VIDEO Copilării în umbra crizelor: trei decenii de frică, adaptare și supraviețuire în R. Moldova

Destrămarea Uniunii Sovietice, conflictul armat din regiune, valurile de migrație ale părinților plecați peste hotare, pandemia COVID-19 și, mai recent, războiul din Ucraina, au lăsat urme adânci în copilăriile trăite între nesiguranță, frică și adaptare continuă. De peste trei decenii, copiii din R. Moldova cresc într-un context marcat de crize succesive, în care stabilitatea a fost mai degrabă o excepție decât o regulă.

Fiecare generație și-a trăit copilăria sub semnul propriilor provocări. Mărturiile persoanelor din diferite perioade istorice – de la Baby Boomers, crescuți într-un sistem rigid, cu disciplină strictă și acces limitat la informație, până la generația Alpha, care se dezvoltă într-un mediu dominat de tehnologie și de un flux continuu de știri – arată că fricile și mecanismele de adaptare au căpătat forme diferite. Dacă generațiile mai vechi se temeau de lipsuri concrete, de instabilitate economică sau de evenimente locale clar delimitate, copiii și adolescenții de astăzi trăiesc, potrivit psihologilor, o „teamă globală și difuză”, alimentată de expunerea constantă la informații despre războaie, crize climatice, pandemii sau colaps economic.

În discuțiile cu ZdG, persoane din mai multe generații au vorbit despre felul în care pandemia, războiul din Ucraina și instabilitatea economică le-au schimbat percepția asupra lumii. Unii descriu o anxietate permanentă, alții vorbesc despre nevoia de a se adapta rapid la realități imprevizibile. Pentru cei mai tineri, granița dintre un  eveniment local și o criză globală este aproape inexistentă, iar siguranța personală este adesea percepută prin prisma imaginilor și informațiilor din mediul online. Astfel, copilăria în R. Moldova nu mai este doar o etapă a formării, ci și un exercițiu de reziliență într-o lume aflată în schimbare continuă.

Baby boomers – copilărie între muncă, frici și lipsa informației

Generația Baby boomers (1946 – 1964) a crescut într-o perioadă post-război, cu informație puțină și controlată. Din acest motiv, copilăria lor nu a fost marcată atât de anxietate globală, ci mai curând de muncă și povara responsabilităților. Pe de altă parte, este și generația care a cunoscut primele tehnologii.

Maria Hortolomei (a.n. 1947) s-a născut al optulea copil în familie. Crescută alături de frați și surori, părinții în mare parte fiind ocupați cu munca, a învățat de mică să se descurce singură. 

Fricile din copilărie erau unele obișnuite, legate de viața de zi cu zi. „Cel mai tare îmi era frică de câini, nu mă temeam de oameni. Unde trăiam noi, nu erau case, era pustiu și, când ieșeam la săniuș, dacă vedeam vreun câine, mă pierdeam… Când deja eram la școală, aveam o altă frică – întotdeauna să fiu cu lecțiile pregătite, că «ce voi spune dacă nu le-am făcut»”, își amintește femeia. Potrivit acesteia, în acea perioadă, nu se obișnuia să fie discutate emoțiile, iar accesul la informație era limitat. „Noi nu am avut psihologi în școală. Nu puteam să ne spunem părerea, că ceva ne place sau nu. Nu era doar la noi, dar în oricare familie. La maturitate, am început a vedea altfel lucrurile, dar oricum nu avem obișnuința de a ne plânge.”

Totuși, după destrămarea Uniunii Sovietice, oamenii, deși nu-și exprimau deschis fricile, se întrebau constant care va fi viitorul R. Moldova. „Țin minte că și la serviciu ne întrebam, ce va face Moldova, că e o țară mică? Ne vom descurca sau nu?”

Inițial, în sat exista un singur radio, iar televiziunea lipsea. „Nu aveam televizoare, nu erau radiouri, abia prin ’58 ni s-a tras lumină electrică. Noi am crescut cu un singur radio pe tot satul și, când la ora 6:00 cânta imnul în centru, eram în picioare și ascultam, că eram curioși”, își amintește Maria Hortolomei. 

Mai târziu, nu doar în sat, dar și în casa lor, a apărut primul radio. „Ascultam știrile din Chișinău, ne era interzis să ascultăm Vocea României. Prin anii ’61 – ’62 au apărut televizoarele, însă noi acasă nu am avut”, ne mărturisește Maria Hortolomei. Dacă în copilărie informația era rară și controlată, în prezent, spune femeia, „oamenii au multiple surse de informare, dar totodată sunt înconjurați și de prea multă propagandă”, care, crede ea, afectează atât tinerii de azi, cât și populația vârstnică.

O altă frică este războiul. Deși în copilărie părea un eveniment deja depășit și nu înțelegea bine ororile trăite de părinți, totuși, războiul i-a afectat direct familia. „Doi frați de-ai mamei au murit la război. Mereu era prezentă această temă în familie. Mama țesea, iar noi îi puneam întrebări. Noi nu ne imaginam ce este și chiar ne și jucam de-a războiul, pentru că nu înțelegeam că e așa de periculos.” 

În prezent, războiul din Ucraina o afectează profund și îi provoacă teamă pentru soarta copiilor și nepoților. „Eu am o vârstă când deja mi-e totuna, dar n-aș vrea să văd tot pericolul acesta. Mi-e frică pentru copii, nepoți, strănepoți. Noi nu avem o siguranță. Nu suntem pregătiți de așa ceva”, oftează femeia.

Generația X – destrămarea URSS, incertitudinea independenței 

Generația X (1965 – 1980) a trăit destrămarea Uniunii Sovietice și trecerea bruscă la independență și economia de piață. A trecut prin schimbări de regim, crize economice și conflicte regionale.

Liliana Ciotu avea 15 ani când au început marile schimbări. „Oamenii erau toți confuzi și nu știau ce va urma. După destrămare, a apărut sentimentul că lumea este instabilă. Copilăria a fost liniștită până atunci, dar după aceea – grea și nesigură. Se vorbea despre ordine, dar, de fapt, era lipsă de bani și instabilitate”, spune aceasta. 

Războiul din regiunea transnistreană a adus frică în toate familiile. „Eram foarte îngrijorați –  atât maturii, cât și copiii”, își amintește Liliana Ciotu. Evenimentele din adolescență au silit-o să se maturizeze mult mai devreme, iar unele dintre fricile care o urmăresc și astăzi este teama de război și nesiguranța zilei de mâine. „Această teamă nu a dispărut odată cu trecerea anilor. În R. Moldova mă simt relativ în siguranță, dar există mereu o neliniște în suflet.”

Principala și singura sursă de informare în copilărie era televiziunea. În prezent însă, Liliana se informează de pe internet, dar spune că verifică știrile din mai multe surse. Dacă în trecut îi era dificil să distingă propaganda, astăzi afirmă că este mult mai atentă la conținutul pe care îl consumă. „Atunci aveam doar TV și era o sursă de încredere. Acum folosesc internetul, dar verific informația în mai multe surse. Sunt atentă și nu cred tot ce aud.”

Și pandemia i-a sădit un sâmbure de nesiguranță în suflet. „Am avut frică de boală și de pierderea celor dragi. M-am simțit izolată, dar am învățat să apreciez mai mult sănătatea și familia”, recunoaște aceasta.

În prezent, relația cu propriii copii este diferită de cea pe care Liliana a avut-o cu părinții săi. „În copilărie nu se discuta mult despre emoții. Eu acum încerc să vorbesc mai des cu copiii mei, îi las să-și spună părerile, îi ascult și mă strădui să le înțeleg sentimentele, să le răspund la întrebări”, spune ea, observând și diferențele dintre generații: „Copiii de azi sunt mai informați și se adaptează mai ușor, dar totodată sunt și mai sensibili.”

Generația Y – copilărie în vremuri instabile

Născută în 1992, Cristina Brodicico face parte din generația Y (1981 – 1996). Aceasta a crescut într-o perioadă de tranziție, marcată de instabilitatea anilor ’90. Deși era prea mică pentru a înțelege destrămarea URSS sau conflictul de pe Nistru, consecințele acelor vremuri i-au influențat copilăria. Tatăl său a participat la conflictul regional, iar familia a trecut printr-o perioadă dificilă, atât financiar, cât și emoțional. „Financiar era complicat, părinții mei erau tineri, iar în jur totul se destrăma, fără ca cineva să știe ce urmează”, spune Cristina.

Când avea 12 ani, tatăl său a decedat, iar cea mai mare parte a responsabilităților a căzut pe umerii mamei. „Din acest motiv, am preluat și eu, mult prea devreme, o parte din responsabilitățile unui om matur. Cert este că lipsurile constante din copilărie m-au marcat pentru întreaga viață. Nu mă refer aici la cele alimentare, nu am dus foame niciodată, pentru că munceam foarte mult: aveam păsări, animale și mult pământ pe care-l lucram. Această instabilitate emoțională m-a influențat pe termen lung. Chiar și astăzi îmi este greu să mă detașez complet, inclusiv în perioadele în care lucrurile merg bine”, recunoaște aceasta. 

Când a împlinit 15 ani, mama ei a plecat la muncă peste hotare. A rămas în grija mătușii, dar și-a asumat responsabilitățile pentru casă și pentru sora mai mică: „M-am simțit copleșită, dar această experiență m-a făcut și foarte puternică, m-a învățat să fiu independentă și să fac față situațiilor dificile.”

Primul șoc global trăit pe deplin a fost pandemia COVID-19, când nesiguranța și lipsurile din magazine i-au reactivat traumele din copilărie și i-au readus sentimentul de frică și instabilitate. „Eram însărcinată cu fetița și aveam o frică enormă. Evitam să ies chiar și la magazin după pâine, coceam acasă și făceam comandă de produse cu livrare”, își amintește Cristina. 

Războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei în februarie 2022 a afectat-o și mai mult. „Am început a plânge. Am făcut bagajele și am plecat la părinți. Apoi, după câteva zile, am ajuns în România, unde am stat aproximativ trei luni. Nu ne simțeam deloc în siguranță acasă”, mărturisește femeia. 

Peste câteva luni, când au văzut rezistența ucrainenilor, au revenit acasă, sperând că nici pacea nu se va lăsa mult așteptată, dar sunt deja patru ani de război. „Nu ne-am așteptat la atâta rezistență din partea Ucrainei. Cred că acest eveniment m-a marcat cel mai mult, pentru că e mai mult decât un război. E o tragedie și o rușine a secolului nostru!”

Cristina face parte din generația care a cunoscut trecerea de la TV la internet. În copilărie, a avut acces limitat la televiziune. Acest fapt consideră că a protejat-o de expunerea la violență mediatică. În prezent însă, știrile despre Ucraina o afectează profund. „Uneori, evit chiar să privesc imaginile, pentru că este prea dureros”, mărturisește aceasta. Analizând evenimentele trăite, Cristina spune că a ajuns de „la o frică transmisă și povestită la una trăită direct”. În opinia acesteia, tinerii de astăzi au crescut într-un mediu mai stabil, ceea ce îi face, într-un fel, „mai  vulnerabili în fața anumitor provocări”. 

Pe de altă parte, consideră că generația tânără se adaptează mult mai ușor la schimbări, în special la cele tehnologice, având acces rapid la informație. Dacă în anii 2000 principala sursă de informare era televizorul, în prezent, tot mai multă lume de diferită vârstă utilizează internetul. „Cred că televiziunea nu și-a pierdut complet credibilitatea, însă urmăresc mult mai rar emisiunile de știri decât în trecut. Mă informez în principal de pe internet, urmărind câteva canale de știri cunoscute, precum și paginile oficiale ale autorităților, pe care le accesez zilnic. Evit sursele care nu-mi inspiră încredere sau care par dubioase”, afirmă Cristina. 

Generația Z – copilărie în pandemie și război la hotar

Mihaela Ciotu, născută în 2012, face parte din Generația Z (1997 – 2012) și este fiica Lilianei Ciotu (generația X). Mihaela crește într-o perioadă marcată de pandemie și războiul din Ucraina. În perioada pandemiei, cel mai mult i-a lipsit contactul cu prietenii și colegii. „Îmi era dor de colegi și de prezența fizică la școală. Șezând mult timp acasă, a început să-mi lipsească joaca cu prietenii, iar orele online deveneau din ce în ce mai plictisitoare”, își amintește tânăra. 

Când a început războiul pe scară largă în țara vecină, Mihaela nu a realizat imediat ce se întâmplă. A înțeles cu adevărat gravitatea situației atunci când refugiații ucraineni au ajuns la hotarul țării noastre, iar autoritățile, dar și foarte mulți voluntari, s-au adunat ca să-i ajute, pentru că veneau în număr foarte mare. „Atunci am realizat că războiul nu este undeva departe. El este aici.”

Mihaela urmărește frecvent știrile, care însă îi accentuează sentimentul de nesiguranță. Și rețelele de socializare contribuie la această stare, deoarece imaginile cu suferința oamenilor afectați de război o fac să se simtă neliniștită. „În primul rând, mi-e frică de război, știind că este în țara vecină, iar în al doilea rând, de singurătate, fiindcă, dacă nu vei avea familie și prieteni, vei fi lipsit de sprijin și comunicare.” 

Potrivit tinerei, șocurile globale sunt trăite de toate generațiile la fel, doar că „adulții își pot ascunde mai ușor emoțiile, în timp ce copiilor le este mai greu să înțeleagă pe deplin ce se întâmplă în jurul lor.”

Este important copiii să poată discuta cu părinții despre majoritatea subiectelor, iar un viitor normal, pentru Mihaela, înseamnă „o familie fericită, un job preferat și părinții mereu alături”. 

Generația Alpha – copiii lumii digitale. Ecrane și protecția parentală

Patric (9 ani) și Amelie (6 ani) fac parte din generația Alpha (2013 – prezent). Aceștia cresc într-o lume în care tehnologia este prezentă la fiecare pas. Patric recunoaște că-i place telefonul, mai ales pentru jocuri și comunicare, dar știe că există reguli. „Părinții decid – să nu stau mult pe telefon – am control parental”, spune băiatul. „Ei știu ce este bine pentru tine. Nu poți să stai cât vrei pe internet, că îți strici vederea”, completează Amelie. 

Mama lor, Maria Paveliuc, accentuează că prea mult timp în fața ecranelor îi face agitați. „Noi am pus limite la timp petrecut în fața ecranelor. Când stau mult, îi văd agitați, nu au capacitate de a se concentra. Au limite care nu se discută. În weekend pot sta mai mult, îndeosebi sâmbăta.”

Băiatul recunoaște că, uneori, îl sperie realitatea, în special lucrurile necunoscute. „Pe internet nu am nicio frică. Doar dacă văd ceva real mă sperii, iar online – nu, căci nu sunt prezent acolo.” În momentele când este copleșit de frică sau emoții puternice, încearcă să se calmeze singur: „Inspir aer și expir. Dacă nu-mi reușește, iau o gură de apă. Dacă nici așa nu pot, vreau să intervină un matur sau cineva să mă înveselească.” 

Amelie, pe de altă parte, susține că nu-i este frică să vorbească despre orice cu părinții. „Eu trebuie să le zic ce am. Dacă nu le spun, nu se va rezolva nimic”, punctează aceasta. 

Ambii copii spun că au nevoie de încurajare și sprijin atunci când nu știu cum să gestioneze o situație. Totodată, pentru ei este important să-și vadă părinții calmi și siguri. În acest context, mama lor, Maria, recunoaște că starea ei emoțională se transmite copiilor: „Ei simt foarte bine când eu sunt anxioasă. De aceea, încerc să-mi gestionez emoțiile și le explic faptul că  atunci când există o problemă, nu are legătură cu ei.”

Patric și Amelia află despre evenimentele care au loc în lume de la părinți sau de la televizor. În familie, subiectul războiului nu este discutat frecvent, pentru a nu le crea anxietate, susține Maria. „Noi am discutat despre această temă, ei știu că în țara vecină este război, dar nu este ceva despre care se discută la ordinea zilei.” Femeia încearcă să le explice lucrurile pe înțelesul lor și să-i protejeze de informațiile care le-ar provoca frică sau anxietate.

Cum se transmite trauma generațională în Moldova

Trauma colectivă nu se transmite doar prin povești directe despre război, foamete sau represii, ci mai ales prin felul în care adulții trăiesc și își exprimă emoțiile. Psihologa Angela Nicolaou susține că în spațiul moldovenesc sunt esențiale trei canale de transmitere:

• Modelarea parentală: copilul învață nu ce i se spune, ci cum adultul reacționează la stres. Dacă părintele a învățat că emoțiile sunt periculoase sau inutile, copilul moștenește acest cod.
• Trauma istorică nerezolvată: foametea, deportările, sărăcia structurală au produs o psihologie a supraviețuirii, nu a dezvoltării. Aceasta se traduce prin control excesiv, frică de pierdere, dificultăți de separare.
• Transmiterea biologică indirectă: studiile din epigenetică arată că stresul sever poate influența reglarea axei stresului (HPA) la generațiile următoare, crescând vulnerabilitatea la anxietate și depresie.

Psihologa subliniază că frica generației online nu este mai slabă sau mai puternică decât a celor dinainte, ci diferită ca structură. Dacă generațiile anterioare aveau frici clare și localizate, astăzi copiii și adolescenții trăiesc „o frică difuză, permanentă și globală”, alimentată de fluxul continuu de informații. „Psihologic, vorbim despre o activare cronică a sistemului de alarmă, fără fază de recuperare. Creierul adolescentului nu este construit pentru a procesa simultan sute de amenințări abstracte. Rezultatul nu este doar anxietatea, ci epuizarea emoțională și cinismul precoce”, explică specialista. Potrivit acesteia, chiar dacă nu trăiește direct violența, copilul poate prelua frica și tensiunea din jur, iar aceste experiențe îi pot afecta emoțional dezvoltarea pe termen lung. „Sistemul nervos învață că lumea este instabilă și imprevizibilă. Consecințele pot apărea ani mai târziu: anxietate de separare, dificultăți de concentrare, agresivitate sau, dimpotrivă, retragere și apatie”, explică Angela Nicolaou.

Potrivit psihologei, cele mai vulnerabile grupuri sunt:

• copiii și adolescenții (din cauza faptului că creierul lor este încă în dezvoltare);
• tinerii adulți (prin suprapunerea crizelor identitare cu instabilitatea globală);
• generația părinților epuizați (care nu mai au resurse să ofere reglare emoțională).

Influența mass-mediei și a rețelelor de socializare asupra dezvoltării psihologice a copiilor

Psihologa Angela Nicolaou este de părere că mass-media poate juca un rol direct în dezvoltarea anxietății la copii prin prezentarea unor imagini traumatice repetate, prin  titluri alarmiste și lipsa contextului sau a soluțiilor. În schimb, aceasta poate reduce stresul atunci când explică procesele, aduce opinii de la specialiști și oferă povești de reziliență. „Copiii nu au nevoie de mai puține informații, ci de informații digerabile emoțional”, afirmă psihologa. „Creierul copilului nu are filtre cognitive mature. Conținutul traumatic dereglează somnul, crește agresivitatea sau amorțirea emoțională, reduce empatia. Este un stres toxic, nu o informare”, punctează specialista.

Totodată, potrivit psihologei, algoritmii TikTok și Telegram amplifică anxietatea, deoarece prioritizează conținutul care provoacă reacții puternice. Frica și furia devin dominante, iar tinerii ajung să trăiască în „bule emoționale”, cu impresia că lumea este mai periculoasă decât este în realitate. „Pentru un creier tânăr, aceasta înseamnă trăire într-o stare permanentă de urgență.”

În opinia Angelei Nicolaou, pentru a opri transmiterea traumei nu sunt suficiente soluțiile individuale, ci este nevoie de măsuri sistemice: educație socioemoțională în școli, servicii psihologice accesibile, formarea profesorilor și jurnaliștilor în psihologia traumei și politici media responsabile pentru copii.