Stălineşti, un sat fără oameni
Fenomenul dispariţiei satelor moldoveneşti ia amploare de la un an la altul. Zeci de localităţi riscă să rămână prezente pe hartă doar geografic, ruinele fiind singurele mărturii ale vieţii de cândva. Satul Stălineşti din raionul Ocniţa se înscrie în această listă sumbră. Istoria acestei mici localităţi este una interesantă, dar cu un final dramatic.
Mult disputatele teritorii ale Moldovei istorice reprezintă o rană durută pe hartă. Este şi cazul Bucovinei, regiune istorică a Principatului Moldova. Multe localităţi populate preponderent de români au rămas despărţite prin frontiere trasate politic şi nu etnic. Un exemplu relevant este localitatea Stălineşti, care actualmente este un sat din Ucraina, regiunea Cernăuţi, raionul Noua Suliţă (Новосельцкий район), căreia îi corespunde Stălineştiul moldovenesc, o localitate din raionul Ocniţa, aflată în administrarea s. Corestăuţi. Etimologia numelui acestui sat nu este una clară. Sursele ucrainene îl atestă în 1432 sau 1471 cu numele „Stinileşti”, redenumit ulterior în Stanileşti. Se presupune că la originea etimologică stau cuvintele „stână” (localnicii erau păstori, având drept îndeletnicire de bază oieritul) şi „stanişte” (loc răcoros unde se odihnesc vitele vara). Sub autorităţile ţariste satul purta numele „Стальновцы”, în ucraineană „Stalinivţi”. Mulţi ar întreba, probabil, care este legătura dintre Stălineştiul ucrainean şi cel moldovenesc? Explicaţia urmează în continuare.
Perioada confuză ce corespunde anilor 1914—1918 a marcat profund spaţiul nostru. Pe ruinele Imperiului Ţarist, au apărut state naţionale, iar fostele gubernii anexate cu sute de ani în urmă reveneau în vechile hotare. În 1918, Basarabia şi Bucovina devin părţi componente ale României Mari. Fundalul regional instabil, condiţionat de Revoluţia din Petrograd, precum şi ostilitatea etnicilor ucraineni, ruşi şi chiar a unor moldoveni, au determinat autorităţile române să opteze pentru o politică de „românizare” a nordului Basarabiei, prin acordare de pământ în regiuni preponderent populate de ucraineni, ruşi, precum era satul Corestăuţi şi alte localităţi adiacente. Totodată, autorităţile române erau conştiente de pericolul bolşevic, stimulând migraţia românilor din regiunile istorice, precum era Bucovina, disputată în diferite etape istorice de turci, autro-ungari, iar ulterior de RSS Ucraineană.
În anii 1920-1930, din localitatea Stălineşti (regiunea Cernăuţi, raionul Suliţa Nouă, numeroase familii de ţărani se strămută cu traiul şi fondează localitatea Stălineşti, acum raionul Ocniţa, R. Moldova. Nu poate fi stabilit anul exact în care au venit aici primele familii. Petru Condraţchi, istoric şi localnic din Corestăuţi, menţionează că, prin 1936, erau deja 20-30 de case. Şi Raisa Stângaci, originară din Stălineşti, menţionează că prin 1936 satul avea o populaţie stabilă, în jur de 30 de case. De la Petru Condraţchi aflăm că primii locuitori erau cu certitudine români (moldoveni), după cum reiese şi din numele lor de familie: Hadârcă, Coşer ş.a. Lucrarea pământului şi creşterea animalelor erau îndeletnicirile lor de bază. Din surse locale am aflat că localnicii au dezagregat moara din satul de baştină, adică din regiunea Cernăuţi, aducând-o cu căruţele în Stălineştiul Nou, unde au asamblat-o şi au utilizat-o în treburile cotidiene.
Stalin a trimis o telegramă la Stălineşti
Scurta perioadă de stabilitate a fost succedată de situaţia precară din anii 1940-45. Sunt cunoscute puţine informaţii despre aceşti 5 ani, ştim însă că pe front au fost recrutaţi atât localnici din Corestăuţi, cât şi din Stălineşti. Din mărturiile lui Petru Condraţchi, aflăm despre o telegramă trimisă de Stalin, în care se cerea ajutorul şi contribuţia sătenilor la construcţia tancurilor de război. Din cele două localităţi s-au adunat aproximativ 200 000 de ruble.
O altă perioadă decisivă în istoria satului cuprinde anii epocii sovietice. În primii ani postbelici, situaţia era anevoioasă, determinată de consecinţele războiului. La începutul anilor ’50, însă, este semnalată o creştere semnificativă a natalităţii, în consecinţă majorându-se şi numărul general al populaţiei satului. Familiile numeroase (5-7 copii) predominau, iar din spusele localnicilor vârstnici din satul vecin, Stălineştiul avea o populaţie de circa 100-150 de oameni. Satul era administrat de la Corestăuţi, dar dispunea de şcoală primară (4 clase), director fiind Vasile Bolbocean, şi de o grădiniţă gestionată de Ana Rogojin. Satul avea o amplasare geografică prielnică, fiind împrejmuit de terenuri agricole şi păduri, din care oamenii se asigurau cu resurse pentru iarnă, plus că în apropiere erau şi două iazuri. Raisa Stângaci afirma că oamenii „trăiau ca în sânul lui Dumnezeu”.
Un eveniment curios legat de satul Stălineşti s-a întâmplat în 1956, când a avut loc cel de-al XX-lea congres al PCUS. Cazual, cuvântul Stălineşti se asociază cu numele lui Stalin (al cărui cult fusese demitizat şi condamnat). Din acest motiv, timp de câţiva ani, satul va purta denumirea de „Vinogradnoe”. Localnicii nu au fost de acord cu noua titulatură şi, peste puţin timp, s-a revenit la vechea denumire.
Începând cu anii de independenţă, numele Stălineşti figura în lista localităţilor. Destrămarea colhozului, lipsa locurilor de muncă, agravarea problemelor sociale, migraţia şi scăderea demografică au determinat şi ultimii localnici să părăsească satul şi să se stabilească fie în localităţile din preajmă, Cepeleuţi, Văncicăuţi, Corestăuţi, Trebisăuţi, fie în alte părţi. La recensământul din 2004 în s. Stălineşti nu era atestat oficial nici un locuitor, neoficial însă erau 4 vârstnici. Cert este că, la ziua de azi, în 2015, satul este pustiu.
Ultimii locuitori
Dificil a fost să dăm de urmele ultimilor sălăşluitori, neştiind dacă mai există cineva în viaţă. Am aflat de la primăria s. Corestăuţi că în comuna Cepeleuţi se află doi vârstnici, ultimii care au părăsit Stălineştiul. Este vorba de Ilie Vanghelie şi Ecaterina Coşer. Ambii au o vârstă înaintată (88 de ani). În 2009 şi, respectiv, 2011 bătrânii au fost nevoiţi să-şi părăsească satul natal (Stălineştiul), impuşi de singurătate şi neputinţă fizică, şi să se mute cu traiul la copii, în s. Cepeleuţi. Fiica domnului Vanghelie (Liliana), precum şi fiica doamnei Ecaterina (Maria) au avut grija părinţilor, atâta timp cât ei se aflau în Stălineşti, dar în ultimii ani satul devenise o ruină, împărăginit şi sihastric, în care viaţa celor doi bătrâni devenea tot mai anevoioasă, cu multe lipsuri şi greutăţi.
Este semnificativ faptul că am avut ocazia să discut cu primii (şi drept urmare ultimii) locuitori ai Stălineştiului. Domnul Vanghelie şi doamna Coşer au venit pe aceste meleaguri cu părinţii lor prin anii ’30 şi au pus bazele satului Stălineşti. Aveau să petreacă ani frumoşi aici, copilărind, mai apoi întemeindu-şi familii tot aici, acasă. Totul avea să se schimbe către începutul anilor ’90. Bătrânii povestesc că satul devenea tot mai pustiu după ce tinerii începuseră a pleca la studii, căsătorindu-se prin alte părţi şi revenind rareori în satul natal. Şi problema locurilor de muncă era una fără prea multe soluţii, astfel încât tinerii nu aveau o perspectivă de viitor, satul îmbătrânind la propriu. Magazinul din sat nu mai funcţiona, spitalul era departe. Persoanele în etate, într-un fel, erau condamnate, unele au decedat, iar cei rămaşi, precum Ilie Vanghelie şi Ecaterina Coşer, au fost luaţi sub tutela copiilor, care au grijă până în prezent de ei.
Ca şi alte sate mici, precum Chetrişul Nou, Odaia, Cuconeştii Vechi, Stălineştiul a devenit un monument trist în aer liber, care trezeşte multă incertitudine şi disperare cu privire la viitorul satului şi statului R. Moldova, aflate într-un regres şi un declin tot mai accentuat de la un an la altul.
Rodion RUSNAC, pentru ZdG
