VIDEO „Orice este posibil, doar trebuie să ni se dea o șansă”

Dincolo de frustrările, dezamăgirile și renunțările multora dintre noi, există oameni care știu și pot să se împotrivească valului, să rupă ritmul. Străbat cu mintea toate căile, își dau silința și insistă. Bat la uși care păreau ferecate și, dacă nu se deschide niciuna, își confecționează propria ușă.  Pentru ei, orice e posibil. Aceasta este și povestea lui Stanislav, care, deși diagnosticat cu o dizabilitate locomotorie severă, a învățat să meargă pe bicicletă, scuter, motocicletă și chiar să conducă o mașină.

Stanislav are 27 de ani. Este diagnosticat cu  tetrapareză spastică – o formă de paralizie cerebrală cauzată de  o traumă la naștere. Ca rezultat, sunt afectați nervii senzoriali și motrici, adică pierde atât senzația, cât și controlul trunchiului și al membrelor.   

Merge cu greu, obosește repede și, deseori, poate chiar cădea. În pofida tuturor greutăților, Stanislav niciodată nu și-a plâns de milă. A frecventat o școală obișnuită. De mic, tata l-a învățat să meargă pe bicicletă și pe scuter. Cu anii, tot tata, așa cum a știut el, l-a învățat să conducă o motocicletă și chiar o mașină cu cutie de viteză mecanică, căci „una este să-ți ții echilibrul în timpul mersului și alta este să apeși pe pedale, cu un efort mult mai mic”, spune Stanislav.

„Mă simțeam umilit și neputincios”

Venind la universitate la Chișinău și deplasându-se în transportul public, a simțit tot mai mult nevoia de a avea un mijloc de transport propriu. Îi era greu să facă față troleibuzelor arhipline în orele de vârf, iar, dacă mai avea o sacoșă sau un ghiozdan în mână, acest lucru devenea și mai anevoios.  

„În troleibuz mă priveau toți cu milă. Începeau să se certe între ei să-mi ofere locul, că-s bolnav, că-s vai de capul meu. Înțelegeam buna lor intenție, dar eu mă simțeam umilit și neputincios”, își amintește Stanislav.

În 2018, Stanislav a fost unul dintre cei 50 cei mai buni studenți ai țării, obținând o bursă de merit în valoare de 12 mii de lei.

În 2019, când s-a angajat în calitate de contabil și a devenit independent financiar, a decis să obțină permisul de conducere și să-și procure o mașină, dar nu bănuia că misiunea va fi atât de dificilă.

„M-am confruntat cu discriminare. Mi s-a încălcat dreptul de a participa la viața socială. Și nu exagerez deloc”, mărturisește Stanislav.

„Medicii mi-au tăiat aripile”

„M-am născut în satul Scăieni, Dondușeni, așa că am mers la Dondușeni să trec comisia medicală. M-am adresat la medicul neurolog. Acesta m-a verificat cu ciocănașul la mâini și la picioare, după care a încercat delicat să-mi explice că eu nu am dreptul să merg la volan. Eu i-am dat exemplul persoanelor care merg în cărucior, dar care au obținut permis de conducere. Atunci medicul neurolog, ca să fie mai convingător, a chemat președintele comisiei, ca ei împreună să mă refuze. Văzând că totul e în zadar, am plecat deznădăjduit acasă”, povestește Stanislav.

Peste un timp, și-a încercat norocul și la comisia medicală din Chișinău, dar și aici, „medicii i-au tăiat aripile”.

„Medicul neurolog mi-a vorbit despre o hotărâre de Guvern care interzice persoanelor cu diagnoză ca a mea să conducă mașina. Citind hotărârea, am descoperit că aceasta nu prevede expres că persoanele cu o astfel de diagnoză nu au dreptul să conducă, doar că acest lucru este la dispoziția comisiei. Abia atunci eu am înțeles că, de fapt, medicii trebuiau să se întrunească într-o comisie și să-mi emită o concluzie: fie pozitivă, fie negativă. Dacă este negativă, trebuie să indice argumente concrete de ce nu am voie, acțiune pe care nu au făcut-o nici medicii de la Dondușeni, nici cei de la Chișinău. Mai mult ca atât, hotărârea prevede că, la necesitate, comisia poate organiza diferite teste pentru a aprecia dacă sunt apt sau nu”, explică Stanislav.

Cu o determinare și ambiție de invidiat, a revenit la medicii din Dondușeni, deși aceștia i-au transmis, prin tatăl său, „să nu vină în zadar, căci o să-l refuzăm. Am vorbit cu medici din alte raioane și ei, la fel, refuză astfel de cazuri”.

Și, pentru că îi tot închideau ușa, Stanislav și-a confecționat propria ușă, prin care și-a deschis calea către cel care-l putea ajuta – un jurist.

„Am contactat un jurist din Chișinău, i-am achitat o zi de muncă și a mers cu mine în Dondușeni”, povestește Stanislav.

În prezența juristului, medicii nu mai erau atât de categorici.

„Ei foloseau o versiune veche a hotărârii, pe când eu m-am documentat, ca să mă asigur că îndeplinesc toate subtilitățile”, accentuează Stanislav.

„Juristul le-a dat de înțeles că nu au motive ca să-mi refuze eliberarea consimțământului pentru a obține un permis de conducere, mai ales că eu aveam abilități. El le-a zis: ori ne dați o concluzie în scris cu argumente de ce Stanislav nu are dreptul să conducă, ori îi dați voie să conducă mașina, să demonstreze că el o poate face”, își amintește Stanislav.

„Am susținut testul cu brio”

Ulterior, Stanislav a mers la o școală auto autorizată pentru a susține un test drive, pe care l-a susținut cu brio.

„Mi-a dat câteva exerciții de manevră pe care le-am executat corect, din prima. Și instructorul a fost de partea mea. I se părea și lui absurd că nu mi se oferă dreptul de a învăța să conduc o mașină, când eu deja puteam conduce”, relatează Stanislav.

„Prezența juristului, a instructorului care tot m-a susținut… A fost voia lui Dumnezeu, ca să obțin dreptul de a învăța să conduc. Totuși, vreau să precizez că nu a fost tocmai corectă această procedură. Pentru a obține dreptul de a învăța să conduc o mașină, a trebuit să demonstrez că deja pot conduce mașina. E absurd. Pe mine de mică încă m-a învățat tatăl, dar celelalte persoane cu dizabilități, care nu știu a conduce, cum vor trece acest test? Chiar și un om sănătos nu ar putea trece acest test dacă, înainte de asta, el nu are dobândite aptitudini de a stăpâni o mașină”, precizează Stanislav.

Tânărul a avut ambiția de a crede în visurile și forțele proprii și de a le urma până la împlinire. Nu a renunțat, chiar dacă i s-au pus piedici și a fost refuzat de nenumărate ori.

„Dacă nu  studiam și nu eram insistent, aș fi rămas ca și ceilalți oameni cu dizabilități, care ajung acasă, pun capul pe pernă și plâng, pentru că societatea îi izolează, le lezează dreptul de a merge la volan, de a învăța, de a fi în rând cu lumea și de a duce o viață mai flexibilă și calitativă”, ne mărturisește Stanislav.

În scurt timp, tânărul a reușit să obțină permisul de conducere. A luat un credit de la bancă și, de mai bine de o lună, Stanislav conduce o mașină, ceea ce-i facilitează circulația prin oraș.

„Eu am demonstrat că nu există nu se poate, că pot face totul, că orice e posibil, doar trebuie să-mi dai o șansă”, spune tânărul.

„Am căutat o mașină ce poate fi adaptată necesităților mele, chiar dacă nu le folosesc. Funcționalitatea pedalelor este comasată într-o manetă. Eu nu pot să-mi conduc corpul, așa cum conduc mașina. Nu-mi puteam stăpâni picioarele, dar acum pot stăpâni pedalele.  Mașina mi-a ușurat foarte mult viața. Mașina mă aduce de la un prag la altul. Mă simt mai împlinit și am căpătat și mai mult curaj”, ne spune Stanislav cu mândrie în timp ce conduce mașina.

„Persoană cu dizabilități” – doar când merg la medici

Conduce atent și manifestă respect față de ceilalți participanți la trafic.

„Eu sunt integru, pot conduce mașina. Respect regulamentul circulației rutiere și, când e cazul, cedez, ca să nu încurc cuiva”, spune Stanislav.   

În trafic, mașina lui Stanislav nu se diferențiază cu nimic de celelalte mașini, doar marcajul din spate dă de știre că automobilul e condus de o persoană cu dizabilități. Stanislav nu se sfiește de acest marcaj.

„Folosesc termenii „bolnav” și „persoană cu dizabilități” doar când merg la medici. În rest, sunt un om obișnuit, trăiesc aceeași viață ca și toți ceilalți”, mărturisește tânărul.

Și, dacă la început, nu știa cum să reacționeze la gesturilor de ajutor venite din partea străinilor, acum acestea doar îl bucură:

„Când ies de la parcare, alți șoferi văd marcajul de pe mașină și vin să mă ajute, să-mi dea indicații, sfaturi cum să conduc. E plăcut, căci, în timp, am înțeles că oamenii vin la tine cu intenții bune”.

„Mergeam pe stradă și se apropiau să-mi dea bani. Inițial, îi refuzam, apoi am înțeles că, dacă omul vine la tine cu elan, cu dorință, nu trebuie să-l refuzi, pentru că ar putea să interpreteze acest lucru drept o mândrie. Ei nu știu că eu sunt apt de muncă, sunt împlinit în ceea ce fac”, spune tânărul.

„Indiferent de orice, viața merge înainte”

Acum Stanislav lucrează în calitate de analist financiar la o bancă comercială. După ce a obținut o diplomă de masterat – Finanțe și contabilitatea firmei, a mai aplicat la un program de masterat – Istoria și cultura religiilor, pe care tânărul o consideră „hrană pentru suflet”.

Astfel, Stanislav vrea să demonstreze întregii societăți că oamenii cu dizabilități nu se deosebesc cu nimic de ceilalți și, că indiferent de orice, viața merge înainte.

„În viață există diferite greutăți, dar nu există o altă cale decât să le accepți și să cauți soluții pe cont propriu. Dacă am fost refuzat, nu există altă cale decât să mai încerc. Dacă am căzut, nu am altă ieșire din situație decât să mă ridic și să merg mai departe. Nu mă las dus de valul disperării și cred în Dumnezeu. Viața merge înainte, nu există o altă cale”, conchide Stanislav.