„Radiația e dușmanul care nu se vede cu ochiul”. Povestea cernobîlistului din Suruceni

Cu 39 de ani în urmă, la 26 aprilie 1986 a avut loc accidentul de la centrala atomică „Cernobîl” din apropierea orașului Pripyat, actualmente Ucraina. Datele arată că peste 3.500 de cetățeni moldoveni au participat la lichidarea consecințelor avariei. Printre ei, se afla și Gheorghe Goloman, fost comandant al unui echipaj implicat în reducerea efectelor catastrofei. Acum are 74 și poartă cu el mulțime de probleme de sănătate și un car de amintiri.

În primăvara din 1986, Gheorghe Goloman avea 35 de ani și lucra inginer în gospodăria locală („sovhozul”) din Dănceni, Ialoveni. Soția și cei doi fii îi erau „mai dragi decât ochii din cap”. Era împlinit și din punct de vedere profesional, cu studii superioare în chimie și un stagiu de muncă impresionant.

Explozia de la Cernobîl l-a găsit acasă, în Moldova, unde oamenii nu erau informați prea clar despre ceea ce se întâmplă. Peste trei luni, însă, avea să fie transportat în zona roșie, fapt care urma să îi întoarcă viața pe dos. 

Oare „capitaliștii” au declarat război Uniunii Sovietice?

În noaptea lui 11 iulie 1986, a fost ridicat de către președintele sovietului sătesc, însoțit de un militar de grad înalt, și dus la comisariatul militar din Ialoveni. Totul s-a întâmplat atât de rapid încât nu-și amintește dacă și-a luat rămas bun de la familie sau nu. Primul gând era că „capitaliștii” declaraseră război URSS-ului, căci aceste mesaje dominau presa timpului. Simțea că ceva e neregulă, deși la televizor nu se anunțase niciun fel de vești rele. Atunci de ce fusese ridicat la mijlocul nopții?

La Ialoveni, Gheorghe Goloman a fost dus într-un birou unde i s-a pus în față un document ce îl obliga la înrolare. Deși nu înțelegea bine ce spunea documentul, iar explicațiile de la autorități se rezumau la „o să răspundem la toate întrebările”, îl semnase, după care urma să fie dus la poligonul din Tiraspol. 

În acea zi caldă de vară, el și alți cetățeni au fost îmbarcați într-un autocar și duși într-o direcție necunoscută lor. Prima destinație, anunțată pe la chindii, a fost localitatea Krasnoznamensk, unde au petrecut noaptea la podele, într-o clădire necunoscută.

„Țineți limba între dinți și nu adresați prea multe întrebări”

Dimineața, la 12 iulie, Gheorghe Goloman și alte persoane din RSS Moldovenească și RSS Ucraineană au fost aliniați în fața clădirii în care au dormit și li s-a spus că vor pleca la Cernobîl. Mai mult, au primit indicații „să țină limba după dinți și să nu adreseze prea multe întrebări”.

„Să nu vâre acolo lumea, că o să moară.”

Pentru că Gheorghe Goloman avea experiență în munca cu dozele radioactive și repararea aparatelor, în următoarele zile, a fost numit comandantul unei mașini blindate și responsabil de echipajul care o conducea. Principala misiune era să verifice funcționarea dozimetrelor (instrumente de măsurare a radiației) în raza de 30 km de la reactorul nr. 4., să le adune și să le repare, la necesitate. Acestea se defectau des din cauza dozei exagerate de radiație și trebuiau reparate la adâncimi mari, unde se înregistra un fond radioactiv mai înalt de un röntgen.

„Dădeam comandă pe radio, înțelegi? Opream polcovnicii (coloneii) și generalii să nu se vâre în zona radiației cu mai mult de 0,5-0,7 miliröntgeni, să nu vâre acolo lumea, că o să moară” explică Gheorghe Goloman. 

„Radiația e dușmanul care nu se vede cu ochiul”

Nivelul radiației în zona avariei ajungea până la 30 miliröntgeni, depășind de 50 de ori radiația de fond naturală. Deși expunerea pe termen scurt nu este letală, o expunere pe termen lung crește riscul dezvoltării unor probleme grave de sănătate.

Gheorghe Goloman purta trei straturi de protecție vestimentară și două măști antigaz, una cu două filtre și alta cu cinci. Acolo a înțeles că efectele radiației ionizante nu se simt instant: „…într-o zi, două, în câteva zile, într-o săptămână, te duceai pentru că radiația e dușmanul care nu se vede cu ochiul și se apridelește (determină) numai cu priborul (instrumentul).”

„Cernobîlul m-a lăsat fără sănătate și fără familie”

După aproape două luni de muncă în „zona moartă”, la 7 septembrie 1986, Gheorghe Goloman a revenit acasă. Și-a găsit soția îndurerată și dependentă de alcool, iar cei doi băieți neglijați de grija maternă. În perioada 1987-1989, a pierdut doi copii concepuți după activitatea de la Cernobîl, mai târziu, pierduse încă unul, iar în 1998, a divorțat oficial de soție. 

„Mă duceam în casă, mă închideam și nici nu voiam să mănânc. E, nu credeți că chiar așa s-au terminat toate… Mi-au murit copiii după Cernobîl. … La cinci, la câțiva ani, dar s-au chinuit, înțelegi? Că în sânge la dânșii era radiație de la mine.”

Pe lângă decesul copiilor, problemele de sănătate nu au întârziat să apară. După ce a revenit, a stat de trei ori câte patru luni prin spitale. Astfel, la zece ani de la accidentul de la centrala atomică, a primit gradul întâi de invaliditate. Acum hipertensiunea arterială și diabetul zaharat îi afectează respirația, mersul, orientarea în spațiu. Gheorghe Goloman se plânge și de probleme cu vederea: „De-acum medicul mi-a spus că nu-mi mai ajută nici (medicamentele), că aici s-a dus lumina de la ochi, și aista îmi curge, cum oleacă citesc.”

O carte fără care „eu nu mai pot dovedi nimănui că am fost la Cernobîl, înțelegi?”

Mărturisirea lui Gheorghe Goloman se regăsește și în cartea „Sînt oameni ca noi… dar veșnic eroi” – o antologie de eseuri ale persoanelor care au contribuit la lichidarea consecințelor avariei de la reactorul nr. 4. Întrebat dacă pot să o împrumut a insistat să o returnez deoarece fără aceste vestigii documentare „eu nu mai pot dovedi nimănui că am fost la Cernobîl, înțelegi?” a zis el.

Cât i-a permis sănătatea, a fost membru al Asociației „Cernobîl” unde milita pentru drepturile cernobîliștilor. Cu aproape douăzeci de ani în urmă a primit și o casă de la stat în centrul capitalei, dar într-o stare rea, pe care a trebuit să o renoveze de unul singur. În curte, s-a ocupat de plantarea tufelor de liliac, trandafir, a altor arbori. La moment, în calitate de pensionar cernobîlist primește 12.000 de lei.

Aniversările evenimentelor de la Cernobîl sunt momente grele pentru întreaga familie. „Când ajung la săptămâna asta în care mă duceam la adunare (de comemorare a evenimentelor de) la Cernobîl, ei (copiii) începeau tare a plânge. Când erau mici, eu îi luam cu mine și ei ascultau cum ieșeau la tribună și mă laudau oamenii.”

În pofida greutăților, Gheorghe Goloman rămâne recunoscător pentru faptul că a supraviețuit și încearcă să-și aline greutățile prin cântec. În acest context, mi-a interpretat piesa lui Dan Spătaru „Să cântăm la chitara mea”:

„Când din zare-n zare 

Văd cerul senin 

Când de lacrimi amare

Mi-e sufletul plin 

Iau ghitara pe braț 

Și împreună cu ea

Oriunde n-ar fi 

Cântă inima mea”

Starea actuală a participanților la lichidarea avariei de la Cernobîl

Conform raportului din 2024 al AO „Uniunea Cernobîl din Moldova”, 1108 de oameni, participanți la lichidarea consecințelor catastrofei de la centrala atomică, au decedat, iar alții 1773 sunt declarați invalizi. Expunerea la radiația ionizantă a afectat inclusiv urmașii cernobîliștilor, peste 1675 moștenind maladii grave de la părinți. 

În prezent, statul oferă indemnizații pentru procurarea locuințelor, acoperă costurile pentru diverse servicii medicale, inclusiv stomatologice, acordă pensii și alocații familiilor cernobîliștilor.