„Sper că atunci când se vor redeschide granițele, voi putea veni să mă „reîncarc” la voi”

Pentru bunica mea, Ana Anton Mihailov, profesoară de istorie din satul Țânțăreni, la împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani

Dacă ascuțimea minții am moștenit-o de la tata, apoi darul de povestitor și tălmăcitor, cu siguranță, îl am prin mama, de la bunica mea Ana. Întotdeauna povestea și până astăzi povestește cu multă dibăcie și măiestrie, captivându-ne pe toți, încât vrem să o ascultăm la nesfârșit. Când mai are și voie bună, știe să ne facă să râdem, piperându-și istorisirea cu câte o glumă sau cu amintiri pline de haz.

Cred că așa a știut să-i captiveze și pe elevi, fiind profesoară de istorie cu mult har în satul Țânțăreni, chiar și după ce împlinise 70 de ani. Dacă ați ști câte baliverne am citit în lucrările pe care le aducea bunica acasă și de câte ori am văzut-o corectându-le, cu zâmbet sau, alteori, aruncând foaia cu supărare. Nu o prindeam prea des în rol de profesoară, pentru că intra în acest rol imediat ce se trezea, pe la 4:30-5:00 dimineața, ca apoi să-și facă pregătirea pentru ore. Când numai bine mă trezeam, pleca la școală. În vacanțe, însă, tot timpul și-l dedica gospodăriei și nouă, celor două nepoate, pe care dintotdeauna ne-a iubit foarte mult. Ambele eram extrem de năzbâtioase, cred însă cu tărie că năzbâtiile tot de la ea ni se trag, așa cum recunoaște chiar ea, spunând că era un copil alintat și nagâțos. În familia sa, bunica a fost al cincilea copil, ultima și singura fată. Născută în Cimișlia, mamaia, așa cum îi spunem, a prins și războiul și foametea, și sosirea rușilor, și schimbarea de putere, și represaliile, și comunismul în toată „splendoarea” sa, iar mai nou, și „Moldova suverană” cu lupta ei pentru democrație. Odată cu pierderea Basarabiei de către România, frații bunicii se refugiază pentru totdeauna în România. Tatăl ei s-a stins din viață din cauza bolii. Ulterior, în 1945, la doar 14 ani, își pierde mama, la începutul foametei. Astfel, fără sprijin și fără ajutor, rămâne singură în lumea mare, în plină foamete.

Adolescentă fiind, reușește să se angajeze la un orfelinat ca ajutor și poate astfel a depășit perioada cea mai grea. A urmărit cu ochii ei cum sat după sat, gospodarii erau luați pe sus, familiile măcelărite și despărțite, apoi trimise în Siberia.

În perioada acestor represalii, bunelul meu, întors din România, află întâmplător că familia sa va fi ridicată. În miez de noapte reușește să fugă împreună cu două surori și să se ascundă timp îndelungat. În acea perioadă o și întâlnește pe bunica.

Se căsătoresc, dar încercările nu se opresc aici. Mamaia rămâne însărcinată, naște o fetiță, care, la doar câteva luni, moare. Își revine după această tragedie mult mai târziu, când rămâne însărcinată din nou, cu mama. Mai târziu se naște și mătușa mea, iar tânăra familie se stabilește în satul Țânțăreni.

Aici buneii își construiesc casa, cea mai frumoasă și dulce casă pe care o cunosc. Din doar 3 camere și o bucătărie, această casă a fost întotdeauna primitoare și am revenit acolo cu multă plăcere. A fost făcută cu multă dragoste și hărnicie de amândoi, un adevărat cămin familial cu grădină, curte, cu tot de ce are nevoie o gospodărie.

Pe când avea 30 de ani, mamaia decide să dea la universitate, la Facultatea de Istorie. Din păcate, între timp, se îmbolnăvește de tuberculoză. Boala e severă, iar șansele de supraviețuire devin din ce în ce mai mici. Ambiționată, însă, decide să finalizeze facultatea – voia să-și facă fetele mândre.

Susține examene după examene, finalizează universitatea și… învinge tuberculoza. O perioadă nu i se permite să predea la școală, dar după câteva radiografii reușite, devine profesoară de istorie și cu multă pasiune predă istoria chiar și mulți ani după pensionare.

În toată perioadă aceea, mamaia se gândește la frații săi. Granițele cu România sunt închise, vizitele – interzise. Nu știe unde-i sunt frații. După multiple cercetări intense, găsește o adresă. Depune cerere pentru a i se permite să-și viziteze frații, dar aceasta este respinsă. Atunci mamaie decide să meargă personal în audiență la secretarul de partid.

Acolo povestește în detalii cum și-a pierdut frații odată cu instaurarea regimului sovietic și cum a trebuit să-și înmormânteze mama de una singură. Impresionat de povestea ei, secretarul îi permite vizita la București. Astfel, mamaia urcă în trenul Chișinău-București, neștiind unde se duce și cum va fi întâlnită acolo de frații pe care nu-i văzuse de 20 de ani, același tren în care eu urcam 30 de ani mai târziu, în 1999, pentru a părăsi Moldova pentru totdeauna.

Ajutată de cineva din tren, la București mamaie se întâlnește cu fratele său, Pavel. Apoi reușește să se vadă și cu Petru, Tănase și Ion. Pe unchiul Ion am reușit să-l întâlnesc mai târziu, în anii de facultate.

De atunci mamaia i-a tot vizitat pe frați și ei au venit de câteva ori în vizită la baștină. Așa am învățat eu, împreună cu mamaia, alfabetul latin, încă de la 7 ani, mult înainte de revoluție. Mă îndemna să citesc scrisorile venite din România, scrise cu grafie latină și eu mă simțeam cea mai specială din toată Moldova. Mai mult ca atât, copiii din sat mă porecleau „românca”, pentru că vorbeam cu accent și știam ce înseamnă cuvântul „puț” (fântână).

Povestea de viață a mămăiței am aflat-o când am crescut mare. Cu lacrimi în ochi, o ascultam de fiecare dată și apoi râdeam împreună. Copil fiind, eu mi-o amintesc pe mamaia mereu veselă și frumoasă, întotdeauna responsabilă și mândră. Venea de la școală și gătea cea mai gustoasă zeamă și știa cum să mă convingă să mănânc la prânz, amintindu-mi de fiecare dată că, pe vremea ei, copiii ar fi fost fericiți să guste măcar fărâmiturile de la masa mea. Era impresionant cum își dezbrăca rochia dichisită, cum îşi scotea pantofii cu toc, plecând să mulgă capra sau, luând în mâini toporul, ca să taie găina.

La amiază, mămăița întotdeauna avea siesta, iar după masă muncea în grădină, în curte, creștea păsări, porci și căprițe. Eu alergam după ea și mă țineam de fusta ei, iar ea, ca să mai scape de mine, mă dădea în grija lui tataia (bunelul) și el mă învăța să joc șah sau dame, domino sau poker. Tataia era profesor de matematică, unul atipic, cu spirit aventurier, vânător și un adevărat cavaler, mereu îmbrăcat la patru ace.

Când mamaia punea la fiert rufele albe sau spăla rufele în cadă, sau când găta, avea dispoziție bună și cânta. Deseori era arțăgoasă, se contrazicea cu tataia, dar îi trecea repede, după care muncea și cânta. Cu noi era mereu blândă, înțelegătoare, chiar și când făceam boroboațe.

Cel mai mult îi plăcea să povestim. Îi plăcea să mă întrebe secrete și crea teorii ale conspirației cu toți vecinii. Țin minte, pe când aveam 14 ani, m-a întrebat: „Ia zi, mamaie, te-ai pupat cu vreun flăcău?” M-am făcut toată roșie ca sfecla și am bolmojit ceva sub nas. „Cum? Nu te-ai pupat? Spune sincer”.

Tot ea schimba tema și mă întreba de școală sau îmi povestea ceva din istorie. Eu o ascultam cu interes. Știa cum să mă fascineze. De la ea am aflat de Demostene, care lupta cu marea ca să devină cel mai iscusit orator, de cruciadele copiilor, de Pompei, de Auschwitz și copiii evrei, murind de foame, de turnul din Pisa „hop pe-o parte”, de Galileo Galilei și de multe altele.

Cele mai frumoase escapade erau cu mamaia la oraș, când îmi lua înghețată sau când găteam împreună în sarai, sau seara când făcea ceai de mentă și mă punea să-mi spăl picioarele în lighean. Îmi mai plăcea când ne duceam pe la alte profesoare în vizită și acelea ne serveau cu dulceață de căpșuni. Iar în timpul perestroikăi, când bani nu erau și totul se cumpăra cu cupoane, când mama și tata și-au pierdut locurile de muncă, mamaia a fost cea care mi-a luat colanți verzi. Și-a dat toată pensia ca eu să am visații colanți.

Chiar și mulți ani mai târziu, în dramele și bucuriile mele personale, cel mai cald refugiu era la Țânțăreni.

Niciodată nu a fost nevoie să o conving pe mamaia pentru cine să voteze, am avut mereu aceleași preferințe, sperând la schimbare și democrație. De fiecare dată când m-am întors, făcea câte o zeamă de găină ca să-mi lecuiască dorul de casă. Și plăcinte. Și friptură de pui. Și renumitul ei tort „Napoleon”. Și mai ales, discuțiile noastre la asfințitul soarelui cu ceai de tei din curte… Cât de norocoasă am fost să fiu binecuvântată cu asemenea bunei.

Dragă și scumpă mămăiță, cu lacrimi în ochi scriu aceste rânduri. Aș fi vrut atât de mult să fiu de ziua ta, la 90 de ani. Mi-e dor de tine, de casa din povești și de voi toți, care ați rămas în Moldova. Îi sunt imens recunoscătoare mătușii Silvia că are grijă de tine și sper că atunci când se vor redeschide granițele, voi putea reveni să mă „reîncarc” la voi, la Țânțăreni. Să ne fii sănătoasa mamaie și să te sărbătorim la 100 de ani!