea lucrurilor din epoca de piatră.

Aşadar, dispunem de toate argumentele să credem că avem de-a face cu un control corupt asupra opiniei publice în care orice viziune anarhistă este, fără îndoială, tratată ca o manifestare absurdă, incoerentă, periculoasă sau chiar teroristă. Prin urmare, distopia nu este ceva ce ţine de un viitor fictiv, ci de un trecut şi, cu precădere, de un prezent efectiv.

Ne va lua, fără doar şi poate, extrem de mult timp şi efort să dezminţim mare parte a falselor concepţii despre anarhie, însă cele câteva cu care ne confruntăm zi de zi pot fi un punct bun de început, întrucât acestea se numără, de fapt, printre cele mai nefondate. De exemplu, unul dintre primele contraargumente pe care le putem întâlni într-un dialog etatist vs anarhist ar fi comparaţia cu criza din Somalia de la sfârşitul anilor ’90 şi până în 2006 – un cadru istoric căruia, datorită unei masive tactici de propagandă, i s-au ataşat cele mai iraţionale etichete, printre care: „adevărata faţă a anarhiei”, „repulsia tipică a anarhiei”, „experienţa anarhistă a Somaliei” etc. Rezultatul? Încearcă să vorbeşti cu cineva despre anarhie şi, mai mult ca sigur, în scurt timp vei fi întrebat: „cum adică, vrei să ajungem să trăim ca în Somalia?” În fond, e necesar doar să pui în aplicare definiţia autentică (nu cea oferită de majoritatea dex-urilor contemporane) a „anarhiei” pentru a vedea că evenimentele din Somalia nu au avut, de fapt, nicio legătură cu anarhia. Dacă prin anarhie înţelegem lipsa unui guvern, în timp ce prin guvern înţelegem un sistem prin care este controlată organizarea politică şi socială într-un stat şi, dat fiind că Somalia a fost controlată, în acea perioadă de criză, de către un guvern care a preferat să îşi exercite puterea executivă prin terorism direct în loc de legi juridice şi organe de drept ale autorităţilor publice, atunci de unde şi până unde experienţa somaliană este un exemplu de anarhie? Dacă majoritatea populaţiei ar înţelege, cel puţin pentru început, că anarhia înseamnă, în primul rând, lipsa oricărei forme de dominare şi control impuse de către o parte a societăţii asupra alteia, şi nu lipsa unei organizări, discipline sau a unui dialog social, atunci asemenea confuzii ar putea fi evitate. Nu în zadar, ca un mic exemplu de paradox mediatic, o opinie venită în 2006 din partea unui autor de la The Independent Institute, Benjamin W. Powell, era intitulată „Somali Anarchy is More Orderly than Somali Government” („Anarhia somaliană este mai ordonată decât Guvernul însuşi”).

Totuşi, în linii mari, putem vedea că lucrurile nu se schimbă mai deloc, astfel încât, mai recent, exemplul „învechit” al Somaliei începe deja să fie înlocuit cu cel al terorismului actual, noţiunea de „anarhie” fiind atribuită, mai nou, urmând aceeaşi logică, acţiunilor grupării radical-islamiste ISIS. Să vedem: dacă gruparea s-a autodenumit ca Statul Islamic, nu ar trebui oare să ne fie clar din start că aceasta este hăt departe de orice bază anarhistă? Nu este oare cuvântul „stat” un cuvânt-cheie în statu-quoul grupării, în timp ce anarhia exclude orice organizare socială sub formă de „stat”? Bunăoară, majoritatea celor care se opun oricăror idei antietatiste folosesc frecvent noţiunea de „stat anarhist”, fără a înţelege (în multe cazuri, nici după ce li se aduce la cunoştinţă) că aceasta este o greşeală de expresie. A spune „stat anarhist” este ca şi cum ai spune „prizonier liber”.

Aşadar, dacă political correctnessul, atât de preţuit de către democraţia modernă, lucrează atât de asiduu pentru a instrui lumea să îşi asume o responsabilitate în a purta un discurs conştient din punct de vedere verbal, oare nu se poate face nimic pentru a recunoaşte drept o greşeală această opinie eronată faţă de un termen care nu face decât să reprezinte un alt mod de a vedea lucrurile? Cel puţin să fie înlocuite definiţiile din dex, cum ar fi: „stare de dezorganizare, de dezordine, de haos într-o ţară, într-o instituţie” cu „formă de organizare socială care nu este supusă unui control autoritar” (doar un exemplu brut). Oare n-ar fi?

Vedeți și: Benjamin W. Powell: Somali Anarchy is More Orderly than Somali Government, Tessa Rose: What Anarchy Isn’t