„Arta trebuie să rămână o zonă a expresiei critice”

Interviu cu artistul Vladimir Us, curatorul Asociaţiei Oberliht

— Ce voiai să te faci când erai mic?

— Ştiu că desenam multe clădiri, era un soi de arhitectură cosmică, cred că eram inspirat de filme Sci-Fi. Aveam multe jucării, tot felul de machete de construcţii, eram pasionat de crearea unor forme şi nu ştiu dacă porneşte din copilărie neapărat ceea ce fac azi, dar unele lucruri presupun că le-am dezvoltat de atunci. Preferinţa pentru desen a pornit de la un cerc de creaţie la care am mers în primii trei ani de şcoală, şi după, cumva, s-a dezvoltat. Am mers la Liceul de Arte, la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, deci, am avut un parcurs mai mult clasic, să spun aşa. Altceva este că azi nu lucrez neapărat ca artist, după mulţi ani de training. Totuşi, ceea ce fac e în strânsă legătură cu arta şi cu educaţia pe care am primit-o.

Membru fondator, Director, Asociaţia Tinerilor Plasticieni din Moldova Oberliht
Titularizare UAP – 2005, secţia Pictură
Formare:
 1992-1993 Şcoala de Arte Plastice pentru Copii A. Sciusev, clasa profesorului Sergiu Galben, Chişinău
 1993-1998 Liceul-Internat Republican de Arte Plastice I. Vieru, clasa profesorului Gheorghe Mitru, Anatol Mocanu, Chişinău
 1998-2003 Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Moldova, Facultatea Arte Plastice, specialitatea Pictură, atelierul profesorului Fisticanu Veaceslav, Chişinău
 2001-2003 Colegiului Invizibil Moldova, laboratorul Culturologie, Filosofie şi Antropologie, Chişinău
 2004-2005 Universitatea de Arte din Belgrad, Masterat în Managementul Culturii şi Politici Culturale în Balcani, Serbia şi Muntenegru
 2005-2006 Ecole du Magasin, Program Internaţional de
Studii Curatoriale, Grenoble, FranţaLimbi vorbite: engleză, rusă, macedoneană

— Dragostea ta pentru artă vine din familie?

— Nu. Am avut mai multe întâlniri cu artişti care m-au influenţat să merg în această direcţie, dar şi mediul şcolar, cursurile la care am mers m-au format. Mie, în şcoală, nu-mi plăcea arta, cum nu plăcea tuturor copiilor, pentru că nu se predă în modul în care ar trebui. Aici e vorba de a-ţi forma o anumită atitudine faţă de lucrurile din jur, faţă de societate, şi în acest sens arta are puterea de a educa viziuni şi moduri de percepere, iar acele lecţii de desen din şcoală, de fapt, erau o formă de violenţă a copiilor (râde). La şcoală eşti pus în situaţia de a executa ceva, mai degrabă, decât de a crea.

— Aceste probleme la nivel de educaţie se manifestă şi în felul în care este construit şi înţeles spaţiul public?

— Cu siguranţă, sunt legate una de alta, dar la un nivel mai general: modul în care ne organizăm ca societate, ne creăm spaţii pentru noi ca societate, în care ne educăm copiii, în care îi învăţăm să participe la viaţa comunităţii. Ambele direcţii trebuie îmbunătăţite.

— Felul în care este construit spaţiul public la noi influenţează modul în care coexistă şi se comportă oamenii de aici?

— Se fac studii în acest sens, se studiază felul în care oamenii frecventează sau, invers, evită anumite spaţii, în funcţie de configuraţia lor, de felul în care sunt organizate. Ceea ce se observă la noi este un set de probleme, pe care trebuie să le rezolvăm, pornind de la faptul că, în general, tot ce ţine de oraş şi politica aranjării spaţiului urban ar trebui să fie prioritate a statului. Altădată, oraşul a servit ca instrument de exercitare a puterii politice asupra locuitorilor, pornind de la modul în care s-au format oraşele de la noi, şi până la fenomene recente care ţin de sisteme economice din care facem parte acum şi care, la rândul lor, formează un altfel de oraş în jurul nostru. Deci, dacă cândva erau statul şi politicul cele care dictau cum să locuim, cum să circulăm, unde să ne întâlnim, astăzi acest lucru este dictat de anumite circuite economice – unde să mergi să-ţi procuri haine, unde să mergi să mănânci. Toată această infrastructură urbană este comunicată prin publicitate, lumea e, cumva, prinsă într-un joc şi e făcută să circule pe anumite direcţii, nemaivorbind de faptul că zilnic mergem sau la lucru, sau la şcoală pe acelaşi drum. Deci, suntem programaţi, iar oraşul e un instrument de direcţionare a oamenilor şi a fluxurilor. Noi, ca artişti, încercăm să-l percepem altfel şi să identificăm alternative în acest spaţiu, să gândim alte funcţii, să rezistăm configurărilor care nu ne convin. De exemplu, dacă se comercializează o anumită zonă şi dispare caracterul public sau cel non-profit, fiind înlocuit cu o terasă unde vii să consumi, noi, ca artişti, ne uităm critic la asta. Probabil că şi asta vine de la educaţia, inclusiv artistică, pe care am primit-o.

— Am putea cere ca în Chişinău, bunăoară, sau în oricare alt oraş de la noi să nu mai fie amplasate pancarte publicitare? Există precedente în acest sens în alte state…

— Noi putem cere, şi acest lucru este guvernat de anumite legi. Fiecare locuitor poate cere să i se creeze un mediu care îi place. Există şi anumite căi pentru a te face auzit, problema e că avem foarte puţini cetăţeni activi care să observe aceste lucruri. Asta e cealaltă parte a monedei: pe unii dintre noi chiar îi deranjează publicitatea stradală, dar majoritatea nici nu o observă, pentru că nici nu mai ţin minte cum era oraşul. Azi, acesta e acoperit de panouri şi noi uităm cum arăta, de fapt, oraşul nostru, pentru că circulăm prin alt oraş deja. Eu cred că problema există: noi nu ne mai identificăm cu locul în care suntem şi dispare legătura dintre noi şi acest mediu cunoscut, el fiind înlocuit cu o carcasă care creşte pe zi ce trece şi cu care nu ne putem asocia. Astfel, pierdem şi dorinţa de a restabili oraşul, de a-l face mai îngrijit.

— Pot fi învăţaţi oamenii să fie mai activi?

— Cu siguranţă pot, şi ar trebui să fie. Pornind de la aceleaşi lecţii de desen, n-ar trebui să le spunem copiilor ce să deseneze, ci să-i lăsăm să-şi găsească ei forma de exprimare, iar ceilalţi să-i încurajeze. Şi în urbanism, şi în şcoala de arhitectură de la noi, ar trebui să existe mai multă libertate, în sensul în care studenţii să nu fie învăţaţi cum să construiască oraşe, pentru că ele sunt planificate de sus în jos, dar să fie lăsaţi să identifice formele care le sunt pe plac, pe care ei le pot dezvolta individual. O altă problemă în sistemul educaţional este că ni se spune cum să desenăm, cum să schiţăm, pornind de la o finalitate dorită. Noi nu suntem lăsaţi să descoperim forme, ci ni se spune pur şi simplu că trebuie să facem un anume bloc sau clădire. Este şi partea inginerească, de care nu poţi scăpa, dar dincolo de asta imaginaţia rămâne închisă în nişte parametri care sunt impuşi. Şi, de obicei, ajungi la final cu anumite proiecte care de fapt sunt necesare şi cineva le-a trecut cumva cu ajutorul tău. Asta nu e corect şi şcoala nu e pentru asta. Şcoala ar trebui să fie o zonă a libertăţii, unde experimentezi şi unde generezi forme noi, viziuni noi, îţi formezi propria viziune, şi poate că şi alternative la ceea ce ţi se propune. Nemaivorbind de faptul că unii profesori îşi folosesc la modul direct studenţii pentru a construi nişte lucruri pe care mai apoi le dau dezvoltatorilor. Vedem certificate pentru comenzi concrete, care, ulterior, pot să apară ca şi construite. Şi te întrebi atunci: de ce statul trebuie să plătească burse, să asigure educaţia studenţilor, din moment ce ei răspund unor comenzi private şi nu mai proiectează de nu ştiu câţi ani? Au trecut 25 de ani de independenţă şi nu s-a mai proiectat aproape nimic în termeni de instituţii publice sau spaţii publice. Toate comenzile care se realizează la noi sunt de tip privat. De ce statul trebuie să asigure aceşti studenţi, dacă ei nu lucrează pentru bunul public?

— Ulterior, studenţii care au fost educaţi să gândească şi să muncească într-un anume fel pot să înveţe să fie liberi, pot să-şi recapete identitatea, sau să şi-o găsească?

— Pot, pentru asta există programe de mobilitate, pentru asta există schimburi de studenţi, seminare educaţional-formale, deci, toate aceste alternative la educaţia formală trebuie folosite, pentru că altfel te osifici, devii un soi de produs al unui sistem. Asta durează, mie mi-a luat vreo zece ani să uit ce-am învăţat la Academia de Arte. Şi nu în sensul rău, că am învăţat şi lucruri bune acolo, dar să nu mai fiu un artist programat.

— Ce-ai făcut în aceşti zece ani?

— Am urmărit cum lucrează alţi artişti, din alte părţi, am înţeles că tehnologiile artei şi stilurile artistice pe care le înveţi la universitate nu limitează arta, ea e dincolo de ceea ce înveţi. Am înţeles că nu poţi învăţa să fii artist, primeşti doar un set de aptitudini. Mai apoi, însă, pentru a te manifesta ca artist, e nevoie să lucrezi. Un lucru important pe care l-am prins e că arta trebuie să rămână o zonă a expresiei libere şi critice, ceea ce nouă nu ni se spune în facultate.

— Putem să spunem că la noi lipseşte critica obiectivă şi constructivă a artei?

— La noi, instituţia criticii nu are nicio fundaţie, pentru că pe timpul sovieticilor trebuia să critici într-un anumit fel anumiţi artişti, adică era un soi de comandă.

— Ne hrănim încă din aceste reminiscenţe?

— Nu s-a creat alternativă. În general, tot ce ţine de educaţia culturală, de la cea artistică până la jurnalism cultural şi management cultural, care abia acum începe să apară, şi tot ce ţine de sfera culturii, nu s-a dezvoltat la noi. Putem încerca o comparaţie. Dacă în jurnalism lipseşte această instituţie a criticii, atunci cu atât mai mult ea o să lipsească într-o zonă unde, de fapt, noi fabricăm comodităţi, că asta ni se spune: „produceţi comodităţi pentru lumea capitalistă”. Până la urmă, ăsta e mesajul cu care pleci ca student din facultate. Şi, te gândeşti: cum să fac bani cu arta mea, cum s-o vând, cum s-o pun în galerie, cum să fac s-o cumpere milionarii?

576-vladimir-us— Se vinde la noi arta, se consumă?

— Păi, la noi nu există o piaţă de artă şi, ironia sorţii, obţii o profesie cu ajutorul căreia nu poţi supravieţui. Şi apoi, la noi nu ţi se spune că poţi, în calitate de artist, forma o atitudine publicului, sau că poţi schimba o percepţie asupra unor lucruri, ţi se încurajează, mai degrabă, un fel de mod de funcţionare productiv, în care tu să creezi anumite bunuri pentru piaţă, şi la asta se reduce rolul tău de critic. Tu răspunzi unor gusturi, care, de cele mai multe ori, nu sunt foarte elevate. Adică: ţi se cere un lac cu lebede – asta faci, dacă vrei să supravieţuieşti. Şi, sunt artişti buni care execută aceste „lacuri cu lebede”. De aceea trebuie să uiţi ceea ce ai învăţat la facultate – pentru că trebuie să se schimbe finalitatea lucrărilor la care munceşti, să nu le faci pentru o piaţă internaţională sau locală. Trebuie să ieşi din paradigma asta a unui circuit comercial, în care vrei să nimereşti cu orice preţ, şi să ajungi să-ţi roteşti lucrările prin alte circuite, care să nu-ţi condiţioneze mesajul şi lucrarea.

— Care ar fi aceste alte circuite?

— Ele trebuie create, nu există şi nici nu apar din pod. De aici putem vorbi despre artişti independenţi şi instituţii independente de artă. După ’91 încoace, s-a creat o altă lume a artei, până atunci a existat comanda de stat, principalul vehicul care permitea artiştilor să trăiască. Ei răspundeau acestei comenzi. Atunci nu exista comandă privată şi nu existau alţi actori. Acum au apărut asociaţii, fundaţii, mecenaţi, oligarhi care s-au îmbogăţit peste noapte şi cer lacuri cu lebede. Aceşti oameni au alte gusturi şi solicită un alt tip de produs, aici trebuie să ai grijă să eviţi cerinţele care te limitează şi să cauţi oportunităţi care nu-ţi impun criterii de vandabilitate şi care nu-ţi cenzurează proiectul. Totodată, trebuie să educăm oameni care să vrea o altă artă, trebuie să creăm instituţii noi, sau să le modernizăm pe astea vechi, ca să aibă alte criterii pentru tot ce înseamnă producţie artistică, trebuie să găsim alţi sponsori şi donatori. În felul acesta, am crea alternative.

— Dacă artistul a ieşit din cercul vicios în care a fost silit să creeze un anumit tip de artă, putem spera că arta sa, la rându-i, va „învăţa” să transmită ideea de libertate?

— Da, sigur. Ideea de libertate va fi acolo unde se va vedea un proiect, şi nu neapărat unul artistic, a cărui realizare nu a fost condiţionată. Nu vreau să apelez la limbajul graffiti, dar ăsta este unul din indicii de libertate de exprimare a locuitorilor. Atâta că şi shopping-mall-urile fac deja festivaluri de graffiti ca să-şi atragă cumpărători şi public. Totuşi, dacă ne uităm la oraşul nostru, e mai mult curat. În oraşul nostru pereţii nu servesc ca mijloc de comunicare decât pentru mesaje comerciale. Restul lipseşte. Am ajuns la concluzia că trăim într-un oraş care este dominat de o logică a unor venituri private, orice metru pătrat din oraş este folosit fie pentru a spăla bani pentru proiecte de reabilitare, fie pentru a vinde. Un mall în aer liber, cam asta e ceea ce avem noi, şi panourile publicitare asta ne transmit la modul direct. Nu putem avea o zonă liberă de publicitate în oraş. De ce? Trăim, efectiv, într-un mall. Dar, nimeni nu ne-a întrebat dacă vrem să trăim în el, nimeni nu organizează discuţii publice în acest oraş, nimeni nu întreabă cetăţenii ce vor de la acest oraş. În Chişinău, politica culturală ţine în continuare de dansurile din PMAN. Deci asta e forma în care autorităţile percep că ar răspunde cultura nevoilor locuitorilor.

— Da, dar oamenii se lasă cumpăraţi, vin la aceste evenimente…

— Ei se lasă cumpăraţi, dar, după mine, ăsta e un soi de copiere a unui sistem care a existat până nu demult. Şi multe lucruri sunt prezentate ca evenimente culturale, dar acolo vezi şi bere, şi frigărui, şi astea sunt, până la urmă, un fel de târguri comunitare, pe care le are practic orice sat. Nu poţi crea un program cultural în acest hal şi nu poţi avea un oraş cu un milion de oameni care nu are nicio strategie culturală, care nu are nicio viziune, nicio politică care să adune la un loc actorii culturali, să-i pună la o masă şi să le spună: „Împreună putem face mai multe, haideţi să ne gândim cum să ne organizăm astfel încât să se cunoască şi ceea ce faceţi voi, şi locuitorii să vadă produsul vostru, care stă în subsoluri, sau în alte locaţii marginale, la care nimeni nu are acces, sau există un acces limitat”. Chişinăul e un oraş care are resurse, dar administraţia căruia nu se gândeşte deloc la direcţionarea echitabilă a acestora către diferiţi actori şi pe diferite criterii, pentru că nu poţi finanţa orice, dar nici nu poţi finanţa frigăruile în piaţă la modul constant, din moment ce ai resurse, şi aici mă refer la artişti, oameni de valoare care nu sunt vizibili, stau în subsoluri, pentru că, la noi, cultura alternativă stă în subsoluri. Şi ea poate sta cinci ani în subsol, dar, la un moment dat, trebuie să iasă de acolo.

— Cum am putea, totuşi, să scoatem cultura la lumină?

— Prin discuţii publice, ceea ce încercăm noi să facem este cel puţin să discutăm aceste lucruri între noi, între diferite instituţii, organizaţii, iniţiative de artişti care se confruntă cu aceleaşi probleme, şi tendinţa pe care o avem noi e să comunicăm ulterior şi celorlalţi, inclusiv politicienilor sau administratorilor din domeniul culturii care ar putea rezolva unele probleme. Totuşi nu se face forum, nu se merge pe ideea organizării unor dezbateri publice, mai facem câte o conferinţă, dar asta nu e suficient. Şi apoi, aceste conferinţe nu sunt văzute de politicieni. În momentul de faţă, cred că e nevoie să ne mobilizăm şi să facem nişte acţiuni mai vizibile şi mai îndrăzneţe. Cam asta e soluţia.

— Dacă ai face o hartă a Chişinăului cu locurile pe care le preferi, ce ai include?

— Aş include câteva spaţii pe care le vizitez, iar când mai vine cineva în oraş, le recomand. N-aş vrea să discriminez, acestea sunt câteva spaţii pe care le-aş aduce ca exemplu, mai degrabă, din punct de vedere al diversităţii şi care ţin cumva de tema deschiderii spaţiului public către locuitori. Este un ansamblu de sculpturi la Bariera Sculeni, „Rugina”, care nu e vizibil, dar proiectul căruia a pornit încă în 1985. Dacă nu exista site-ul web, s-ar fi cunoscut şi mai puţin despre acesta. Mai este un teatru pe care mulţi deja îl cunosc, „Spălătorie”, care are o activitate foarte bogată, şi cei de acolo nu doar că-s activi, dar şi ridică probleme despre care nu se vorbeşte în societatea noastră. De câţiva ani e un spaţiu deschis la Muzeul Zemstvei, noi îi zicem Zpaţiu, şi acolo tot se mai întâmplă lucruri interesante. Mai sunt unele spaţii publice care îmi plac, şi unde mă duc, cum ar fi parcul Valea Morilor. De fapt, ceea ce a mai rămas din el, că acum acolo, în apropiere, e un cartier foarte luxos, care a format practic un perete pe o parte a parcului. Acestea nu sunt locuri unde mergi să cumperi ceva, iar dacă îţi dai întâlnire cu cineva, o poţi face liber, fără constrângeri. Mai sunt şi locuri foarte puţin cunoscute, cum ar fi o rezidenţă pentru artişti pe acoperişul unei clădiri de la porţile oraşului, e un atelier al unui artist acolo, care a devenit o rezidenţă artistică. E un loc mai special, vezi oraşul de sus şi totodată îţi dai întâlnire cu arta. Mai sunt aşa locuri, dar puţine. Ar trebui să fie incluse într-un ghid.

— Îţi mulţumesc.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *