Ce poate învăța R. Moldova de la o țară care își respectă animalele – lecția elvețiană

Fenomenul cruzimii față de animale este în continuă creștere, iar numărul mare al maidanezilor pe străzi și atacurile zilnice ale acestora asupra populației – o problemă de actualitate. Semnalează societatea și recunoaște guvernarea. Cu toate acestea, Republica Moldova nu are încă un cadru legislativ privind protecția animalelor. Un proiect de lege în acest sens a fost votat acum jumătate de an în primă lectură, pe fundalul protestelor activiștilor pentru protecția animalelor, care au cerut revizuirea prevederilor documentului, dar până astăzi nu are o finalitate.

De unde începe grija pentru animale și cum funcționează o societate în care „demnitatea ființelor vii” este consfințită în Constituție, aflăm din experiența Elveției, prin intermediul moldovencei Anastasia Parvan, medic veterinar cu studii la Chișinău,  care activează de cinci ani într-un laborator specializat în diagnostic veterinar din Elveția.

Dragostea, empatia și compasiunea Anastasiei Parvan față de animale au prins rădăcini în copilăria ei din satul Sadova, raionul Călărași, dar exemplul privind modul în care o societate civilizată își tratează animalele l-a descoperit în Elveția.

Nu e vorba doar de lege, e despre mentalitate

Elveția nu este un stat membru al Uniunii Europene, dar deține una dintre cele mai stricte și mai bune legislații din Europa la capitolul protecția și îngrijirea animalelor.

„Baza legislativă începe de la un singur principiu fundamental: „«Animalele sunt ființe sensibile care merită respect și îngrijire». Această frază se regăsește în legea fundamentală a elvețienilor privind protecția animalelor, iar acest principiu denotă esența mentalității lor, a obligațiilor pe care le au oamenii față de animale și a întregii politici publice privind bunăstarea necuvântătoarelor: un animal are nevoie de condiții adecvate de trai, de hrană, apă și, pur și simplu, să nu fie abuzat sau să nu sufere”, explică Anastasia Parvan.

Aceasta spune că la bază stă educația: „Am întrebat-o pe fiica mea cea mai mare, care este în clasa a 5-a, ce știe ea despre protecția animalelor. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost că «la școală am învățat să nu aruncăm nimic pe jos, niciun gunoi, niciun plastic, în așa mod ca animalele care se află în libertate sau animalele de companie care ies la plimbare să nu înghită, să nu mănânce acest gunoi.» Îmi pare că acest lucru denotă un grad foarte înalt de conștientizare și de sensibilizare încă din grădinițe și din școli, unde sunt desfășurate diverse campanii despre importanța bunăstării animalelor.”

O infrastructură care sprijină grija reală

Ca să deții un animal de companie în Elveția, trebuie să îndeplinești o listă strictă de cerințe, inclusiv să plătești un impozit la primăria locală, să înregistrezi animalul într-o bază de date națională, să perfectezi o asigurare de sănătate și, nu mai puțin important, să urmezi un curs de instruire care te învață cum să ai grijă de el și cum să te comporți în societate.

„Pentru pisici este mai simplu, nu se cere un pașaport, decât doar un document în care sunt introduse vaccinurile, informațiile despre data nașterii, diferite diagnosticuri, dacă a călătorit și unde a călătorit. Este o metodă de responsabilizare, ca să se evite abandonul lor”, povestește moldoveanca, precizând că în baza de date a Elveției există atât numele proprietarilor, cât și numele animalelor, ceea ce ar fi de mare ajutor mai ales atunci când ultimele se pierd.

Încălcarea drepturilor animalelor sau maltratarea acestora sunt pedepsite foarte aspru de lege, iar populația denunță fără ezitare orice acțiune care afectează bunăstarea lor.

„Anual, se înregistrează între două și trei mii de plângeri la poliție cu privire la maltratarea animalelor. Acest număr mare denotă că lumea se îngrijește de bunăstarea animalelor și vrea să denunțe cazurile de maltratare. Deja cât sunt ele de urgente sau grave, pot să constate medicii veterinari din cadrul poliției. Drept urmare, organele statului pot să confiște unele animale, pot să interzică proprietarilor să mai dețină pe viață vreun animal, pun amenzi de câteva mii de euro. Lumea poate să răspundă penal și să facă pușcărie pentru abuzul și violența contra animalelor”, punctează medicul veterinar.

Mai există o instituție publică de control, iar inspectorii veterinari sunt specializați pe diferite domenii, cum ar fi buna funcționare a fermelor, minimizarea suferințelor animalelor, efectuarea analizelor relevante pentru sănătatea publică sau documentarea cazurilor de violență.

„Aici, un medic veterinar inspector este obligat să cunoască toate cele trei limbii oficiale ale Elveției – franceză, italiană și germană, pentru ca în cazurile de urgență să nu aibă impediment de comunicare, dar direct să poată acționa pentru bunăstarea animalelor. Este o condiție de bază”, explică medicul veterinar.

Concurs pentru adopția unui animal

În cinci ani de când locuiește în Elveția, Anastasia Parvan afirmă că nu a întâlnit niciun câine vagabond. Faptul că nu există animale abandonate vorbește și despre eficiența măsurilor legale și instituționale.

„Există aziluri de animale în care animalele sunt crescute și îngrijite. Acestea sunt private, cu venituri de la stat și din donații. Evident, condițiile foarte bune, dar scopul este ca animalele să-și găsească un stăpân cât mai rapid”, spune Anastasia.

„Se face foarte multă publicitate, se face ziua ușilor deschise, se cheamă lumea din comunitate, se vorbește despre aceste animale, se arată în mod deschis cum sunt ele îngrijite. Uneori, animalele sunt date spre adopție chiar gratuit”, explică medicul veterinar. Să adopți un animal în Elveția este un proces riguros, care presupune îndeplinirea mai multor condiții de bază, povestește Anastasia Parvan.

„Azilurile percep o taxă, care este una destul de accesibilă pentru populație, dar diferă în funcție de rasa și vârsta animalului. De exemplu, pentru câinii de până la zece ani taxa este de 300 de franci, iar pentru cei mai mari – chiar și 600 de franci. Cu cât este mai bătrân, câinele are nevoie de mai multă îngrijire, respectiv, azilurile cer mai mulți bani, pentru a se asigura că persoana are resursele necesare pentru întreținerea acestuia”, menționează Anastasia Parvan.

Printre condițiile specifice pentru adopție se numără: familia să fie de acord, să dispui de spațiu, de acordul stăpânului – în cazul chiriei, de resurse financiare pentru întreținere, să treci de un interviu.

„Dacă adopți un câine, ești obligat să faci școală de dresaj al câinilor. Există o fază de preadopție, când nu doar tu ai posibilitatea să cunoști animalul, dar și persoanele care îți încredințează animalul să te cunoască. Timp de câteva săptămâni după adopție,membrii azilului urmăresc cum are loc procesul de integrare a noului membru în familie. De multe ori există mai mulți pretendenți pentru un singur animal, respectiv, nimeni nu se grăbește să dea câinele sau pisica primului venit. Este o practică obișnuită și ca animalul să fie întors la azil dacă nu s-a integrat în noul mediu”, explică medicul, precizând că sunt rare cazurile când pot fi date spre adopție animale cu anumite probleme de sănătate. Acestea sunt tratate și doar după ce azilurile se asigură că animalele sunt bine, pot fi adoptate.

Muzică clasică la mulsul vacilor

Nu este un clișeu, vacile din fermele elvețiene chiar ascultă muzică clasică – pentru a fi mai relaxate și a produce mai mult lapte. 

„Sunt foarte multe organizații nonguvernamentale care pledează împotrivă și militează pentru procesul natural de a mulge, ca să nu se facă exces. Totuși, gradul de conștientizare este destul de ridicat și animalele mari sunt bine îngrijite. Noi mergem destul de des pe la ferme în vizită: totul este automatizat și prietenos mediului. De asemenea, atât de multe câmpii pentru pășunat cred că nu am mai văzut nicăieri, iar zonele sunt delimitate prin garduri electrice. Pe produsul final pe care îl cumpărăm din magazin este menționat că animalele au fost crescute în libertate și nu închise”, povestește Anastasia Parvan.

Familia Anastasiei Parvan locuiește într-un sat tipic elvețian, cu o mie de locuitori, iar pe teritoriul acestuia se găsesc două ferme de vaci și una de porci.

„Noi nu avem vreo problemă legată de mirosul neplăcut, adică să facem noi o plângere că, uite, ne deranjează aceste ferme. Toate dejecțiile animaliere sunt adunate în containere instalate sub podeaua din grajduri. Aceste containere sunt destul de bine închise, delimitate  în așa mod ca să nu fie miros. Miros este uneori toamna și uneori primăvara, când, după transformarea în compost, sunt împrăștiate pe terenurile agricole. Noi mergem direct la ferme să cumpărăm lapte sau carne. Uneori, mergem, pur și simplu, pentru ca ai noștri copii  să mângâie vacile”, explică Anastasia Parvan.

Gospodăriile private, mai spune medicul veterinar, pot crește doar păsări pentru ouă, iepuri și porumbei: „Există însă reglementări privind declararea acestora și numărul lor. La fel, orice proprietar trebuie să respecte anumite norme referitor la consumul cărnii: trebuie să cunoști anumite norme despre cum să sacrifici un animal ca să nu îi provoci suferință.”

Abatorizare blândă

Anastasia Parvan spune că în ultimii ani a scăzut consumul de carne în Elveția, iar prețul pentru un kilogram ajunge la 50-60 de franci (circa o mie de lei moldovenești). Potrivit acesteia, fenomenul ar avea drept scop să reducă abatorizarea. 

Elveția are și o legislație foarte bună pentru eutanasiere sau pentru abatorizarea animalelor.

„Prin eutanasiere se încearcă minimizarea suferinței atunci când animalele au o boală foarte gravă, de exemplu, cancer. Iar la abatorizare, ca să primim noi, consumatorii, carne, se folosește pistolul electric sau camerele cu CO2, pentru că provoacă o moarte mai ușoară și mai rapidă decât înjunghierea sau alte metode cu arme ascuțite”, punctează interlocutoarea. 

Șoareci de laborator și porcușori de Guineea 

Un exemplu care ilustrează cât de departe s-a mers în această cultură a grijii față de toate ființele vii este protecția acordată până și șoarecilor de laborator: există o etică a cercetării destul de riguroasă, iar într-un final, este reglementată eutanasierea – pentru a reduce la minimum suferința.

Grăitor despre standardul elvețian la capitolul protecția animalelor este și faptul că un om care și-ar dori să pescuiască trebuie să facă un curs de instruire pentru a învăța cum să nu producă daune, nici mediului, nici peștilor: „Până și cum trebuie să scoți acel cârlig din gura peștelui se învață în școlile din Elveția.”

O altă prevedere prietenoasă animalelor stipulează că nu ai voie să deții un singur  animal mic sau foarte mic, cum ar fi porcușorii de Guineea sau iepurașii: „Nu ai voie să cumperi unul, ci doi, să fie în pereche. Există o lege la nivel federal care stipulează o astfel de condiție.”

Statutul medicului veterinar

În Elveția, la fel ca în R. Moldova, medicii veterinari sunt la mare căutare. Diferența o fac condițiile de muncă, dotarea cu echipamente performante și salariul. Un profesionist începător are un salariu anual de 70 de mii de franci (1,4 milioane de lei).

„În funcție de specialitate, experiență, anual salariile cresc. Dacă vorbim de chirurgie sau chirurgie optică, domenii de cercetare sau farmaceutică, de exemplu, salariile se ridică la  150 de mii de franci anual (3 milioane de lei)”, punctează Anastasia Parvan.

Aceasta spune că dacă în R. Moldova studenții fac medicină veterinară generală la facultate, în Elveția, aceștia se pot specializa încă de pe băncile universității pe domenii înguste, cum ar fi chirurgia ochilor, neurologia sau ginecologia: „Există niște condiții excelente pe partea practică și foarte mult se pune accent pe schimbul de experiență. Studenții merg în SUA, în Canada, în Australia pentru șase luni sau un an și asta face parte din studii.”

După comunicarea cu unii colegi de breaslă de acasă, susține Anastasia Parvan, a aflat că medicilor veterinari din R. Moldova le lipsesc echipamentele profesioniste, tehnica  performantă și salariile competitive.

R. Moldova de unde începe? 

Familia Anastasiei Parvan nu deține vreun animal de companie, dar și-ar dori să adopte un cățel și o pisică din R. Moldova, pentru a oferi o viață mai bună unor animale de acasă.

„Nu avem animale de companie doar din considerentul că îmi dau seama, ca medic veterinar, că vreau să le ofer condiții bune de trai și spațiu suficient. Mai apoi, îmi doresc ca cei trei copii ai mei să fie cei care au grijă de animale. Respectiv, aștept ca și ei să mai crească un pic, în așa mod ca să poată singuri să aibă grijă de ele”, explică medicul veterinar. 

Aceasta spune că pentru prima dată copiii săi au văzut un cal pus la munci grele și câini legați atunci când au revenit în R. Moldova, iar pentru ei aceste imagini erau de neconceput. De aceea, crede că respectul față de animale și tratarea cu blândețe își au temelia în educația de la cea mai fragedă vârstă.

„Copiii se nasc deja cu această dragoste față de animale. Ura apare mult mai târziu. Și este mult mai ușor ca maturii să educe copiii atunci când ei sunt mici și să înrădăcineze în ei grija și empatia față de animale, iar mai apoi, pe cadrul legislativ, să ofere suport acestei educații, acestei conștientizări.

Lipsesc, din păcate, instruiri sau școlarizări directe chiar din copilărie. Probabil că se vorbește în școli și în grădinițe, dar foarte puțin, pe aspectul ăsta. Și din acest considerent, cresc generații care încă nu realizează și nu conștientizează atât de mult cât este de important ca animalele să nu sufere, pentru că ele nu se pot ajuta singure și au nevoie de noi, oamenii.

Noi toți spunem că iubim animalele, dar la modul practic, mai puțin se vede.

Prin exemplul Elveției pot spune că doar cetățeanul de rând poate să conștientizeze la nivel moral despre responsabilitatea sa. Ca să nu există abuz față de animale, mai trebuie ca fiecare să denunțe atunci când este martor al unor ilegalități și să nu rămână indiferent la cazuri când animalele au nevoie de ajutor sau sunt maltratate.

Am văzut în ultimii ani în presa de acasă cazuri de maltratare gravă a animalelor. Atunci era cazul inițierii unor campanii ample de sensibilizare la nivel național. Nu știu de ce nu s-au făcut.

Mă întorc, iarăși, la colegii mei de breaslă. Probabil, cel mai bine acest mesaj de conștientizare și de moralitate ar putea ei să-l ducă prin sate – să meargă, să vorbească cu oamenii. Eu sunt sigură că ei fac deja acest lucru, dar este nevoie de un program amplu, la nivel de țară, ca lucrurile să se miște din loc”, punctează Anastasia Parvan.