Sindromul Italia: „Noi am obosit să fim puternice”

Mii de femei din R. Moldova au ales calea străinătății, pentru a-și putea întreține familiile. O bună parte din ele au ajuns, adesea ilegal, în Italia, la începutul anilor 2000, dar și mai târziu, unde urmau să se ocupe de bătrâni cu diverse probleme de sănătate.

Frământările legate de faptul că au plecat într-o lume necunoscută, că au lăsat copiii acasă, că trebuie să întoarcă datorii, că nu cunosc limba, că rezistă cu greu la munci necalificate, că pot fi alungate oricând în stradă s-au adunat de-a lungul timpului, cauzându-le depresii.

Munca acestor femei este acum mai des cunoscută sub denumirea generică de badanta, iar depresia lor a devenit un fenomen studiat de specialiștii în domeniu, întrucât atinge cote îngrijorătoare – sindromul Italia. Pandemia începută în 2020 n-a făcut decât să complice și mai mult situația lor: izolarea a devenit și mai dură, fricile s-au amplificat, condițiile precare s-au accentuat.

„Prietenii mă cunosc drept o persoană puternică și eu mă simt așa”, își începe istoria una dintre aceste femei. „Însă când fiecare în jur îți spune că ești puternic, că vei merge înainte, că vei găsi tot ce îți trebuie, tu doar aștepți și te gândești între timp – dar eu tot sunt om, sunt mamă, sunt femeie și poate nu ar trebui să fiu chiar atât de puternică”. 

„Într-o țară străină, dacă nu ești stabil, nu poți să mergi înainte”

Nina Macari a plecat din R. Moldova în toamna anului 2005. S-a decis greu, dar brusc. Lăsa în urmă trei copii minori și multe datorii. În față erau promisiunea și speranța unei vieți mai bune. A ajuns clandestin în Italia, trecând mai întâi prin pădurile Austriei. Acolo, pe loc, au întâlnit-o câteva prietene și vecine, iar momentul care a urmat a fost unul de tristețe în două cu bucurie.

„Mi-era frică de faptul că aș putea păți la fel ca alte femei – voi fi indusă în eroare și nu vor mai apărea cei care au promis că mă vor întâlni. Știam ce lucru mă așteaptă, pentru că și profesia mea e legată de oamenii bolnavi, eu am lucrat la Spitalul Republican și nu mă speria faptul că va trebui să am grijă de o asemenea persoană”, își amintește ea.

Totuși, începutul a fost complicat. Schimbase o țară pe alta, o societate pe alta, o limbă a ei pe una pe care nu o știa, caracterele celor de acasă cu cele ale unor oameni străini. Dar zilnic își zicea – asta știe cu siguranță că a repetat de mii de ori – „trebuie să merg înainte. Altă soluție nu am”. 

Vorbea zilnic la telefon cu cei de acasă, dar patru ani nu și-a văzut deloc copiii. Abia în 2009, a reușit să își perfecteze actele și a putut veni în R. Moldova. Atunci, a urmat prima mare traumă.

„Între timp, fetița mea mai mică într-atât se schimbase încât – mă doare să o spun, eu nu am recunoscut-o. Și asta este cea mai mare durere, pe care eu până acum o port cu mine”, adaugă Nina.

Opt ani femeia a lucrat la o familie din Italia, unde totul era în grija sa și unde a ajuns să cunoască fiecare colțișor din locuință, așa cum își cunoștea propria casă. Ulterior, a început să se facă simțită tot mai mult ciroza, după ce contactase hepatită, când activa în calitate de lucrător medical în R. Moldova. De asemenea, după ce a plecat din familia respectivă, pentru că bătrâna de care îngijea murise, încă multe luni la rând nu reușea să își găsească un alt post de muncă.

„Abia o adusesem pe fata cea mică aici. Aveam de plătit gazda, trebuia să o duc la școală. A fost foarte greu”, își amintește ea.

Pe atunci, și depresia a început să dea primele semne. Observase schimbări în propriul comportament și avea senzația că e pierdută. „Chiar eram așa, într-un fel, că mă aflam într-o țară străină, cu un copil, fără să știu ce fac mai departe”, îşi aminteşte acum femeia.

Depresia a început să o macine încet, iar Nina își spunea că asta e pur și simplu încă o greutate pe care poate și, mai ales, trebuie să o depășească.

„Vedeau cei din jur că sunt altfel, iar eu – nu. Mie-mi părea că eu am dreptate și nimeni nu trebuie să mă învețe, eu singură am să fac, singură am să trec peste asta, fără sfaturile cuiva. Începi să fii iritat de tot.

Vecinul casei la care am lucrat era medic și, de fapt, el a fost prima persoană care m-a văzut pe drum și mi-a zis că nu arăt bine, că sunt deprimată și că, dacă nu mă tratez, am să mor. Mi-a spus asta așa rece, în față. Și ne întâlnisem întâmplător, într-o oarecare zi, în mijlocul străzii, când el deja știa că eu plec din acea casă unde am lucrat atâția ani”, își aduce aminte Nina.

La terapie a ajuns după ce devenise clar că trebuia să facă un transplant – ciroza hepatică avansase mult. Medicul care o trata i-a spus că nu poate primi un transplant, dacă nu își lecuiește întâi sufletul, pentru că ficatul îl schimbă, dar starea îi va rămâne la fel.

Pe lângă consultațiile specialistului, a avut noroc de prieteni adevărați, care s-au oferit să o ajute la acea vreme, fără ca ea măcar să le ceară asta.

 „Nu aveam unde merge și o prietenă de-a mea a pregătit o cameră, unde am stat gratuit în perioada postoperatorie. Altă prietenă mă ajuta cu bani, în timp ce alți prieteni de familie mă duceau cu mașina la spital, mă ajutau cu sfaturi. Cu unul din ei chiar am avut o discuție că, dacă mi se întâmplă ceva, să nu-mi lase fetița singură. Eu nu știam ce se poate întâmpla, deși speram la ce e mai bun. Am prieteni adevărați, iar în străinătate asta face mult”.

De cealaltă parte, Nina își amintește și de prietenii pe care munca în Italia i-a frânt.

„O prietenă a plecat în concediu și nu a mai revenit. Acasă au apărut primele simptome de depresie, ca mai apoi, din ceea ce știm, ea să facă o dereglare la sistemul nervos. Altă prietenă din Ucraina e la o casă de bătrâni, ea nu mai recunoaște pe nimeni, după 18 ani de muncă aici. Pe una din colege am oprit-o de pe fereastră, în anii când abia venisem și lucram cu o persoană foarte agresivă, care arunca tot ce-i cădea sub mână. Azi-mâine, ani întregi acest stres se acumulează”.

În prezent, ea își continuă munca acolo, are grijă de o femeie în vârstă, deși nici starea sa nu o califică drept una prea bună. Îți dorește să poată reveni acasă, măcar pe scurt timp, însă procedura ar fi una prea dificilă, cu toate medicamentele pe care trebuie să le poarte încolo și înapoi.

„Noi tot nu suntem de fier…”

Vera Antoci a plecat din R. Moldova spre Italia în anul 2005. Primii ani a lucrat la negru, iar mai apoi a reușit să își pună în regulă actele. Spune că s-a dus din cauza nevoilor și neajunsurilor. Banii pe care îi făcea acasă abia îi ajungeau de la o zi la alta. „Situația era foarte grea, iar când s-au deschis drumurile, ne-am zis că asta e scăparea noastră”, își amintește ea.

Vera a avut nevoie de jumătate de an și de câteva caiete umplute de cuvinte și expresii locale, până să învețe a comunica în italiană. Primul an acolo a lucrat numai pentru a întoarce datoriile de acasă.

„Am lucrat cu diverși oameni de-a lungul timpului – care erau la pat, care cu demență, care te fac în tot felul, care nu vor să-i atingi, care sunt mereu agitați. Uneori, vin copiii lor în vizită și nu pot sta mai mult de cinci minute – ies plângând, pentru că nu se pot înțelege, dar noi trebuie să învățăm a ne descurca cu ei”, mărturisește femeia.

Un deceniu de asemenea munci i-a afectat sănătatea. În 2015, Vera a început să se simtă din ce în ce mai rău. Era o zi obișnuită, 7 dimineața, își luase pastilele pentru tiroidă, prescrise de medic și, între timp, a simțit că situația ei devine îngrijorătoare. Anterior, mai trecuse prin asemenea stări anxioase, așa că a luat o pastilă pentru dureri de cap, zicându-și că va trece. Până la urmă, a fost nevoie de intervenția unei ambulanțe. „Sto male”,  le-a zis ea. Asistenții de pe ambulanță au luat-o la spital, medicul i-a prescris alte medicamente și i s-a recomandat să consulte un psiholog. 

După ce s-a simțit mai bine, a revenit la muncă.

Cu toate acestea, în martie 2017, a decis că e timpul să vină acasă și să rămână aici o vreme, cu speranța că va ieși curând la pensie. Însă vârsta pentru pensionare a crescut, iar ea se simțea incomod să ceară de fiecare dată ajutorul copiilor. În plus, s-a întâmplat să le ardă casa, după care, la scurt timp, a decedat soțul.

„Răbdare acasă, răbdare și aici”, suspină femeia. 

În toamna anului 2019, a părăsit din nou R. Moldova, pentru că nu vedea o altă ieșire din situație. În Italia, se angajase îngrijitoare la o bătrână de 93 de ani, despre care spune că era pe picioare și cu capul limpede. Atât că nu o lăsa nicidecum să folosească apa caldă la muncile din casă – „spălam totul cu apă rece”. A răbdat asta până la apariția problemelor cu mâinile și picioarele. Observa că nu mai putea să țină bine un cartof sau o lingură în mână. Tremura.

La scurt timp, a venit iarăși acasă, pentru a merge la o consultație și a fost internată în spital pentru o săptămână, ca medicii să poată verifica cum evoluează starea ei. „De atunci, am grupă de invaliditate pentru artrită reumatoidă și mi-au recomandat medicamente, pe care m-au avertizat că trebuie să le iau 4-5 ani înainte. Deja al doilea an iau aceste medicamente și mă țin cu ele. Dacă nu le iau, încep iarăși să mi se umfle mâinile și picioarele. Și nu-mi ajunge aer…”, completează Vera.

În vara anului trecut, Vera iarăși a luat drumul spre Italia, motivând că nu vedea o altă soluție.

„Aici avem grijă de bătrâni să le dăm medicamentele la timp, dar și de noi trebuie să avem grijă. Noi tot nu suntem de fier. Am trecut prin multe. Erau situații când nici nu puteam deschide gura, mi se încleștaseră dinții, vedeam umbre prin colțurile ochilor. După ce mi-am mai revenit, am lăsat lucrul și am mers acasă, de frică să nu se agraveze. Și după ce am „înviat” –  înapoi, ca de fiecare dată. Nu aveam încotro. Eu nu m-am dus niciodată de greu, am lucrat cât am putut, până gata, am căzut”, punctează femeia.

În prezent, îngrijește de o bătrână de 81 ani, diagnosticată cu demență. Mai are episoade deprimante, zile când mâinile îi tremură și nu o ascultă, însă nu vede întoarcerea acasă ca pe o soluţie. „565 de lei pentru grupa de invaliditate nu îmi ajung nici de medicamente, nici de comunale, nici de mâncare”, conchide ea.

„Numai răspundeam la telefon și ele imediat izbucneau în plâns”

Tatiana Nogailic se află de mai bine de 20 de ani în Italia. În 2004, a înființat Asociaţia Moldovenilor din Italia „AssoMoldave”, cu scopul de a le oferi suport celor aflați în dificultate.

În pandemie, povestește că necesitatea de comunicare a moldovenilor a devenit și mai intensă, întrucât și probleme au apărut mai multe. Primele luni, rămânea la telefon până după miezul nopții, pentru a oferi suport celor care altfel ar fi rămas în stradă.

„Au fost unele cazuri cu companii din R. Moldova care au trimis încoace femei ce nu cunosc limba, cu pașaport biometric, iar în sudul Italiei ele sunt exploatate – li se ia pașaportul, le trimit să muncească în diverse case, unde sunt situații familiale grave, unele fiind chiar alungate în stradă, pur și simplu. Au fost cazuri când au decedat bătrânii în acea perioadă, nu neapărat de COVID, și ele tot în stradă au ajuns. Am avut un apel la ora trei noaptea, când o femeie a fost dată afară din casă. Câteodată, eu numai le răspundeam la telefon și ele imediat izbucneau în plâns. Noi intervenim și încercăm să găsim soluții în așa situații”, menționează Nogailic. 

Altfel, Tatiana subliniază că femeile din R. Moldova, aflate la munci în Italia, nu apelează decât foarte rar după ajutor – fie în ultimul moment, fie așteaptă întâi să ajungă în R. Moldova pentru a consulta pe loc un medic.

„Chiar dacă se fac unele campanii de prevenire, badantele în timpul săptămânii muncesc, uneori au doar o zi liberă și nu reușesc să meargă la un control adecvat. Însă puteți vedea adesea când ele sunt depresive, mai ales femeile care fac parte din primele valuri de migrație – cele care au lăsat copii mici acasă, care și-au îngropat părinții pe Skype, care și-au sacrificat tinerețea, au rămas în singurătate, în compania unor bătrâni a căror limbă nu o știu. Sigur că acestea sunt persoane care au suferit și care suferă până azi”, adaugă Nogailic.

Președinta „AssoMoldave” sugerează că femeile cu care discută și cărora încearcă să le ofere suport în măsura posibilităților arată semne de depresie nu doar din cauza condițiilor de muncă, ci și pentru că se simt vinovate pentru o sumedenie de lucruri care nu țin neapărat de ele. În opinia sa, instituțiile care reprezintă R. Moldova peste hotare ar trebui să caute metode de a le oferi asistență psihologică gratuită.

Cum poate fi prevenită arderea emoțională

Potrivit psihologului Ana Niculaeș, membră a Societății Psihiatrilor, Narcologilor, Psihoterapeuților și Psihologilor, precum și a Asociației Române de Psihoterapie Integrativă, primele semne ale depresiei sunt demotivarea, lipsa de energie, scăderea în greutate (aparent nemotivat), problemele de somn, insomniile prelungite, stări anxioase, nervozitatea, trecerile bruște de la râs la plâns și invers.

„În cazul acestor femei care muncesc peste hotare, e nevoie neapărat să se negocieze condițiile de lucru care să le permită intervale regulate de timp – zilnic, săptămânal și anual pentru a preveni arderea emoțională și a beneficia de asigurare medicală, pentru a apela la specialiști la primele semne de disconfort emoțional”, recomandă Niculaeș.

Potrivit specialistei, sindromul Italia este o formă de depresie socială care se întâlnește, în primul rând, la persoanele care nu au o pregătire medicală, dar care îngrijesc o perioadă îndelungată persoane cu  maladii severe, resimțind un sentiment puternic de neputință.