Costul ignorării Europei
Criza din Grecia e în deplină derulare şi nu puţini consumatori de media de la noi vor fi surprinşi şi şocaţi. Or, ani de zile se încearcă cu orice preţ ca imaginea EUropei (deşi, în realitate, Europa şi Uniunea Europeană nu ar trebui să fie sinonime, cel puţin dacă nu dorim să ştergem ţări ca Norvegia, Elveţia sau Serbia de pe harta lumii) să fie una exclusiv pozitivă.
Astfel, succesul forţelor naţionaliste în ultimele alegeri europene sau naţionale (recent – în Danemarca), problemele economice şi sociale, periclitarea dreptului la libera exprimare, spionajul economic şi împotriva populaţiei, încercarea de a cenzura internetul etc. sunt reflectate doar marginal, şi aproape niciodată nu au fost discutate implicaţiile lor pentru viitorul R. Moldova în UE.
Orice menţionare a realităţii controversate din Europa era considerată „propagandă rusească”, dat fiind faptul că, aproape exclusiv, aceste teme erau prezentate de sursele ruseşti. Este clar cu ce scop. Dar, dacă cetăţeanul este privat de informaţii mai obiective despre Europa din mass-media pro-europeană autohtonă, riscul unei dezamăgiri colective creşte, atunci când toată faţada perfectă a „Europei minunilor” se prăbuşeşte. Ca rezultat, dezamăgiţii devin pradă uşoară pentru partidele populiste.
Atât summitul recent de la Riga, unde oficialii europeni au dat semnale clare despre lipsa de perspective pentru o integrare plenipotenţiară a RM în UE, cât şi cataclismele financiare actuale au potenţialul de a nimici tot ce a rămas din ambiţiile noastre europene. Păcat că, concomitent, scad şi şansele pentru tradiţiile vestice adevărate: capitalism autentic (nu dominaţia marilor corporaţii), libertăţi private, iniţiativă şi individualism. Apar iarăşi personaje obscure: marii lideri în stare să îndrepte tot, să „gestioneze” oraşe şi ţări. Toţi am avut iluzia că trebuie ales un om „de al nostru” la cârma oraşului la alegerile care tocmai s-au încheiat. Dar unde au fost experţii geopolitici pro-europeni, ca să ne amintească de tradiţiile europene (inclusiv ruseşti, cel puţin în Evul Mediu) de autogestionare a cetăţenilor în cadrul oraşului semiautonom?!
Atât oraşele din SUA, cât şi cele din Europa au tradiţii, uneori seculare, conform cărora cetăţenii înşişi, asociaţiile private, au organizat cu succes poliţia, justiţia, transportul public, învăţământul, sănătatea publică, acţiunile de caritate. Dar, astfel de aspecte din istoria Europei şi SUA par să fie cel mai mare secret. E clar de ce: o reîntoarcere la asemenea practici ar elimina multe „fotolii” inutile şi ar arunca mulţi funcţionari corupţi înapoi pe piaţa muncii.
