655 afişări

(2 voturi)

Să vezi şi să nu crezi. Să auzi şi să nu-ţi vină a crede că auzi. Toate în «ţara» asta sunt cu fundul în sus, — cum ar zice un biet ţăran, chinuit de bătut drumurile în căutarea dreptăţii. Astea au fost, involuntar, primele reacţii la ceea ce citeam din decizia Colegiul Disciplinar al Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) de vinerea trecută, în «cazul D. Popovici», acuzat de abateri disciplinare în judecarea «mai multor tineri în comisariatele de poliţie», după evenimentele din 7 Aprilie.

32 de dosare disciplinare judecate în numai jumătate de zi, la doar zece minute diferenţă între ele,  cu 32 de sentinţe, fără a cunoaşte cazul condamnaţilor, fără martori, fără avocaţi, fără drept la cuvânt şi fără drept de apel. Şi judecătorul se alege… tocmai cu o mustrare aspră, care s-ar putea să nu fie, încă, admisă de CSM — acuzatului i se lasă dreptul de a o ataca în instanţă în următoarele zece zile. Cât respect pentru procedură, dom`le! Cât respect! Europă, nu glumă.

Unde-s procurorii?

Procedura disciplinară împotriva judecătorului Dorin Popovici a fost pornită pe 8 februarie, în urma unor sesizări depuse de surorile Oxana şi Ludmila Radu, două dintre cei 32 de condamnaţi. Cazul a fost făcut public de  Ziarul de Gardă, preluat şi de alte medii. Timp şi argumente se pare că au existat destule, încât Colegiul disciplinar să poată scoate o decizie care să onoreze instanţa. Şi- atunci, de ce nu s-a întâmplat? Nu au existat argumente, probe, dovezi? Citim din actul de acuzare al Colegiului şi aflăm că D. Popovici «a admis încălcări grave ale legislaţiei procesuale şi a eticii judiciare… a intentat mai multe dosare cu acelaşi conţinut…, nu a asigurat accesul arestaţilor la serviciile avocaţilor şi nici caracterul public al procesului…» E puţin? Dacă instanţa ar fi fost sesizată de fiecare din cei 32, ce ar fi urmat? 32 de mustrări? Şi atât? Ce s-ar fi întâmplat cu aceşti 32 şi alte câteva sute de judecaţi, arbitrar, ca şi ei, dacă alegeriile din 29 iulie se încheiau altfel? Şi ce au însemnat pentru ei acele cinci sau zece zile de arest, într-o totală izolare de lume? S-a întrebat cumva cineva dintre membrii Colegiului, înainte de a vota decizia? Ori destinele nu mai contează? De ce Colegiul Disciplinar nu a vrut să ia în calcul şi consecinţele unor atare decizii judecătoreşti? Nu e prea neserios şi, într-un fel, complicitar, acest joc de-a mustrările, care pare a fi mai mult un act formal. Dacă în decurs de un an Popovici nu va admite alte abateri disciplinare este ca şi achitat, aşa zice decizia Colegiului. Nimic mai mult. Exact ca la şcoală. În clasa întâi. Când copiilor li se întâmplă să-şi uite caietul acasă, ori să dea «bună ziua» dirigintelui. Grav, foarte grav dacă ţinem cont că decizia Colegiului intervine după ce presa a alertat Parlamentul, Procuratura Generală, Ministerul Justiţiei. Interesant, ce fac ceilalţi «popovici», despre care presa încă nu a scris, dar care au făcut aceeaşi treabă după 7 Aprilie? Şi nu e vorba doar de judecători, ci, în primul rând, de procurorii care au consimţit judecarea cazurilor în comisariatele de poliţie, în afara legii? Procurorii, deocamdată, stau la fund.

Judecaţi, ca în 1941, 1949, 1951…

Paradoxal, dar Popovici pledează nevinovat. Potrivit declaraţilor sale, el nu a făcut decât să înlocuiască «în ziua de  9 aprilie un coleg, care se îmbolnăvise». Atâta regret pentru 32 de condamnări ilegale. Doar atât. Încerc să caut explicaţii acestei logici în raport cu ceea ce s-a întâmplat din chiar noaptea de 7 Aprilie şi îmi dau seama că, de fapt, nu am avut de trăit decât o repetare a precedentelor criminale din nopţile de 12 iunie 1941, 6 iulie 1949, 1 august 1951… Arestaţi la fel, omorâţi la fel, judecaţi la fel. De acelaşi regim şi de aserviţii lui. Să nu se fi întâmplat, oare, nimic în Basarabia, cel puţin de la 1989 încoace? Să lăsăm să treacă alţi 60 de ani, când poate o nouă comisie prezidenţială va investiga şi condamna (?) crimele comunismului de după 1990? La ce bun o Asociaţie a victimelor represiunilor comuniste din 7 Aprilie, care să-şi ceară drepturile peste ani, când lucrurile pot şi trebuie clarificate acum. Să rânim ce avem de rânit, să condamnăm ce avem de condamnat şi să ne curăţim de datorii în faţa istoriei. Ce ziceţi?

Petru Grozavu,
petru.grozavu.zdg@gmail.com

Share