„Arbeit Macht Frei” sau Ce nu a apucat să vadă Vlad Filat în Varşovia (II)
Galeria «Appendix 2» a lansat expoziţia israelianului Amir Yatziv (foto), «Arbeit Macht Frei» (din germană – «Munca te eliberează»), chiar în seara zilei în care delegaţia guvernului moldovean în frunte cu premierul Vlad Filat s-a întâlnit cu demnitarii polonezi.
De obicei, un vernisaj de artă contemporană trece lejer într-o petrecere şi multă voie bună, în cazul acestei expoziţii, însă, totul a decurs foarte şi foarte solemn. E pentru că autorul a încercat un lucru aparent imposibil, o reflecţie despre unul dintre cele mai teribile monumente ale torturii care există pe Pământ – lagărele de concentrare naziste.
«Arbeit Macht Frei» e o expoziţie care, poate, e mai bine să nu fie văzută după o zi lungă de muncă, deci nu pot ţine pică delegaţiei moldoveneşti că nu a apucat să o vadă, deşi sunt sigur că i-ar fi interesat, dar mai ales că sunt eu aici, gata să raportez benevol ce se putea vedea în spaţiosul local al «Appendix 2». Am apărut, deci, ca ochii şi urechile premierului nostru, a doua zi după deschidere, dis-de-dimineaţă, cu mintea limpede, gata să absorb aproape orice. Cititorii ZdG ştiu deja povestea furtului inscripţiei «Arbeit Macht Frei», instalat pe poarta Auschwitz I, care se deosebeşte de inscripţiile similare de pe porţile altor lagăre de concentrare germane prin faptul că litera B e întoarsă cu fundul în sus. Acest element, se pare, a fost un semn de nesupunere şi sabotaj al autorităţilor naziste, întreprins de un grup de prizonieri politici în fruntea cărora se afla fierarul polonez Jan Liwacz. Sloganul «Arbeit Macht Frei», atât de contrastant cu funcţia reală a lagărelor de concentrare naziste, la intrarea cărora se afla, a fost efectiv forjat în istoria omenirii, devenind unul dintre cele mai distincte simboluri ale acestora. Pentru cei mai mulţi deţinuţi, inscripţia a însemnat indicatorul spre iadul pe Pământ. Totuşi, când au aflat vestea despre sustragerea gravurii, tot ei, foştii prizonieri, afirmau că actul a fost o lovitură dată memoriei, simbolului suferinţei celor ucişi şi a celor care au rămas în viaţă. «E ceva dezolant, nădăjduiesc să fie doar un act de huliganism», comenta Kazimierz Albin (nr. de deţinut: 118). Deşi multe dintre lagărele de concentrare naziste se află pe actualul teritoriu polonez, Albin insistă în a le numi «nemţeşti». Polonezii sunt foarte sensibili în această privinţă şi reacţionează foarte prompt când aceste locuri sunt descrise drept «polone». Cu mare drag le-ar fi evacuat din teritoriul lor, ca să scape de coşmarul acestora şi de teribila imagine pe care o produc, însă înţeleg prea bine că astfel ar şterge pasaje importante din memoria colectivă a omenirii, fapt care nu pot permite să se întâmple.
Dar să revin la expoziţia lui Amir Yatziv.
În 2006, în timpul unor lucrări de conservare, pe suprafaţa renumitei inscripţii au fost identificate 13 pete de rugină. Pentru o perioadă de două luni, cât inscripţia s-a aflat în laboratorul de renovare, în locul ei a fost instalată o copie, special executată de un grup de meşteri locali. Întâmplător, în aproximativ aceeaşi perioadă, şi un Muzeu din Israel a comisionat executarea unei copii a sloganului cu B-ul pe dos. Cele două echipe de sudori contemporani nu ştiau că lucrează în paralel la o sarcină similară şi nu au comunicat între ei.
Nucleul expoziţiei este un scurt documentar, în care Yatziv compară procesele de creaţie ale ambelor grupuri de fierari, intervievându-i. Explicaţiile sudorilor israelieni şi polonezi, lipsite de patos, sunt prezentate secvenţial, de parcă meşterii ar fi discutat unii cu alţii prin intermediul unei videoconferinţe. În declaraţiile lor apare o discrepanţă în momentul în care se discută litera B – israelienii cred că este o greşeală tehnică, pe când covalii polonezii afirmă categoric că e vorba despre un sabotaj la adresa administraţiei naziste.
La expoziţie mai sunt prezentate câteva zeci de fotografii ale petelor de rugină – mărite de 1000 de ori. Artistul afirmă că, prin mărirea lor, imaginile îşi pierd caracterul de document, devenind nişte compoziţii abstracte, viu colorate. Unii spectatori ar putea conchide că acestea sunt nişte fantezii inocente ale autorului, şi mai mulţi, probabil, sunt cei care, ştiind tematica expoziţiei, se simt revoltaţi de intruziunea acestor compoziţii abstracte în culori jucăuşe, exagerat de accentuate în teribila realitate a lagărului nazist de exterminare în masă. Dar imaginile sunt documente! Au fost executate chiar de lucrătorii muzeului Auschwitz, Yatziv le-a mărit doar, nu a colorat nimic!
Autorul îşi propune să-l facă pe spectator să se introspecteze, să-şi analizeze sentimentele faţă de setul de imagini superficial atractive şi, concomitent, să vizualizeze oribilul context din care au fost extrase.
Se poate spune chiar că artistul încearcă spargerea unui stereotip de percepţie a Holocaustului, oferind acestui simbol un suflu prezent, o nouă nişă în realitatea de astăzi, prin prisma unor tehnologii şi personaje contemporane, inducând participarea activă în privitor, aldinând astfel ororile pe care inscripţia le simbolizează.
La venirea mea, în galerie nu se afla decât o angajată, care mi-a inclus filmul şi a aprins becurile ce iluminau fotografiile cu petele de oxidare, intitulate semnificativ: «pata din dreapta literei cutare» sau «deasupra literei cutare». După vizionarea filmului, m-am apropiat de biroul ei şi am discutat puţin despre vernisaj, despre expoziţie şi despre motivele care m-au făcut să vin acolo. I-am povestit că sunt din Chişinău şi că, printre altele, am scris despre sloganul respectiv, dar şi despre furtul, dispariţia, distrugerea unor lucrări, inclusiv pietre de mormânt, semnate de un sculptor basarabean iscusit, de origine evreiască, Lazăr Dubinovschi. Am încercat să-i descriu compoziţia «Recviem», lucrată de Dubinovschi (între 1977—1982) şi instalată în Muzeul comunităţilor evreieşti din Bucureşti. Şi această lucrare, ca şi expoziţia lui Yatziv, este o meditaţie despre tragedia Holocaustului. I-am descris stângaci galeristei silueta lucrată în aramă de Dubinovschi, cu corpul pustiit pe dinăuntru, de fapt, nu e o fiinţă, ci doar un şal, din care se văd doar două palme mari şi muncite, şalul acoperă un contur gârbovit al unei persoane care parcă nu este. Sunt sigur că Dubinovschi ştia că deţinuţii din Auschwitz mai adăugaseră la renumitul slogan «Arbeit Macht Frei» următoarea continuare: «durch den Schornstein», adică «Munca te eliberează – prin hogeag». Îmi mai rămânea să povestesc despre cărarea de ciment ce duce spre statuie, pe care, la rugămintea lui Dubinovschi, cât mai era cimentul proaspăt, au păşit două supravieţuitoare ale Auschwitzului. Odată cimentul întărit, urmele tălpilor lor au fost înveşnicite întru posteritate. Între timp, în galerie iar începuse derularea filmului lui Amir Yatziv, videoproiectorul fiind setat pe funcţia «repetă». Răsunau primele note din coloana sonoră (compusă de Itamar Aravot). Pentru prima dată în mulţi ani, am simţit cum sunt afectat direct de obiectele de artă din preajma mea. Mi s-a oprit efectiv un nod în gât, ochii mi se tulburaseră, nu am mai fost în stare să-mi continui firul vorbei. Am încercat de mai multe ori să spun ceva, dar nu puteam decât să înghit în sec. Aveam senzaţia că vor începe să-mi curgă lacrimile în orice moment. Galerista m-a întrebat dacă mă simt bine. Am reuşit să o rog să oprească videoproiectorul. În liniştea care s-a instalat, mi-am venit în fire şi mi-am dus până la capăt povestirea despre ansamblul sculptural «Recviem».
I-am spus că la noi nu se prea discută despre lagărele naziste. Nu avem o imagine clară a lor. Poate e şi pentru că acestea ar fi generat discuţii nedorite şi despre Gulag. De fapt, majoritatea oamenilor de vârsta mea nu ştiu unde exact se află acele locuri din Siberia, nici NKVD-urile locale, unde au fost torturate rudele noastre. În loc să reflectăm asupra acestor «monumente ale torturii» sau a reflexiilor acestora, preferăm să le mutăm, să le distrugem şi să uităm. Poate că nu e cea mai potrivită această formulare, dar i-am spus galeristei că mă bucură faptul că polonezii nu au distrus lagărele de concentrare naziste, ci păstrează cu sfinţenie aceste monumente, care, pe de o parte, sunt un teribil simbol al durerii, iar pe de alta – ne ţin memoria limpede.
Ieşind din galerie, încercam să-mi clarific dacă trăirea răvăşitoare de adineaori mi-a fost provocată de descrierea «Recviemului», de expoziţia lui Yatziv, de muzica lui Itamar Aravot sau de toate aceste lucrări luate împreună. Dar era imposibil. Mi-era clar doar că aceste lucrări posedă o forţă răscolitoare, rar întâlnită în obiectele sau actele de artă contemporană.
Teodor AJDER
