Crucea pe democraţie?
Europa este zguduită de o undă de referendumuri, sau mai bine zis de „aşa-numitele referendumuri”. Elveţienii au votat pe 9 februarie în proporţie de 50,3% pentru restricţionarea „imigraţiei în masă” din ţările UE prin stabilirea cotelor. Găgăuzii s-au pronunţat cu aproape 100% pentru o orientare spre Uniunea Vamală, ca să nu mai vorbim despre Crimeea sau Veneţia. Catalanii vor putea vota pe 9 noiembrie, dacă doresc independenţa lor de Spania. Scoţienii vor decide cu privire la independenţa lor de Regatul Unit pe 18 septembrie anul curent. Pe de altă parte, parlamentul britanic a stopat în ianuarie pregătirea unui referendum în 2017 despre o eventuală ieşire din UE. Celebre sunt referendumurile din Franţa (29 mai 2005) şi Olanda (1 iunie 2005), când cetăţenii s-au pronunţat împotriva unei constituţii UE, rezultate întâmpinate cu mare ostilitate şi, în practică, ignorate de birocraţia UE. Referendumurile planificate cu aceeaşi tematică au fost anulate subsecvent în Cehia, Polonia, Regatul Unit, Danemarca, Portugalia şi Irlanda. Tratatul de la Lisabona, de facto constituţia UE, după un prim vot negativ în Irlanda în 2008, nu a fost expus votului în nici o altă ţară UE şi acceptat „executiv”, bineînţeles, după o revotare în Irlanda în 2009, deja favorabilă.
Actualmente, lumea este plină de state care se consideră democratice. Lumea abundă, de asemenea, de inconsistenţe crase în cadrul fiecăruia dintre ele. Să luăm cea mai sensibilă temă: secesiunea. Cu toate că majoritatea ţărilor actuale s-au format printr-un proces secesionist, evident, nu există niciun standard acceptat de toţi cu privire la cine are şi cine nu are dreptul respectiv. Statul secesionist, par excellence, este SUA. Între 1765 şi 1783 cele 13 colonii s-au desprins de Imperiul Britanic, în ambele tabere luptând şi europenii, în special din Hesa (Germania) şi Franţa. După războiul de independenţă, au apărut 13 state noi, care, treptat, au format Statele Unite ale Americii, prin procese individual-statale de ratificare a noii Constituţii. Mai mult de o sută de state actuale au apărut prin secesiune de la imperiile coloniale spaniol, portughez, olandez, belgian sau francez.
Actualmente, Federaţia Rusă susţine secesiunea Crimeii, dar nu o acceptă pe cea din Kosovo sau mişcările de independenţă din propriul teritoriu. SUA şi restul Occidentului nu acceptă autoproclamatele republici satelit post-sovietice, dar în acelaşi timp susţin Kosovo sau crearea Sudanului de Sud. Un caz aproape uitat este cel al Taiwanului. Iniţial acceptat de statele „democratice” drept China „legitimă”, rezoluţia ONU din 1971 a inversat situaţia în favoarea Republicii Populare Chineze (comuniste) şi în defavoarea Taiwanului (capitalist), SUA, Canada şi Japonia fiind în fruntea ţărilor care se pronunţau pentru această schimbare. Cu toate
că insula chineză a depus mari eforturi pentru a deveni membru ONU, ea a rămas fără sancţionarea internaţională oficială. Astăzi doar 21 de state membre ONU întreţin relaţii diplomatice cu Taiwanul, niciunul dintre ele din Europa, cu excepţia Vaticanului, care nu este membru ONU. Pentru comparaţie, în 1991 Coreea de Nord a fost admisă împreună cu Republica Coreea (Coreea de Sud) ca membru ONU.
Care sunt principiile care stau la baza deciziilor de acest fel? Toate taberele involucrate, atât politicienii cât şi intelectualii loiali lor, confruntate cu chestiuni mai fundamentale, reacţionează de obicei cu apeluri emoţionale, cu contraatacuri, precum: „cazul nostru se deosebeşte complet de celelalte” şi „nu avem timp pentru discuţii teoretizate, trebuie de acţionat imediat”. Ceea ce se întâmplă actualmente în Est şi în Vest este ceea ce filosoful conservator spaniol Ortega y Gasset identificase, demult, ca trăsătura principală a modernităţii: „revolta maselor” şi renunţarea la eticile universale în favoarea deciziilor ad hoc, când decide nu raţiunea, ci forţa brută şi spiritele înfierbântate.
