Copii basarabeni deportaţi în Siberia
Foştii deportaţi rămaşi în viaţă sunt de fapt micuţii anilor ’40 care şi-au petrecut copilăria în Siberia. Amintirile copilăriei lor sunt despre foame, sete, frig, frică, boli, morţi şi muncă silnică. În perioada stalinistă, aproape 60 de mii de moldoveni au fost duşi forţat în Siberia. În iunie 1941 au fost judecaţi şi închişi intelectualii şi activiştii partidelor politice, iar în noaptea de 5-6 iulie 1949 s-a desfăşurat operaţiunea „Iug” – când au fost deportaţi în masă ţăranii înstăriţi, adică cei care aveau pământ, animale, căruţe şi case.
Veronica Ermurachi este din s. Mereni, r. Anenii Noi. Născută la 19 octombrie 1937, femeia spune că avea 12 ani când a fost ridicată împreună cu mama şi sora sa. În anul 1945, tatăl Veronicăi Ermurachi, primar în perioada de administrare românească, a fost judecat şi închis pentru 15 ani în lagărul de la Vorkuta, unde a lucrat într-o mină de cărbuni de lângă Cercul Polar. Veronica Ermurachi îşi aminteşte bine noaptea de 5-6 iulie 1949: „Era ora 2 noaptea când a venit unul din sat şi doi soldaţi. I-au spus mamei să ne îmbrace, că plecăm, dar nu au spus unde. Mama a luat două perne, o sacoşă cu grâu, una cu porumb şi alta cu făină. Ne-au dus la gara Chişinău, unde ne-au încărcat în vagoane pentru vite. Am mers 21 de zile”, povesteşte femeia.
Viaţa la -55 de grade
Ajunşi în regiunea Irkutsk, moldovenii au fost repartizaţi în corturi, iar apoi mutaţi în nişte locuinţe de lemn fără paturi şi încălzire. Era în mijlocul unei păduri dese de conifere, iar la o distanţă de aproximativ 13 kilometri vieţuiau tătarii aduşi din Crimeea tot de către Stalin, în anul 1944. „Dormeam pe jos, în rând, peste 80 de oameni într-o baracă. Erau foarte mulţi ţânţari, iar din cauza lor purtam mască de albinari. Primeam în fiecare zi câte o felie de pâine, dar pentru asta ne trezeam la ora 3 dimineaţa şi mergeam să luăm pâinea. Erau sub 55 de grade Celsius. O dată la câteva zile ne dădeau câte jumătate de kilogram de cartofi îngheţaţi. Spălam cartofii, îi fierbeam, presăram făină de acasă şi-i mâncam. În apropiere erau tătari, tot deportaţi cândva, care ne dădeau de lucru pe lângă casă. Dacă strângeam 10 căldări de cartofi pentru tătari, atunci o căldare era a noastră. Aşa a trecut iarna, iar din primăvară am început să lucrăm la tăiat pădure. După aproape 4 ani a început să fie mai bine: lucram şi câştigam bani. Parcă se mai depărta şi pădurea şi musca se rărea”, îşi descrie copilăria siberiană Veronica Ermurachi.
Abia în ianuarie 1956 şi-a revăzut tatăl. A fost eliberat din lagăr mai devreme pentru îndeplinirea „normei” şi purtare exemplară. Dar peste câteva luni s-a despărţit de mama, care a decedat în aprilie 1956, răpusă de o boală incurabilă. Tot în acelaşi an, Veronica Ermurachi împreună cu sora şi tatăl lor revin acasă la Mereni, dar nu şi-au mai recuperat casa şi pământul. Au fost nevoiţi să locuiască la bunica lor. Astăzi Veronica primeşte o pensie de 1.311 lei. Indemnizaţia de deportat este de 100 de lei pe lună.
Singuri în faţa foamei
Poveştile de viaţă ale deportaţilor seamănă izbitor de mult. Altă victimă a masacrului stalinist este Alexandra Melniciuc, născută la 19 decembrie 1933 şi deportată pe 6 iulie 1949. „Era o zi frumoasă de vară. Eram cu mama acasă. Tatăl meu era plecat în România. Pe atunci lumea dormea afară. Undeva pe la ora 4 dimineaţa au intrat în ogradă preşedintele satului şi doi soldaţi. Ne-au speriat, deoarece erau cu arme. Preşedintele ne spune că ne ridică în Siberia, pentru că eram bogaţi. Dar ce bogăţie? Aveam o vacă, pământ şi o casă. Noi am început să plângem. În sat era o hărmălaie, câinii lătrau, iar bunica a venit la gard şi plângea. Ne-au dus la gară şi ne-au urcat în vagoane pentru vite. Într-un vagon eram 80 de familii din Mereni. Eram mai multe femei, deoarece bărbaţii au fost judecaţi şi închişi, chiar dacă nu au vorbit niciodată de politică. Era straşnic: copiii plângeau, erau femei însărcinate…”, mărturiseşte Alexandra Melniciuc.
Cei ajunşi în Siberia erau obligaţi să muncească din greu şi necontenit la tăiat pădure. Mâncau pâine neagră şi cartofi îngheţaţi. „Dimineaţa stăteam în rând să luăm pâinea. Uneori îngheţam de frig şi veneam acasă fără pâine. Ne aduceau cartofi îngheţaţi. Aşa am trăit 2 ani. Pe urmă am început să lucrez la tăiat pădure şi câştigam bani. Tătarii ţineau animale, iar noi cumpăram de la ei lapte şi brânză. În pădure, bărbaţii prăvăleau copacul, iar femeile tăiau crengile. Lucram mult, în două schimburi, de la ora 7 seara până dimineaţa, când ne schimbam cu primul tur de lucrători. Ne mâncau muştele şi ţânţarii. Am stat 9 ani în Siberia”, spune Alexandra Melniciuc. Duminica era singura zi liberă. Vara se odihneau la râu, iar iarna stăteau în case din cauza gerului.
De moartea lui Stalin au aflat de la ruşii care trăiau în zonă. „Când a murit Stalin era o jăle… Ruşii plângeau. Ai noştri nu plângeau. Ruşii spuneau că bine au făcut că ne-au ridicat, deoarece nu-l jeleam pe Stalin. Pe urmă ne-au dat documentele şi ne-au spus că putem pleca. Parcă nici nu-mi venea a crede că vin acasă”, afirmă Alexandra. Femeia are astăzi o pensie de 1.700 de lei.
Ţânţarii din Siberia i-au luat vederea
Au mers 24 de zile cu vagonul de vite, fără apă, până au ajuns în Siberia, îşi aminteşte Vasile Granaci din satul Bălăneşti, raionul Nisporeni, născut pe 25 mai 1941. A fost deportat pe 6 iulie 1949. „Am ajuns în a 25-a zi. Pe drum primeam mâncare o dată la 3 zile. Un kilogram de pâine pentru 7 oameni. Apă primeam când ajungeam la câte o gară mare – o căldare de apă. Noi eram în vagon 60 de persoane şi fiecare bea câte jumătate de cană. Apă nu ajungea: unii beau urina lor. Mulţi oameni au murit pe drum. O femeie de 20 de ani a născut în vagon. În vagon erau şi naşterile, şi toaleta, şi dormitorul. Bebeluşul a murit, fiindcă mama nu avea lapte. Soldatul a luat copilul mort şi l-a dat într-o gheretă unde puneau morţii. După două săptămâni, când am ajuns în Krasnoiarsk, ne-au dus la spălat. Ne-au băgat în baie ca pe nişte animale, toţi la un loc: bărbaţi şi femei. Ne-au descărcat în Siberia şi ne-au lăsat de izbelişte. Părinţii mei au făcut o colibă din crengi şi buruieni. Am dormit în colibe aproximativ 2 luni. Mâncam terci şi foarte rar cartofi. Pâine nu era. Apoi lumea şi-a construit barăci. Nu aveam ce îmbrăca. Lumea lucra, dar ruşii le dădeau un sfert din banii câştigaţi”, povesteşte Vasile Granaci despre cum au fost duşi în Siberia.
Fiind cel mai mic din familie, Vasile Granaci a suferit cumplit în cei 7 ani de deportare. Pe lângă frig şi foame, copilul trebuia să lupte cu roiurile de ţânţari, care i-au afectat vederea pentru totdeauna. „De la ţânţari ni se umflau ochii butuc. Ne culcam în colibe. Cât eram treji ne păzeam de ţânţari. Pe trup puneam buruieni, că nu aveam cu ce ne înveli. Dar pe faţă nu puteai pune buruieni. După ce adormeam, ni se umplea faţa şi ochii de ţânţari. Faţa era băşicată, iar ochii au început a curge. Nu era punct medical. Doctorul a venit după 5 ani. Chiar din vara anului 1949 am chiorât”, mărturiseşte Vasile Granaci. Bărbatul spune că moldovenii abia în anul 1956 au început a reveni acasă, chiar dacă Stalin decedase în martie 1953. Un bilet spre Moldova a costat 20 de ruble de atunci.
Siberia pentru totdeauna
În satul Mereni există un muzeu în aer liber dedicat victimelor deportărilor staliniste. Larisa Zaharia, custode la muzeu, are amintirile proprii despre deportări. Mama ei, Parascovia Barbăroşie, şi bunica,Agafia Barbăroşie,au fost deportate în iulie 1949. „Seara, mama ne spunea încetişor că noaptea ochi nu sunt, dar urechi sunt. Să nu vorbim la fereastră. Oamenii vorbeau cu teamă. Fratele meu, în timpul renaşterii naţionale, mergea la proteste, iar mama îi spunea să meargă în rând cu lumea, nu în primele rânduri. Mama vorbea întotdeauna cu frică despre Siberia”, ne-a spus Larisa Zaharia.
În noaptea de 12-13 iunie 1941 cea mai mare parte a persoanelor din categoriile menţionate au fost ridicate din RSSM (19 575 de persoane, inclusiv 5 033 arestate şi 14 542 deportate). Acest val este considerat primul de asemenea anvergură. Un al doilea val a avut loc în noaptea de 5-6 iulie 1949, operaţiunea de deportare în masă „Iug” (din limba rusă, „Sud”) fiind deosebit de dureroasă. Mii de familii au fost destrămate, vieţile oamenilor neînsemnând nimic pentru autorităţi. În total au fost arestate şi trimise în Siberia 11.606 familii, adică 34.763 de persoane, dintre care 9.233 de bărbaţi, 13.702 femei, 11.828 de copii. Cel de-al treilea val, operaţiunea de deportare în masă „Sever” (din limba rusă, „Nord”), a început la ora 4 în dimineaţa zilei de 1 aprilie 1951 şi s-a terminat la ora 20:00 în aceeaşi zi. Conform ordinelor sovietice, au fost ridicate şi îmbarcate în vagoane 723 de familii, per total 2.617 oameni (808 bărbaţi, 967 de femei, 842 de copii), conform site-ului www.deportari.md.