Nr. 51 (8 septembrie 2005)

«Populatia este bludnica»

Interviu cu dna Nadejda Tuchilatu, mama scriitoarei Leonida Lari

— Doamna Tuchilatu, cum e sa fii mama a doi poeti, a Leonidei Lari si a regretatului Leonard Tuchilatu?

— M–am mandrit intotdeauna ca sunt mama a doi poeti. Despre feciorul meu, poetul Leonard Tuchilatu, se stie mai putin, pentru ca s–a stins de tanar. A scris si el, dar nu a mai dovedit sa scrie totul, murind, fiind rapus de o boala grea. Copiii mei au avut o copilarie foarte frumoasa. Leonida a fost o fetita foarte muncitoare. A fost eminenta intotdeauna. I–am fost chiar eu profesoara de limba pe cand lucram la scoala din Bursuceni profesor de limba si literatura romana. Probabil de aici a si venit dragostea copiilor mei fata de literatura. Si barbatul meu a fost pedagog, dar a murit de tanar, la 49 de ani. Participase la razboi, fusese ranit si de aceea a decedat.

— In calitatea Dvs. de mama a doi poeti, ce ganditi despre viata si despre moarte?

— Ma gandesc ca–i mai bine, totusi, cand omul moare mai tanar. Toti il bocesc, iar apoi ii duc dorul... Daca traieste mai mult si moare la adanci batranete, prea putini il mai regreta, zicand: ii ajunge cat a trait. Exact asa spuneam si eu cand eram mai tanara si se intampla sa moara vreun batran din satul nostru.

— Au trecut vreo 15 ani de la inceputul miscarii de eliberare nationala in Basarabia. Numele fiicei Dvs., Leonida Lari, este strans legat de aceasta miscare. Ea devenise un simbol care mobiliza la lupta fortele nationale si patriotice de aici. Cum v–ati simtit in acel timp Dvs., mama Leonidei Lari? Ce va mai amintiti despre riscurile la care a fost supusa fiica Dvs. atunci cand, in Piata Marii Adunari Nationale, a stat in fata tancurilor?

— Am avut multe necazuri. Am trait multa mandrie, dar si suferinta, in egala masura. Leonida a fost printre cei mai activi luptatori, alaturi de scriitorii: Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Ion Hadarca... Era indrazneata si dura...

— Chiar vroiam sa Va intreb: de unde aceasta duritate in caracterul Leonidei Lari, or, chiar Dvs. spuneati mai sus ca a avut o copilarie linistita, chiar fericita, fiind copil bland si cuminte?

— Poate tot de la mine a preluat duritatea... Poate din cauza situatiei din vremea aceea. Au fost niste conditii de lupta in care, pentru a izbandi, Leonida, impreuna cu alti scriitori, organizau mitinguri si intruniri publice neautorizate in cadrul carora se constituia miscarea de eliberare nationala. Din aceasta cauza vroiau s–o prinda cu orice pret. Deseori o chemau la procuratura, la politie, ea insa refuza sa se prezinte. Nelinistita, o intrebam din ce cauza nu se prezinta. Ea imi spunea ca nu vrea, stiind ca ar putea fi inchisa. Imi amintesc, era una Galina Andreeva care facea nazdravanii pe la Tiraspol. Ea vroia cu orice pret s–o prinda pe Leonida si s–o duca peste Nistru. Plateau o limuzina celui care ar fi reusit s–o prinda si sa le–o predea pe Leonida. Tot atunci, intelegand ca nu vor reusi s–o retina, au incercat sa ma intimideze pe mine, stiind bine ca o fiica adevarata nu va putea rezista in fata chinurilor mamei sale. Au vrut sa ma ia ostatic. Eu, insa, nu stiam prea multe. Intr–o buna zi, la Bursuceni, unde traiam pe atunci, am fost chemata la magazin. Acolo, la telefon, o femeie necunoscuta, zicand ca e cea mai buna prietena a Leonidei, mi–a spus ca fiica mea ar fi devenit victima unui accident rutier, aflandu–se in stare extrem de grava la spital. Insista sa plec imediat la Chisinau, la Leonida. "Leonida e pe moarte, trebuie sa plecati neaparat." Mai tarziu am inteles ca era suspect de insistenta. Am inceput sa tremur toata si am plecat prin sat, sa caut o masina. Ma gandeam sa ma pregatesc de drum, sa ma grabesc, dar sa nu ma pornesc la Chisinau cu mana goala. Ganduri si cautari... Mai tarziu am inteles ca Dumnezeu m–a ferit, facand sa nu gasesc transport. Intre timp am inceput sa analizez convorbirea cu acea necunoscuta, intelegand ca nu–mi ieseau mai multe la socoteala. In primul rand, eu cunosteam toate prietenele Leonidei... Pe de alta parte, nu intelegeam de ce trebuia sa aflu despre starea Leonidei din alta parte si nu de la familia ei? Peste cateva zile, am plecat la Chisinau, unde mi–am revazut fiica nevatamata. Atunci m–am convins ca mi se intinsese o capcana, iar mai tarziu am aflat chiar ca o banda, aproape de Bursuceni, organizase acel scenariu ca sa ma prinda pe Dealul Vladului, adica exact acolo pe unde trecea drumul din satul nostru spre Chisinau. Ma asteptasera acolo o haba de vreme, dar nu le–a mers. In scurt timp dupa aceea, Leonida a inteles ca trebuie sa plece din Basarabia, mai ales ca pe peretii casei sale, la Buiucani, apareau inscriptii amenintatoare: "Budem tebea ubivati! Budem ubivati tvoih detei!" Totodata, copiii erau urmariti si intimidati. Era foarte greu pentru noi toti. S–a intamplat ca, intr–o singura seara, i–a taiat linia electrica, linia telefonica... Casa era inconjurata de persoane suspecte. Nu a existat alta solutie decat plecarea Leonidei din R. Moldova in Romania. Atunci am intrebat–o unde se duce. Mi–a raspuns ca nu stie. Am ramas plangand de durere intr–o casa pustie. Dupa plecare, am lasat cheile la o vecina si am plecat la tara. Eram atat de nelinistita, incat imi parea ca o inghitise pamantul. Pentru mine, singura consolare era ca dusmanii nu au reusit s–o prinda.

— Credeti ca s–a schimbat ceva aici, in R. Moldova, de la '89 incoace?

— Nu as spune ca s–au schimbat prea multe. Nu vad vreun progres.

— Se vorbeste ca un nou val al renasterii nationale ar putea salva Basarabia de aceasta decadere in comunism. Cine ar putea initia, astazi, o noua miscare de eliberare nationala?

— E putin posibil ca anul '89 sa se repete. Oamenii s–au schimbat foarte mult. Au devenit mai indiferenti, mai lipsiti de curaj, le–au scazut si puterile. Am ascultat cu placere mesajele scriitorilor, rostite pe Aleea Clasicilor, de Ziua Limbii Romane... Erau triste, erau tulburatoare, erau adevarate.

— Ce va nelinisteste cel mai mult din cate se intampla acum in R. Moldova?

— Ma gandeam cu nedumerire ca Vladimir Voronin nu a participat la sarbatoarea nationala a Limbii Romane si ca nu a inteles, probabil, ca vorbim intr–o singura limba, limba romana. Nu stiu daca mai e vreun stat in care presedintele nu participa la sarbatorile nationale...

— Cum este comunicarea dintre Dvs. si Leonida Lari? Este fiica Dvs. o fire deschisa, Va vorbeste despre toate?

— Comunicam mereu. Imi citeste toate poeziile. De altfel, eu sunt primul cititor al versurilor Leonidei. Tot ce scrie impartaseste cu mine. Deseori imi dau lacrimile cand ii aud poemele. Chiar acum i–au aparut doua volume noi de carte, unul, "Epifanii", include, in mare parte, poezie religioasa.

— Va spune si lucruri dureroase, stresante, sau va cruta uneori?

— Ceea ce ma bucura, imi spune intotdeauna. Uneori aflu ca ascunde sa–mi comunice noutati triste, ca sa nu sufar. Stiu ca Leonida are destui dusmani de la care se trag mai multe probleme in viata ei si a familiei sale. Ma mir cand unii continua sa–i reproseze si sa nu o inteleaga din ce cauza a plecat in Romania. Dar cum putea ea sa ramana aici atata timp, cat dusmanii tinteau cu arma in geamurile casei sale? Cum s–ar fi putut apara ea atunci cand era urmarita pentru a fi arestata si dusa la Tiraspol? Dusmanii ii urmareau copiii si erau gata sa faca orice, ca sa o prinda pe Leonida.

— Cum credeti, ce nu le convenea cel mai mult?

— Impreuna cu alti intelectuali, organizase destule mitinguri neautorizate, ca sa ramana in afara atentiei dusmanilor. Imi amintesc cuvantarile scriitorilor nostri, rostite la intrunirile din Valea Morilor. Ma umpleam de emotii si credeam ca iata–iata vine Eliberarea. Frica de Libertate i–a pus pe jar pe dusmanii romanismului din Basarabia. Timpul a trecut si am inteles ca sperantele noastre si ale copiilor nostri au fost doar niste iluzii.

— Din ce cauza s–a intamplat asa?

— Desi imperiul sovietic se destramase si, credeam ca se formasera premise favorabile pentru edificarea unei independente reale, cred ca razboiul care incepuse a stricat totul. Acum sunt prea multi oameni descurajati ca sa poata realiza idealurile nationale de Libertate si Unire…

— Dar Dvs., cum stati la capitolul optimism? Mai aveti curaj si speranta ca Basarabia ar putea ajunge sa traiasca timpuri mai bune?

— Eu sper, chiar daca ma doare inima ori de cate ori analizez lucrurile. Sunt un om sensibil si cand aud poezii sau mesaje patriotice, imi dau lacrimile.

— Scrieti?

— Scriu si eu. Reproduc memorii, fragmente din viata mea. Ele contin marturii despre viata si lupta familiei noastre si ale societatii noastre. Chiar recent am publicat cateva episoade despre plecarea nepotelelor mele in Romania. Am incercat sa spun acolo tot ce am trait eu atunci, cum am simtit eu despartirea de ele. Imi amintesc ca azi, era o zi ploioasa de iunie… Era 25 iunie. Peste doua zile, la 27 iunie, urma sa sarbatorim ziua de nastere a Cristinicai. Fetele se pregateau sa primeasca musafiri. Ploua de parca cineva turna cu o cupa peste lume. Deodata, la poarta, l–am vazut pe Mihai, ginerele. Ma intrebam ce cauta el, fara instiintare, pe un astfel de timp? Era anul 1993. Fetele, cand l–au vazut, i–au iesit in cale, bucurandu–se, iar el mi–a zis: "Mamica (asa imi zice ginerele meu, actorul Mihai Iorga, care e un om foarte bun si deosebit de inteligent), rusii sunt cruzi. Nu putem risca. Am venit sa iau fetele." Leonida era plecata deja si le astepta la Iasi. Desi fetele vroiau sa ramana acasa, Mihai le–a luat in aceeasi noapte peste Prut, unde puteau fi in siguranta. Am ramas disperata, cu siruri de lacrimi pe fata. Nu reusisem sa le dau nimic, decat niste cirese pe care le–am cules in graba. Era tocmai timpul cireselor. M–am uitat in urma masinii. Ploua tare si, peste un timp, devenisem atat de trista, de parca ploaia imi inghitisera nepotelele.

— Dar cum va impacati cu nepoatele?

— Foarte bine.

— Ele cresc niste luptatoare, asemeni mamei lor, sau reprezinta deja alta generatie, alt stil de viata si de lupta?

— Stiu ca sunt tare mandre de mama lor, dar fiecare traieste cu visele si planurile sale. Cristina e pictorita, Emanuela a absolvit Literele, iar cea mai mare, Romana, e casatorita in America si are doi copii. Romana scrie, i–au si aparut doua carti deja. Recent a devenit membru al Uniunii Scriitorilor.

— Cum a fost sa va integrati la Bucuresti?

— Mi–au slabit puterile si nu mai pot ramane singura in sat, chiar daca mereu mi–e dor de bastina. E bine la Bucuresti, dar am trait toata viata la tara si tanjesc dupa satul meu. Vara asta am stat mai mult la Bursuceni. M–am odihnit foarte bine.

— Spuneati ca dna Leonida are multi dusmani. Cine sunt dusmanii Leonidei Lari?

— Diferiti. In primul rand, cei care sunt de alte viziuni si conceptii politice. Multi o condamna, pana la ura, pentru ca a plecat din Moldova. Spun ca din cauza ei sunt astazi atatea greutati in stanga Prutului. Unii, care habar n–au de politica, spun ca din cauza faptului ca Leonida a plecat la Bucuresti, lumea voteaza in favoarea comunistilor. O fi avand, probabil, in vedere ca nu prea are cine mobiliza poporul, in lipsa scriitorilor combatanti. Unii imi spun ca ea ar fi trebuit sa ramana si sa lupte in continuare aici. Fiecare spune ce gandeste.

— Dar acum vine fara de probleme la Chisinau, sau tot mai este urmarita?

— Ea nu vine singura niciodata. Vine fiind insotita de cineva. Cred ca nu o mai urmaresc. La ultimele alegeri, a venit in Moldova in calitate de observator. A ajuns chiar pana in Transnistria. Acolo a batut atatea drumuri, incat a venit acasa cu pantofii rupti. Imi amintesc, cand s–a intors la Bucuresti, era tare trista. Mi–a spus ca asteptase alte rezultate.

— Haideti sa ne amintim si de Leonard Tuchilatu, feciorul Dvs., si el poet, mort de tanar de o boala necrutatoare…

— Ce sa va spun despre Leonard? Mai nu l–am simtit, mai nu l–am cunoscut… Nu am avut timp sa–l studiez. A fost un baiat voinic, cu multa vointa si demnitate. Cred ca l–au distrus in armata sovietica.

— A fost desfasurata vreo ancheta?

— Nu a mai apucat. Si–a facut serviciul militar intr–un oras din Rusia. Doar Dumnezeu stie ce s–a intamplat cu–adevarat acolo. Cand a ajuns pe mainile doctorilor, a vrut sa–i de–a in judecata pe cei care i–au provocat boala, dar nu i–a mai ajuns timp. A fost demobilizat inainte de vreme. A plecat la Moscova, la Institutul de Literatura, dar sanatatea sa nu a mai rezistat. De acolo l–am adus mort. Tin minte cum si–a presimtit moartea. Ma tot ruga sa–l iau acasa, spunand ca oricum va muri.

— Dar cum vi se pare poezia lui Leonard?

— Are doua carti, "Sol" si "Fata Morgana". Am uitat mai multe dintre poeziile lui. Volumul "Sol" se incepe cu poezia "Buna seara, mama"… "Buna seara, mama, te cuprind cu mainile cerului..." Mi–e greu sa–mi amintesc... Tare ma iubea… (plange).

— Spuneti ca va slabesc puterile si ca va este tot mai greu... Ajunge omul la o rascruce si incearca sa traga niste concluzii despre viata traita. Cum sunt ele, in cazul Dvs.?

— Eu imi vad trecutul ca intr–o oglinda. Ma gandesc la toate bucuriile si la toate necazurile pe care le–am avut. Am avut de toate in viata, ca si orice om din generatia mea.

— Daca ati avea putere, ce nu ati permite sa se intample in viata Dvs.?

— Razboaie.

— Ce ati vrea sa mai faceti?

— As dori sa mai reusesc sa scriu ceva. Ma rog sa nu–mi slabeasca memoria, ca sa–mi pot depana amintirile.

— Dar cum reusiti sa va pastrati memoria?

— Am o memorie vizuala foarte buna. In ultimii ani nu–mi mai slujesc ochii. Uneori ma gandesc ca ar fi mai bine, decat sa ma chinuiesc, sa plec la Domnul, ma tem insa sa nu–L supar, dorindu–mi moartea. In genere, la anii mei (81 de ani) sunt multumita de toate. Copiii ma protejeaza, iar asta inseamna foarte mult. Bucuria lor, acum, inseamna si bucuria mea, iar viitorul nepotelelor este cel mai important pentru mine.

— Ultimul volum de carte al Leonidei Lari contine poezie religioasa. Cum este aceasta relatie a Leonidei cu Dumnezeu. Cand si cum s–a constituit ea, daca tinem cont de faptul ca a crescut intr–o familie de intelectuali, in perioada comunist–ateista?

— Ea crede foarte mult in Bunul Dumnezeu. Ma gandesc ca aceasta credinta a ei s–a intarit pe atunci cand ea nu era publicata, mai bine zis, pe cand poezia ei era interzisa. Mi–a povestit candva un vis in care un om impunator se aratase in calea ei. A vorbit cu ea mai mult timp si, la sfarsit, i–a spus: "Noi vom da intindere si putere cuvantului tau". Dupa acel vis a si urmat publicarea primelor scrieri ale Leonidei. Erau poezii pe care se vede ca nu le–au inteles cu–adevarat cenzorii de atunci. Intr–un stil metaforic, Leonida vorbea despre Dumnezeu, iar cei care au avizat editarea volumului crezusera ca ea vorbea despre cosmos. Erau poeme profund filozofice, pe care nu au reusit sa le inteleaga oponentii ei de atunci. Ultima carte, cea mai noua, nu am vazut–o inca. Plec la Bucuresti, arzand de nerabdare s–o vad.

— Cum credeti, ce fel de viitor are Basarabia?

— Poate ca va urma vreo schimbare, dar e greu de presupus, atata timp, cat puterea nu doreste aceasta.

— Dar ce s–ar putea intampla cu Basarabia dupa aderarea Romaniei la UE?

— Totul depinde de aparitia pe scena politica a unor oameni care ar lupta cu–adevarat pentru revenirea Basarabiei la istoria sa fireasca. Imi amintesc, anul 1989 si lupta pentru limba romana si alfabetul latin. Atunci si Leonida, si prietenii sai de lupta, au muncit foarte mult... Munca lor a dat rezultate. Astazi tot mai putini conteaza pe munca atunci cand vor sa izbandeasca ceva.

— Cat si cum munceste acum Leonida Lari?

— Munceste foarte mult. Scrie noptile. Atunci cand scrie, imi zice: "Mamica, nu intra", iar eu stiu ca nu trebuie s–o deranjez. Atunci cand termina de scris, ma cheama si imi citeste, asteptand sa auda parerea mea. Nu sunt poet, dar intotdeauna ii spun ceea ce cred. Incerc s–o sustin in creatia ei.

— Va certati vreodata?

— Poate, uneori, vine vremea sa ne contrazicem, dar niciodata prea serios. De cand mi–au slabit vederile, nu prea reusesc sa fac treaba prin casa, de aceea nu prea avem motive de galceava. Stiu ca tine mult la mine. Chiar si acum, in ultimele zile, ma tot suna, intrebandu–ma cand revin la Bucuresti. Imi spune ca ii este dor de mine.

— Recent ati revenit de la Bursuceni. Cum vi s–a parut viata de la tara astazi?

— E grea, tare grea, chiar daca prin satul meu nu au fost inundatii, la fel ca in alte parti, e tare mare saracie. Oamenii nu au bani si nu au de unde sa–i castige.

— Dar cum explicati ca, si in actualele conditii de saracie, se voteaza pentru o guvernare comunista, pentru guvernarea care a promis multe, dar a intreprins prea putine?

— Populatia este bludnica. E greu de inchipuit de ce au devenit astfel. Poate ca le–au disparut idealurile. Multi oameni nu mai stiu pentru ce ar trebui sa munceasca sau chiar sa traiasca. Ma uitam pe drum, cum hectare intregi de pamant au ramas paraginite... Oamenii nu au unde munci, din care cauza isi parasesc cuiburile, plecand in lume.

— Ati trecut pe la scoala in care ati muncit timp de o viata? Cum este astazi?

— Am reusit sa–mi revad prea putini colegi, pentru ca majoritatea erau in vacanta. Scoala ramane frumoasa, poate pentru ca de ea sunt legate cele mai frumoase amintiri din tineretea mea. Pe atunci, chiar daca ne confruntam cu multe greutati, am suportat foametea si deportarile, eram tineri, iar tineretea, in orice fel de conditii, este minunata.

— Cum vi se par tinerii romani?

— Imi plac foarte mult tinerii. Sunt ca niste flori dragi.

— Se gandeste cumva Leonida Lari sa revina la Chisinau?

— Uneori aud ca ar vrea sa se intoarca, dar poate ca mai tarziu.

— Va multumim pentru interviu.

Un interviu de Aneta Grosu

Emanuela: — A trait o viata in care a adunat destula intelepciune. Ne intelegem foarte bine, chiar daca deseori nu inteleg cum de a reusit sa–si traiasca viata in conditii destul de dificile. E mai conservatoare, iar diferentele de varsta isi spun cuvantul. De exemplu, eu nu sunt de acord cu bunica atunci cand spune ca in Basarabia nu s–a schimbat nimic in ultimul timp. Au trecut 15 ani, au aparut noi oameni, noi conceptii si, bineinteles, noi solutii. Bunica vrea sa fiu exact ca ea. Vede in mine un ideal si nu vrea sa recunoasca faptul ca eu sunt altfel. Viata ei imi pare ca o poveste, ca un film. Asa si nu–mi imaginez cum a putut, pe atunci, dintr–o familie simpla, de tarani, sa ajunga profesoara scolara. Ma gandesc deseori ca daca bunica mea nu ar fi luptat in viata ei incercand sa realizeze ceva, nu eram nici eu astazi la Chisinau sau la Bucuresti. Faptul ca ea s–a zbatut pentru viata ei, m–a ajutat si pe mine sa ajung acolo unde sunt astazi.


Ziarul de Garda
ATENTIE! Versiunea electronica a Ziarului de Garda nu contine toate materialele aparute in editia tiparita.
Adresa redactiei: str. 31 august, nr. 129, bir. 914/c, Chisinau
Tel: 23-79-84, 079523593
[email protected]