„Migranţii ar trebui să știe că nu sunt nicicând singuri în timpuri grele”

— Ați plecat demult în America. De ce ați părăsit R. Moldova și ce înseamnă aceasta acum pentru dvs.?

— Într-adevăr, am plecat în America în urmă cu 18 ani din motive economice, dar mai mult, din cauza lipsei oricărei oportunități de a avea o viață decentă pentru mine și pentru copiii mei. Mă îngrijora faptul că, odată cu trecerea timpului, situația devenea mai disperată, iar orizontul nu se mai vedea din ceață. După ce am epuizat toate posibilitățile, rămăsese migrația. Plecarea nu a fost ușoară, iar adaptarea a luat timp. America, însă, ne-a deschis atâtea posibilități, încât uneori îmi pare că visez. Vorbim deseori cu copiii despre ce ar fi fost cu noi, dacă rămâneam acasă. Copiii mei, maturi deja, spun cu toată sinceritatea că, din păcate, niciodată n-ar fi avut aceleași posibilități în Moldova. Spunem asta cu durere, căci patria rămâne patrie, în ciuda tuturor greutăților.

— Copiii dvs. au făcut școală în SUA? Cum a fost să treacă de la sistemul de educație din Moldova la cel american?

— Copiii mei erau de 10 și 12 ani când am ajuns în SUA. În mijlocul anului de studii, practic, au fost aruncați într-o școala medie publică americană. Au început să vorbească engleza la trei luni după ce studiau în acea școală. Universitățile americane au o reputație prestigioasă și cei patru ani acolo au fost cei mai grei din viața lor, dar și cei mai interesanți. Fiica a învățat limba japoneză la universitate și acum locuiește și muncește în Japonia. Băiatul, după studii, s-a înscris în Corpul Marin, o filială a Flotilei Militare Americane. Acum activează în calitate de sergent. Mai are un an de slujbă și revine acasă.

— De curând ați lansat o carte despre migrație. Cum ați început să scrieți? Care a fost „motorul”?

— Dorința de a scrie o am încă din școală. Luam note bune la compuneri la română și la rusă. La 16 ani, am obținut locul doi la Olimpiada de Literatură de la Chișinău. După absolvire, am susținut examenele de admitere la Universitatea de Stat din Moldova la Jurnalistică și Literatură, dar Universitatea nu m-a acceptat din cauză că în acel an erau mai mulți aplicanți decât locuri. La 17 ani, pentru prima data, m-am trezit cu visul de a deveni scriitoare doborât înainte de a-mi lua zborul. Din fericire, unchiul meu, care era fotograf la un ziar micuț la Moscova, m-a invitat în calitate de stagiară. Deși a fost o perioadă grea de cenzură, pentru mine a fost o experiență interesantă și neobișnuită, căci eram corespondent independent. Sincer, eram complet nepregătită de prima mea migrație, de aceea am revenit acasă peste șase luni. La întoarcere, viața a luat altă turnură și doar peste 15 ani am reușit să mă întorc la USM, Facultatea de Limbă Engleză, la cursuri serale. Au trecut încă 15 ani (adică 30 de ani de la prima mea publicație), când m-am înscris la un curs de scriere creativă, la un colegiu American. Sfat pentru viitorii scriitori: niciodată nu e târziu! În 2016, am auzit apelul ZdG către cei din străinătate de a scrie pe pagina Diaspora. V-am contactat, iar voi ați răspuns, spre bucuria mea. De atunci nu mă pot opri. Scriu paralel în română și engleză. Dar „motorul” e, cum spunea bunica mea, drâmbă la poponeață. Mă plictisesc dacă ziua mea nu e ocupată de dimineață până seara cu tot felul de proiecte.

— Este prima dvs. carte. Cât timp ați lucrat la ea? De unde a pornit ideea de a o scrie?

— Ideea pentru „Welcome to America, Welcome Home” („Bine ai venit în America, bine ai venit acasă”, n.r.), o carte despre imigranți și pentru imigranți, a început imediat după alegerea lui Trump în calitate de președinte. Erau numeroase paralele cu situația de acasă, când presa era atacată, fiind disponibilizați din funcții criticii președintelui, Trump fiind şi el obsedat de cultul personalității. O situație neobișnuită pentru America – nu o mai recunoșteam. Și ce faci atunci când nu știi ce să faci? Vorbești cu experții și cu oamenii care au trecut prin aceeași experiență. Uite așa, interviu după interviu, am adunat material pentru această carte.

— Ce ați descoperit despre dvs., scriind această carte?

— Cel mai mult m-a mirat faptul că am întâlnit atât de mulți oameni care făceau fapte bune fără a se promova, fără a aștepta o medalie, pur și simplu, din principiu. Mulți dintre ei o făceau din indignare sau furie, pentru a combate ordinele executive draconice ale lui Trump, care a început să atace comunitățile de migranți din prima zi de președinție. Am descoperit că avocații de emigrație de la organizațiile nonprofit erau eroii invizibili, care în fiecare zi luptau pe baricade. Dar cel mai mult m-au uimit acțiunile oamenilor simpli. Am vorbit cu o americancă care a deschis o fabrică de cusut unde angaja exclusiv femei refugiate din țările musulmane: Afganistan, Siria, Irak. Am vorbit cu o ucraineană care l-a scos pe un tânăr rus, solicitant de azil politic, dintr-o închisoare de emigrație și l-a scăpat de deportare. Am vorbit cu un psiholog, o imigrantă din Peru, care e voluntară la un ONG, și scrie petiții pentru familiile de emigranți în care părinții și copii sunt în pericol de separare. Nu mai zic de cetățenii care au donat milioane ONG-urilor pentru a susține emigranții. E pur și simplu incredibil…

— Ce lecții credeți că ar putea învăța migranţii din cartea dvs.?

— Lecția cea mai importantă spune că ei niciodată nu sunt singuri în timpuri grele. Eu, de exemplu, lucrez voluntar traducătoare pentru un ONG careactivează sub egida Violence Against Women Act (Legea Contra Violenței împotriva Femeilor). Traduc depozițiile femeilor din Europa de Est, aduse aici cu statut de mirese, dar care sunt abuzate de bărbații americani. De fiecare dată sunt șocată cum femeile astea suferă în tăcere ani la rând. Imediat însă cum găsesc curaj să-și împărtășească durerea cu o singură persoană, viața lor se schimbă, deoarece oamenii sar în ajutor.

— Ce este important, în opinia dvs., să cunoască cei care planifică să migreze în SUA?

— E bine să vorbească engleza și să aibă o profesie care poate fi echivalată aici. Dar să fie pregătiți că nu va fi ușor de la început. Din păcate, migrația către America e foarte complicată în prezent.

— În carte descrieți și niște istorii umane. Care e cea mai impresionantă, în opinia dvs.?

— Pentru mine, e istoria tânărului care a fost reținut de către autoritățile americane și care a trecut prin toate în închisoarea de emigrație, în timp ce oamenii din afară luptau să-l scoată afară, a fost una extraordinară. Sunt și alte istorii fascinante în capitolul „Copiii Emigrației”. Istoria unui băiat de 16 ani, care a fost nevoit să devină capul familiei ca să-și scoată familia din Vietnam, când comuniștii au venit la putere. Ori istoria unei fete tinere din Nicaragua, care a fost trimisă de mama sa la mătușă-sa în America ca să scape de război, iar unchiul a încercat s-o violeze. Ea a fost una dintre femeile care a găsit curajul să-i spună cuiva ce se întâmpla la mătușa acasă, iar femeia căreia i-a mărturisit i-a și salvat viața.

— La ce lucrați în prezent?

— Acum lucrez la niște memorii despre cum am ajuns în America. Îl scriu cu două voci: una cu jale, și una cu glumă. De fapt, acum câteva capitole le citesc unii scriitori americani și ei îmi dau un feedback, care e pozitiv, de altfel. Sper ca următoarea carte să fie și mai interesantă.

— Cum e situația cu virusul în zona unde vă aflați?

— E gravă. Suntem în carantină. Școlile, grădinițele, restaurantele sunt închise, o parte din businessuri la fel. Funcționează doar magazinele, spitalele, poliția și ambulanța. Clinicile sunt deschise, dar medicii sunt supraîncărcați.O rudă a avut o infecție la ochi și putea să se programeze doar pentru mai. De fapt, aici toate afacerile care pot trece online fac asta. Eu, de exemplu, lucrez de acasă a doua săptămână. Îmi fac griji pentru soțul meu, care lucrează la Boeing. Uzina a fost deschisă până de curând, iar zilele trecute la ei a fost primul caz mortal de coronavirus. Azi, le-au spus că uzina se închide pe două săptămâni. Situația economică va fi foarte gravă. Cei din familia noastră care lucrau la restaurante sunt disponibilizați, cei care au o mică afacere sunt nevoiți să închidă, deci suferim păgube financiare. Deocamdată, toți suntem sănătoși și asta e de bine.

— Vă mulțumim.