Băncile sunt mai importante decât școlile și spitalele?
Scandalul numit generic ”furtul miliardului” e, în povestirea sa mediatică, cel mai ambițios, dinamic și original roman colectiv postmodern moldovenesc.
Această istorie este scrisă și re-scrisă din nou cu fiecare nou document – stenogramă, rapoarte desecretizate – ce apare în spațiul public, cu fiecare nou presupus ”vinovat” care intră în pușcărie și care, pentru a-și salva pielea și pentru a-i da în gât pe alții, oferă de fiecare dată o nouă narațiune, în care figura finală, Beneficiarul este altul.
(Ex.: în momentul apariției Raportului Kroll, ”beneficiarul” principal era Ilan Șor, asistat de câteva instituții de stat slabe, captive (Șor fiind chiar șef al Consiliului de Administrație al BEM). Apoi, când Vlad Filat a intrat în pușcărie, acesta s-a transformat în figura-cheie malefică, asistat, în noua narațiune, de PLDM, partidul său. Apoi au apărut în spațiul public (dar s-au refugiat în țări străine) câțiva foști angajați ai unor instituții de stat și private (Mihai Gofman și Sergiu Sagaidac) care au dus firele la Vlad Plahotniuc, versiune narativă confirmată și de Veaceslav Platon, când acesta a intrat, la rându-i, la dubă…
Puținele documente desecretizate arată un președinte de stat neputincios, un guvern mut, laș și nepriceput, în care, paradoxal și ciudat, doar ministra educației se revoltă de evidenta porcărie a schemei prin care banii publici sunt aruncați, pe negândite, în gropi financiare create de afaceriști nesăbuiți.
Sunt puține temeiuri să credem că versiunea nuvelei ”furtul miliardului” pe care o avem momentan ar fi ultima. Din contra, putem afirma cu certitudine că aceasta urmează a fi modificată în curând, fie de vreo nouă scurgere controlată de documente oficiale (cum ar fi stenograma ședinței de guvern de la începutul lunii noiembrie 2014, când s-a decis alocarea primei garanții de stat), fie de următoarea ediție a Raportului Kroll, care trebuie să apară, zic oficialii, până la finele acestui an.
Istoria ”miliardului furat” este jalonul simbolic ce marchează aniversarea a 25-a a Republicii Moldova: tranziția, percepută în imaginarul colectiv ca un furt continuu, culminează cu un jaf pe față.
Discuția despre furtul miliardului are însă câteva zone de tăcere, care se găsesc, nu așa cum ne-am aștepta, în detaliile nevăzute sau necunoscute încă, cum ar fi lista deplină a celor implicați (autorități-administratori-persoane de legătură-afaceriști) sau suma exactă a prejudiciului.
Zona de tăcere pe care o am în vedere este lucrul cel mai la suprafață: decizia Guvernului de a aloca, în regim de urgență și în condiții de maxim secret, garanții de stat pentru a acoperi marele furt din sistemul bancar.
De ce ni se pare evident și de la sine înțeles că Guvernul trebuia să intervină urgent pentru salvarea sectorului bancar, în condițiile în care acesta era pe cale de a se prăbuși ca o consecință a furtului?
E o întrebare ce ar trebui urmată de altele: de ce sistemul financiar-bancar este considerat într-atât de important, încât salvarea acestuia merită acest sacrificiu colectiv – asumarea unei datorii publice pe mulți ani înainte – de vreme ce ignorăm sau lăsăm să moară alte sisteme sociale (sănătatea, protecția socială, agricultura)?
De ce, în actul de guvernare, băncile sunt considerate a fi mai importante decât spitalele?
Că doar nu vedem guvernul să se împrumute de la Banca Națională pentru a dota fiecare spital raional cu ascensor, aparat pentru dializă, laboratoare performante și salarii decente pentru personalul medical. Deși o asemenea politică ar avea efecte benefice pentru întreaga populație a țării (chiar și economic: efectul multiplicator s-ar traduce prin mai puțini bolnavi, printr-o satisfacție mai mare de viață, printr-o durată mai lungă a perioadei productive etc.).
De ce băncile sunt considerate a fi mai importante decât școlile? Că doar nu vedem guvernul împrumutând miliarde pentru a asigura dotarea cu calculatoare a tuturor școlilor, dotarea cu cărți a tuturor bibliotecilor, salarii și condiții bune pentru corpul didactic. Deși o asemenea politică ne-ar aduce mult mai aproape de o societate a cunoașterii (efectul multiplicator e și aici evident – banii investiți în educație vin înapoi prin plusvaloarea pe care o aduce sistemul educațional în termeni de ramuri noi ale economiei, specialiști înalt calificați etc.).
De ce băncile sunt considerate a fi mai importante decât protecția socială a păturilor vulnerabile? Că doar nu vedem guvernul luând credite de miliarde de lei pentru a asigura pensii umane sutelor de mii care au muncit decent pe parcursul vieții și acum ridică pensii de nimic. Deși o astfel de politică ar reprezenta un act de dreptate morală pentru o generație pe care n-o prețuim.
Și întrebări mai pot fi puse: despre subvențiile agricole, despre politicile demografice, despre politicile rurale, cultură etc.
Ne confruntăm cu o schemă ideologică deghizată, prin mijlocirea unor artificii epistemologice, politice și administrative, atât în soluție ”tehnică”, pe de o parte, cât și în ”unica alternativă posibilă”, pe de altă parte. S-o spunem cu voce tare: decizia guvernului de a scoate orbește câteva zeci de miliarde de lei din buzunarul public și de a-i arunca în gaura neagră a furtului bancar este scandaloasă.
Pentru că e vorba despre același guvern care consideră că e normal să calculeze fiecare bănuț în domeniul educației sau în sfera protecției sociale și care guvern crede că e normal să verse saci și vagoane de bani în sistemul financiar-bancar, fără a verifica măcar lista și structura depozitelor în băncile furate.
Să mai adaug că ultima justificare a transferării garanției în datorie de stat – cică așa o cere FMI – e cel puțin dubioasă, de vreme ce publicul larg nu a văzut nici cerințele FMI și nici altă explicație coerentă.
Versiunea integrală a acestui articol o puteți găsi pe www.platzforma.md
Vitalie SPRÂNCEANĂ, politolog
