„Am plecat în Italia pe câteva zile și am rămas pentru câteva luni”
Când am venit în martie aici pentru un weekend, am rămas blocată și nu am mai putut reveni în R. Moldova. Zboruri anulate, transporturi anulate, totul închis, stare de urgență și carantină toată Italia.
Am plâns, am râs, m-am liniștit, mi-am cerut iertare de la tata că nu a știut nicio secundă unde sunt și nu dădea de mine. M-a văzut doar la televizor într-un reportaj. Despre starea lui de frică și tensiunea ridicată e mult de povestit.
Am trecut aici cu bine întreaga carantina, din 9 martie până pe 18 mai fiind închisă în ogradă cu acces doar la grădina din spate. Fără haine prea multe, fără încălțăminte și schimburi.
Am avut ocazia să ajung acasă cu un avion charter, dar am refuzat… Am simțit undeva în suflet că trebuie să mai rămân aici.
Am așteptat ca și Moldova să meargă înspre mai bine, să circule transportul normal și să zboare avioanele, ca să ne simțim liberi din nou. Dar n-a fost să fie…
Am achitat chiria la Chișinău (chiar dacă am rugat să-mi înghețe plata, întrucât nu lucrez și e greu), serviciile și restul. Oricum, pe nimeni nu interesează dacă poți sau nu plăti. E greu sa le rezolvi pe toate de la depărtare. Mulțumesc mult unui om bun care m-a ajutat să achit chiria pentru două luni, întrucât nu puteam efectua transferul de aici.
Între timp, m-am eliberat de la muncă – nu avea rost să țin un loc acolo unde nu puteam fi prezentă și mi-am reziliat contractul de internet după șapte ani de fidelitate cu același furnizor (ce bine că se pot face, totuși, tare multe online). Cu cel de telefonie mobilă mai văd cum fac.
Mi-am luat o pereche de adidași de schimb, vreo două tricouri, pantaloni scurți și o pereche de colanți, să am de schimb, de ieșit prin localitate și să fac sport.
Ne-am întâlnit cu Laurențiu, prietenul meu, am găsit o chirie nouă, într-o regiune foarte frumoasă – Toscana, am mai cumpărat câte ceva necesar pentru casă, iar Laurențiu are grijă să-mi dăruiască flori în ghivece, ca să umplem casa și curtea cu ele. Ah da, mai creștem în ghivece dafin și pătrunjel.
Acum ar trebui să o iau de la început și e greu. Sa învăț elementar limba italiană, să mă înregistrez oficial în țara asta, ca să pot oficial lucra și să-mi caut de lucru. Nu prea știu ce aș putea face, dar pentru început aș face orice.
M-aș întoarce pe o lună-două acasă, să-l văd pe tata, să-mi mai aranjez niște chestiuni pe care nu le pot rezolva de la depărtare, să-mi aduc hainele de vară (aici m-a prins vara cu geacă și vestă îmblănită), dar nu pot.
Sunt blocată sufletește și fizic aici. Aș avea toate șansele să nu mai pot reveni curând înapoi, pentru că mi s-ar interzice accesul pe teritoriul țării, dacă nu am permis de ședere, contract de muncă sau o urgenţă medicală.
Aceasta este o istorie reală și o experiență de viață, pe care o trăiesc acum. E complicată, dar sunt fericită. Tata acum e bine și liniștit, iar eu tot sunt bine, dacă ştiu că el e bine. Încetișor, fără să fi programat lucrurile, văd cum ele iau altă întorsătură.
Așteptăm să revină totul la situația de „până la pandemie”, ca să putem reveni ambii acasă și să ne îmbrățișăm părinții pentru firele încărunțite de pe cap.
